Sunchaser

Nervi reloaded

2011-12-16T10:57:00.004+02:00

Ştiu. M-am chinuit atâta vreme să fac să îmi placa oraşul ăsta pe care îl simt ca o haină mică şi urâtă, care mă strânge din toate încheieturile. Şi în cele din urmă reușisem. Înarmată cu cartea salvatoare care începuse să aibă colțurile îndoite de cât o îndesam prin toate gențile, rucsacii și traistele mele de fiecare zi, alături de materia informă a nimicurilor utile de prin biroul meu portabil, înfruntam senină fiecare zi alături de mii de oameni grăbiți şi zâmbeam de la micile manii enervante ale unora și până la furia de-a dreptul animalică a altora în faţa unor stresuri cotidiene. Mă credeam ceva mai înţeleaptă şi capabilă să zâmbesc oricărei zile, indiferent de cât de urâtă se anunţă.

Uite că de la o vreme nu-mi mai iese treaba asta cu calmul. Toată truda mea în a mă reforma într-un personaj răbdător în faţa tăvălugului bucureştean s-a dus! Sau cel puţin mare parte din ea.
Acum am zile când îmi vine să urlu, când nu mai suport să văd atâta mitocănie şi prostie strânse la un loc. Suntem nişte animale, asta suntem, pentru că exact aşa ne comportăm.

Îmbrâncim, călcăm pe sau în picioare, urlăm necontrolat la telefon, ne proptim cartea sau ziarul sau mai nou Kindle-ul sau ceva similar de scăfârlia nefericitului care ne stă în faţă. Şi fugim. Toţi fugim fără să ne uităm prea mult ce întâlnim în cale. Mereu, 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, ne mișcăm picioarele la turaţie maximă spre ceva. De multe ori mă întreb oare câţi dintre noi am putea răspunde clar spre ce ne grăbim dacă ne-ar întreba cineva.

Ştiu, trebuie să mă calmez. Mă duc acasă, îmi pun nişte muzică care îmi place, mângâi o mâţă, bag un Heroes şi o să treacă. Mda, şi mâine? Mâine mă pregătesc mental pentru aceleaşi lucruri. Şi sper să îmi iasă faza cu calmul.

Până atunci, să vă zic ultima chestie care m-a scos din sărite săptămâna asta. Eram la Eroilor în staţie. Vine un 268, plin ochi. Pe trotuar, tot aşa, plin de lume. Lângă mine, o bunică cu nepotul, cu un ghiozdan gen troller, de ăla de îl târâi. Opreşte autobuzul şi lumea începe să coboare. Bunica, nici mai mult nici mai puţin, pune ghiozdanul pavăză în faţă şi începe să urce ÎN TIMP CE OAMENII COBORAU!. Adica efectiv dădea cu ghiozdanul în nefericiţii care coborau ca să îşi facă loc să urce. Nepotul, evident, după ea. Reuşesc să ajungă pe mult râvnitele scaune. Minunat! Nimeni nu le-a spus nimic, nici măcar cei care coborau. Frate, cât de indolent să fii să nu zici nimic când aia îţi baga trollerul în faţă şi intră efectiv în tine???? Nu mai comentez că sincer mi-au pierit cuvintele...

Motzu-Hotzu e cetățean american

2011-09-26T12:30:00.004+03:00

Va mai amintiți de micul trigrișor orb căruia îi căutam stăpân? Ei bine, l-a găsit!

Pe 7 septembrie, Motzu-Hotzu a ajuns în Washington DC, după o călătorie de 40 ore!!!!

Iar ieri, s-a mutat în noua lui căsuță, unde l-a adus stăpâna lui, Lynn, și unde va fi învățat să urce scările spre cele două etaje ale noii lui reședințe de alte două pisici oarbe și alte două care văd.

Mai nou, îl cheamă Cheetah pentru ca seamănă pe undeva cu un ghepard în miniatură și se descurcă excelent, se joacă și sare peste tot, și își aleargă mâțele companioane prin casă.

Despre gropi și pichamăre

2011-09-23T11:47:00.004+03:00

Iar scriu când simt că mi-a ajuns cuțitul la os. Și azi iar mi-a ajuns.

Orașul ăsta e un mare șantier. La fiecare colț de stradă (și nu vorbesc la figurat, mergând ieri pe Știrbei, de la Berzei până la Cișmigiu era cate o groapa proaspăt săpată, cu omuleții aferenți la fiecare colț de străduța perpendiculară pe Știrbei) mai apare câte o groapă (delimitată și marcată sau nu ca sa o vezi de la distanță) , apoi câte un mușuroi de zici că am aterizat în țara cârtițelor. Buun. Toate bune și frumoase. Numai de ar fi doar gropile. Dar fiecare groapă vine cu propriul ei concert strident și monoton: pickhammer, târnăcop, baros și alte instrumente perfect acordate spre deznădejdea urechilor subsemnatei și probabil a multora care le bagă în seamă (sincer, cum oare să nu le bagi în seamă atunci când trebuie să mergi pe stradă întrucât pe trotuar nu se poate, că deh, se lucrează).

Și mai mult, mă uit la omuleții care lucrează la gropane. Fără nicio protecție gen căști etc. Și atunci mă întreb: oare am eu o problemă cu auzul în sensul că aud prea bine? Știu că mi-am promis să ignor toate chestiile stresante din afara mea, dar uneori e tare greu. Mai ales când adormi în zgomot de pickhammer (s-a spart o conductă de apă la blocul de vis-a-vis sau Dumnezeu mai știe de ce mai sapă oamenii ăștia neobosiți), pe drum spre muncă auzi același susur delicat de drujbe și alte chestii finuțe, iar odată ajuns la birou sau pe unde ai (sau nu) treabă, eventual ai norocul să mai sape vreo "Direcție" vreo gropiță, groapă sau gropan ori vine careva să repare vreun aer condiționat fix deasupra capului tău.

Minunat! Și când, sătul de atâta concerto grosso, te retragi cu un licăr de speranță în ochi spre parc, ce să vezi frate, se tunde iarba!!!! Grrrrrrr!

PS: Ei da' și când se liniștesc toți oamenii muncitori și fiecare se retrage la umbra cu o bere, și te culci și tu pe o ureche și zici că ai scăpat, ia ghici: sună telefonul! De aceea îmi promit acum și aici, ca una din zilele astea, scot televizorul, calculatorul, frigiderul, telefonul și tot ce mai produce zgomot din priza, închid mobilul, îmi pun niște antifoane și stau pe întuneric să gust LINIȘTEAAAAAAAAA!

Grădina uitată

2011-08-25T11:06:00.004+03:00

De mult nu m-a mai prins așa o carte, cam de pe vremea Eleganței ariciului.

Așa de mult îmi place că numai la ea mă gândesc. Clocesc poznaș momente de respiro în care să dau iama în paginile ei și să le devorez mai curând. În drum spre munca, fac acum de la Izvor până pe Știrbei vreo 30 minute și mai bine. Și asta pentru că merg încet...în timp ce citesc.

Citesc seara până mă îngrozesc cât arată limbile ceasului de perete și uit să mănânc. Citesc la muncă în pauza de masă în timp ce abia reușesc să îmbuc ceva. Citesc intre două stații de metrou cu riscul de a uita să cobor la cea care trebuie. Citesc când cobor din metrou. Citesc când urc în metrou. Uite așa cred ca o să reușesc să îmi rup gâtul până la urmă, dar ce contează, trebuie să aflu ce se întâmplă acolo.

Poate îmi place atât de mult și pentru că închide un mister a cărui cheie trebuie să îl aflu. Sau poate pentru că rezonez cu ce citesc și efectiv vizualizez fiecare peisaj care e descris acolo. Mă văd în toate căsuțele, conacele și străzile din poveste. Hălăduiesc fericită pe toate colinele și mă bălăcesc în toate râușoarele și oceanele evocate, mă plimb de pe un continent pe altul, mă bucur ca un copil alături de fetița cu părul roșu și sufăr alături de ea. Și mă plimb, sunt un călător neobosit, petrec luni și ani de zile într-o grămadă de locuri și mă întorc din 1900 în 2005, apoi în vremea războiului și tot așa hop-hop-hop printre ani și secole.

Recunosc, cartea asta mă face să mă simt grozav, mă distrez de minune cu ea, mă detașez de toate și mă retrag în poveste. Pentru că, poate cel mai mult dintre toate, romanul ăsta e o poveste frumoasă plină de alte povești. Genul ăla de povești pe care ți le citesc ai tăi când ești mic și cărora le duci dorul mai apoi când te faci om mare. Care te fac să visezi cu ochii deschiși dar și să te ascunzi înspăimântat sub plapuma caldă și primitoare.

Dar gata cu vorba, mă întorc repejor la cărticica mea, să aflu iute, iute de tot ce se mai întâmplă.

Faust.

2011-07-26T15:09:00.004+03:00

Întotdeauna am scris pe blog atunci când m-a mişcat ceva, când am avut o trăire extraordinară despre care am simţit că trebuie să împărtăşesc, că trebuie să mă confesez foii, fie ea şi virtuală.

Şi iată că din nou scriu despre teatru. De data asta, despre o montare excelentă care m-a trezit pentru mult, mult timp şi pe care nu cred că o voi uita vreodată.

Am sărit în sus de bucurie când un amic mi-a vândut pontul cum că există un site de pe care pot cumpăra bilete online la Faustul lui Purcărete. Am făcut diverse mici maşinaţiuni pentru că nu aveam atunci destui bani şi într-un final am răsuflat uşurată: am biletele!!!!

Apoi, pe 23 am plecat plină de entuziasm dar şi un pic de teamă spre Sibiu. Dacă nu îmi va plăcea, dacă nu înţeleg, dacă e prea mult pentru mine? Şi recunosc că am intrat după ceva aşteptare în sală cu emoţii. Îmi venea greu să stau locului, ma întorceam în stânga şi în dreapta ca o morişcă, atentă la toata lumea şi neatentă la toată lumea în acelaşi timp.

Mă enervase organizarea, prea mulţi oameni pentru prea puţine scaune, accesul cu călcat pe picioare şi atitudinea celor din jur, un pic parcă prea încordaţi şi nervoşi.

Şi apoi, când am auzit chicotitul lui Mefisto, obervându-l cocoţat pe dulap după minute bune de la dezvelirea scenei (pentru că aici nu poate fi vorba despre ridicarea cortinei), am uitat. De toate.

Mai încolo, când ne-am părăsit locurile pentru a pătrunde în piesă, am păşit groaznic de neîndemânatică, împiedicându-mă de tot ce găseam în cale, deşi eram, paradoxal, foarte atentă să păşesc peste obstacole, parcă într-un vis. Şi cred că aşa a şi fost, pentru că nimic nu m-a impresionat în mod negativ, pe toate le-am primit cu ochii mari de copil în faţa căruia se înşiruie parcă o sumedenie de bunătăţi într-un galantar de cofetărie.

Şi la câteva zile după spectacol, recunosc că gândul meu e încă acolo, mă revăd în hala aceea imensă, simt mirosul de praf, aud vocea schimbătoare a Ofeliei Popii şi iarăşi sunt, pentru câteva minute, în vacanţă.

Apoi îmi revin, mă văd în faţa calculatorului şi îmi vine să strig în jur: am fost acolo, am fost acolo, nu vă puteţi închipui cât e de frumos!

Amintirea asta va stărui, ferecată în sipetul minţii mele multă vreme, până când...până când ne vom revedea. Pentru că voi mai vedea Faust cel puţin o dată.

Motzu-Hotzu spre un final fericit?

2011-07-22T13:17:00.006+03:00

După multe încercări nereuşite, se pare că Motzu-Hotzu s-ar putea să aibă noroc.

Tot căutând pe net variante pentru el, am dat într-un final peste o fermă din Marea Britanie pentru animale domestice salvate din diverse situaţii mai puţin fericite, The Farm Animal Sanctuary.

I-am contactat şi s-au arătat dispuşi să îl primească pe motanul nostru şi să aibă grijă de el până la sfârşitul vieţii.

Din pacate însă, Anglia are nişte condiţii destul de stricte privind importul de animale şi deocamdată nu ştim cum vom putea să îl transportăm până acolo. Se pare că British Airways deţine monopolul asupra transportului de animale pe cale aeriană spre UK, aşa că ei sunt probabil singura variantă viabilă.

Vă rugăm dacă ştiţi ce formalităţi trebuie îndeplinite şi cum putem transporta motanul in UK, daţi-ne de ştire, noi suntem dispuşi să călătorim cu motanul pănă acolo pe cheltuiala proprie, pentru că oamenii de la ferma respectivă nu pot veni să îl preia din Londra.

Orice informaţie este utilă aşa că nu ezitaţi.

Mulţumim!

Sunt un motan orb

2011-07-13T12:33:00.004+03:00

Astăzi am aflat crudul adevăr: Motzu-Hotzu e orb. Deşi are ambii globi oculari, nu vede deloc, cel mai probabil lovitura la cap i-a afectat nervul optic.

Şi totuşi el se descurcă în apartament, se mişcă singur de colo-colo şi îşi găseşte singur mâncarea şi litiera. Între timp a fost şi castrat, aşa că poate fi găzduit fără probleme în casă sau apartament.

Vă rugăm, oferiţi-i o căsuţă acestui motan năpăstuit. Are doar 2 ani, şi în afara ochilor lipsiţi de vedere, este sănătos şi foarte, foarte cuminte. Nici nu îl simţi în casă, este foarte silenţios, miaună foarte rar şi este din cale-afară de blând. Îi place să fie mângâiat şi periat şi se întinde cat este de lung sub orice mână iubitoare.

Nu este pretenţios, mănâncă cam orice fel de mâncare umedă (ceva mai greu bobiţe, nemaiavând toţi dinţii) şi este foarte frumos (blana de pe cap seamănă foarte bine cu cea a unui ghepard, iar pe bot are niste puncte care aduc foarte bine cu cele specifice acestei feline).

Dacă doriţi să îi oferiţi o căsuţă, ne găsiţi la akhenaton1980@yahoo.com, 0724071189 şi pe www.orasulanimalelor.ro.

Motzu-Hotzu reloaded

2011-07-11T13:34:00.002+03:00

Motanul nostru se reface binişor, s-a învăţat la litieră şi mănâncă bine, se alinta şi toarce când e mangâiat şi periat.

Din pacate, în curând voi pleca din Bucureşti pentru circa o saptamână şi nu îl pot lăsa singur atâtea zile, aşa că dacă ne poate ajuta cineva cu o cazare temporară de pe 13-14 până pe 19 iulie inclusiv sau poate chiar până la sfârşitul lunii, i-am fi recunoscători.

Motanul e foarte cuminte, e încă temător de oameni în sensul că se cam ascunde şi tresare când pune o persoană necunoscută mâna pe el şi tinde să sa retragă într-un colţişor întunecos din când în când.

Joi mergem la spital să îi scoată firele de la ochi şi mandibulă şi aflăm verdictul: va fi un motan cu un singur ochi până la sfârşitul vieţii sau chiar e super norocos şi va vedea şi cu ochiul lovit.

Dacă ştiţi şi un cabinet veterinar/pensiune cu preţuri decente unde îl putem lăsa în perioada menţionată, vă rugăm daţi un semn.

Mulţumim!

Motzu-Hotzu şi Cati

Eu sunt Motzu-Hotzu

2011-07-01T12:34:00.004+03:00

Nu ştiu cine sunt şi nici cum am ajuns acolo. Mi s-a spus că tremuram chircit lângă stâlpul de semafor de la Izvor cu un ochişor atârnând din orbită şi cu botul însângerat. Când au încercat să pună mâna pe mine, am fugit înnebunit de frică tot spre maşinile care mă loviseră, neştiind prea bine ce se întâmplă cu mine şi unde sunt.

Spre norocul meu, m-au prins, m-au dus la spital, m-au operat şi mi-au oblojit rănile. Două săptămâni am fost străin de lumea de afară, cufundat doar în durerea şi frica de care se părea că nu mai pot scăpa. Apoi, într-o bună zi, am început să mănânc şi să mă simt mai bine. Am rămas însă temător şi tresar speriat la orice zgomot puternic.

Cel mai mult şi mai mult îmi doresc acum un locşor al meu, o căsuţă pe lângă sau în care să ma aciuez. Sunt cuminte şi sfios nevoie mare, stau şi în curte, nu sunt pretenţios defel.

Deocamdată sunt în convalescenţă, dar sunt puternic şi îmi voi reveni repede, am doar doi ani şi vreau să vad cât mai multe în viaţa asta care mi-a mai rămas.

NOTĂ: Motanul are aproximativ doi ani, momentan nu este castrat, dar dacă cineva doreşte să îl adopte, ne ocupăm noi şi de castrarea blănosului, dacă va fi ţinut în apartament. Poate sta şi la curte, la oraş sau undeva la ţară, este mare şi puternic, după ce se face bine va fi extrem de util chiar şi într-o gospodărie. Ne găsiţi la ihriel@live.com sau 0724071189.

Tamara forever

2011-06-23T16:23:00.003+03:00

Am vazut aseară în sfârşit Mamouret. O comedie simplă, francă, care m-a făcut să râd cu poftă. Şi totuşi ceva a lipsit. Poate pentru că vine după sfâşietoarea Îngropaţi-mă de după plintă, un spectacol greu, pe care sunt fericită că am reuşit să îl văd pînă la capăt şi în faţa căruia am avut sentimente contradictorii, stări de agonie şi extaz.

O comedie după o dramă incomodă care te determină să te descarci realmente la final în ropote de aplauze. Oare e ciudat ca mi-a plăcut mai puţin?

Şi uite aşa încep un post despre Mamouret şi draga mea Tamara şi din a treia frază mă întorc spre cu totul altceva. Simt că e ca şi cum aş încerca să îmi găsesc circumstanţe atenuante. Să mă scuz faţă de mine că nu sunt la fel de impresionată ca de piesa în regia lui Yuri Kordonsky. Dar este absurd, nu se pot compara, sunt două genuri total diferite, îmi spun. Şi totuşi, de ce nu mă face să mă simt atât de bine râsul de la Mamouret pe cât mă aşteptam? Poate pentru că încărcătura emoţională este disproporţionată în comparaţie. Poate pentru că nu e de fapt nimic de comparat. Şi poate îmi plac mai mult dramele?

Dar să mă întorc la scopul meu primar: Tamara Buciuceanu-Botez. Femeia care mă face să râd oricând, în majoritatea rolurilor. Dragă Isoscel, voiam doar să îmi afirm aici speranţa că ne vei bucura cu prezenţa mulţi ani de acum încolo, pentru că pentru mine eşti o sursă de inspiraţie şi dincolo de scenă.

By train

2011-04-26T13:37:00.000+03:00

I somehow always loved to travel by train. The cosy feeling you get...Like a baby lullabied into sleep on its grandmother's knees. Or like a drowsy afternoon spent in a dusty old rocking chair on a Texas porch, your crooked straw hat leaning sluggishly on the side.

Pressing your nose against the fingerprint-riddled glass.

Oh, and the meager cars, with their battered couches, reeking of ancient dust.

There are still many rocking cars songs I dream of singing, places to conquer, and remote feels to grow. There is a lifetime of this to go through. And a world of rocking to go with it, for the flavor.

Ofuri de primavara

2011-03-11T11:02:00.000+02:00

Nush ce să zic, poate pentru că vine primăvara în sfârşit, cu caldurica se dezgroapă şi diverse lucruri pe care le-ai ţinut sub preş. Şi vine câte unul aşa si îţi trage una în moalele capului de nu mai ştii că e cu tine. Şi tu te opreşti nelămurit, pipăi binişor cucuiul şi te întrebi ce naiba te-a lovit.

Nu ştiu voi dar eu stau cuminte deocamdată şi aştept să treacă [cucuiul]. Trece de fiecare dată aşa că nu mă stresez.

Să avem o primăvară liniştită, fără angoase şi nevroze!

Sonia's Guide to Catvival

2011-01-05T16:14:00.002+02:00

Hails all ye kitties outhere! I have recently switched to a new abode after 13 years of blissful slothfulness in a small town, where I reigned supreme over somewhat vast apartments and two most loyal subjects.

I am now reduced to a somewhat smaller domain, which I (darn!) have to share with one most annoying human, who fails to show up at the prick of my thumbs, as my former subjects used to. I do have all commodities and feel satisfied with my recent research of the space at hand.

However, there are quite a few items I cannot find it in myself to accept. Nor do my princely paws feel they can refrain from certain habits we have been cherishing for so long. Notwithstanding, I have come up with a most useful strategy that shall guarantee me a safe and comfortable rule for the time that cometh. To present it, I shall use to some extent sketchy, yet clear language, that will guide you on the right path to catvival and beyond.

1. Keep annoying human subject happy by allowing to pet princely head and fur. However, do remember to make clear that cannot go on for ever and that certain rigorously defined petting intervals should be observed [scratch when petting interval expires to make subject take this important point in]

2. Refrain from trespassing when annoying human subject is around [Bathroom tub, human's pillow, and kitchen table are off limits when human is in, otherwise human shall prosecute any trespassing in most annoying ways].

3. Remember to carefully inspect any corner of the royal apartments and leave naughty reminders of who's in charge in the remotest, out-of-sight-out-of-mind places when annoying human is out.

[to be continued, as annoying human personality gets uncovered]

Sonia out!

Bilant 2010 si wishlist 2011

2010-12-30T09:15:00.004+02:00

Ca sa continui traditia blogoristica, revin pe final de an cu bilantul pe 2010: as zice ca a fost un an plin si cu bune si cu rele, mai putine rele si mult mai multe bunatati. Privind in urma, vad ca am atins mai toate punctele importante, mai putin faza cu escalada, pe care insa pot considera ca am inlocuit-o cu alergatul ;))

Anul asta a fost unul al calatoriilor, parca in niciunul trecut nu am stat asa de putin pe acasa, si cand spun asta nu ma gandesc doar la concedii ci si la faptul ca am iesit foarte mult. De aceea, poate, simt nevoia sa stau in barlogul meu (here and elsewhere), acum, pe final, si sa dedic ceva mai mult timp celor pe care ii iubesc.

Asadar, daca e bilant, sa ii dam drumul: 4 tari pe care le-am descoperit anul asta (in doua dintre ele planuiesc un comeback cu prima ocazie), haladuit prin muntisorii patriei noastre mai des ca niciodata, descoperit locuri si oameni noi prin Bucurestii nostri cei de toate zilele, plus o cantitate micuta de sadness on a personal note. Overall, un an excelent! Multumesc 2010 si pentru bune si pentru rele, am invatat ceva din fiecare lucru care mi s-a intamplat :)

Pe final oarecum de an, the bad: mi-am busit un genunchi de la efort excesiv cica (hahaha, auzi, prea mult spoooort, Jesus!), dar am incredere ca pana in martie ma repar si atunci..."pre multi am sa popesc eu " :))

In 2011 imi doresc sa revin la forma fizica necesara pentru sporturile care imi plac (I miss biking like hell:( ), sa imi iau toate certificarile de care am nevoie la engleza si franceza, sa merg inainte cu italiana, si sa ma bucur si mai mult decat am facut-o anul asta de tot ceea ce mi se intampla.

Anul asta am invatat in sfarsit o mare lectie, ceea ce e poate una dintre marile mele realizari pe 2010, alaturi de traveling, iar dragul de Billy o formuleaza cel mai bine: "Don't go changing to try and please me."

In rest, sa speram la un an nou mai senin, in care sa fim fericiti si impliniti!

La Multi Ani tuturor si have the wildest parties ever! Ne citim in 2011 de-acu!

Am zis!

2010-12-20T13:33:00.000+02:00

Anul ăsta, de sarbători, o să îmi duc sufletul la păscut. O să mi-l scald în poveşti, o să-l adap cu multă zăpadă şi cu soare cu dinţi, apoi o să îl dezgheţ la căldură lângă blăniţa ei pufoasă. Şi o să îi dau să guste dulceţuri meşteşugite înainte să-mi ceară. Şi-o să mă prindă ca pe vremuri mama cu degetul în borcan :)

Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.

O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!

Mondays

2010-11-29T15:14:00.001+02:00

OK, so I know this is no news for anybody, but I just have to say it. Today more than ever, for no particular reason, I do. I hate Monday.
I find it less and less appealing to wake up to go to work on Monday. Can't we just skip to Tuesday directly?At least then I'd know there's less days to wake up to go to work :))

Of late, no matter how awesome or quiet my weekend was, I find that on Monday mornings there is an extra load of sleep weighing on me and somehow I can manage to get rid of it no later than 10 AM, which results in a late arrival to work.

I am trying, really, doing my very best, but somehow, I find myself defeated by the almighty power of sleep and dire idleness every damn Monday!
With days getting shorter and light getting dimmer, sun turning a blind eye on us, I do find MONdays increasingly more annoying. It is then than I say, thank God for Garfield to spice up my slothfulness and give me a thumbs up on any guilt-free instance of it.

Jascha Heifetz

2010-10-19T12:04:00.001+03:00

Incredible degetele tipului! Atat de subtiri si lungi, cat de firesc curge melodia din ele, parca e prelungirea lor naturala. Amazing!

Cu căştile pe urechi

2010-09-14T21:40:00.004+03:00

Acum câțiva ani nu puteam concepe un început de zi de muncă în Bucureşti fără nişte muzică în urechi. Ajunsesem oarecum dependentă de asta şi în zilele în care nu ascultam muzică pe metrou mă simţeam cel puţin ciudat.

Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.

Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.

Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.

În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.

Scrisoare

2010-08-29T18:42:00.005+03:00

O poezică foarte cunoscută a lui Marquez, de care mi-am amintit zilele astea şi acum că am prins momentul, o consemnez, fragmentar, aici, să o răsfoiesc când mi se face dor de ea:

LA MARIONETA

Si por un instante Dios se olvidara
de que soy una marioneta de trapo
y me regalara un trozo de vida,
posiblemente no diría todo lo que pienso,
pero en definitiva pensaría todo lo que digo.

Daría valor a las cosas, no por lo que valen,
sino por lo que significan.
Dormiría poco, soñaría más,
entiendo que por cada minuto que cerramos los ojos,
perdemos sesenta segundos de luz.

Andaría cuando los demás se detienen,
Despertaría cuando los demás duermen.
Escucharía cuando los demás hablan,
y cómo disfrutaría de un buen helado de chocolate.

Si Dios me obsequiara un trozo de vida,
Vestiría sencillo, me tiraría de bruces al sol,
dejando descubierto, no solamente mi cuerpo sino mi alma.
Dios mío, si yo tuviera un corazón,
escribiría mi odio sobre hielo,
y esperaría a que saliera el sol.

Pintaría con un sueño de Van Gogh
sobre las estrellas un poema de Benedetti,
y una canción de Serrat sería la serenata
que les ofrecería a la luna.

Regaría con lágrimas las rosas,
para sentir el dolor de sus espinas,
y el encarnado beso de sus pétalo...
Dios mío, si yo tuviera un trozo de vida...

No dejaría pasar un solo día
sin decirle a la gente que quiero, que la quiero.
Convencería a cada mujer u hombre de que son mis favoritos
y viviría enamorado del amor.

A los hombres les probaría cuán equivocados están,
al pensar que dejan de enamorarse cuando envejecen,
sin saber que envejecen cuando dejan de enamorarse.
A un niño le daría alas,
pero le dejaría que él solo aprendiese a volar.

A los viejos les enseñaría que la muerte
no llega con la vejez sino con el olvido.
Tantas cosas he aprendido de ustedes, los hombres
He aprendido que todo el mundo quiere vivir
en la cima de la montaña,
Sin saber que la verdadera felicidad está
en la forma de subir la escarpada.

He aprendido que cuando un recién nacido
aprieta con su pequeño puño,
por vez primera, el dedo de su padre,
lo tiene atrapado por siempre.

He aprendido que un hombre
sólo tiene derecho a mirar a otro hacia abajo,
cuando ha de ayudarle a levantarse.
Son tantas cosas las que he podido aprender de ustedes,
pero realmente de mucho no habrán de servir,
porque cuando me guarden dentro de esa maleta,
infelizmente me estaré muriendo.

Lightning crashes

2010-08-05T22:53:00.002+03:00

Când eram mai mică tot ascultam o piesă. Ascultam bucata aia atât de des încât până la urma s-a uzat banda casetei (dap, era acum ceva vreme) şi spre marea mea dezamăgire am rămas fără mica mea obsesie.

Dar piesa aia n-a murit pentru mine, am pus-o bine la păstrare într-un sertăraş al sufletului şi, spre marea mea surpriză şi bucurie, am regăsit-o acum câţiva ani pe calea undelor radio. Şi de data asta am aflat şi cum îi zice şi cine o cântă: Lightning crashes - Live.

Trupa e un mare succes de la mijlocul anilor 90 şi piesa asta s-a cocoţat în vârful Billboard Hot Mainstream Rock Tracks, dar eu habar n-aveam de asta pe vremea aia...

Aşadar, ascult piesa asta din 1994 fără să ştiu cine o cântă. Mai ţineţi minte compilaţiile alea pe care le luai cu împrumut de la alţii? Fără titlul pieselor sau cine le cântă. Doar muzică. Pe care o "trăgeai"şi tu dacă îţi plăcea.
Mamă-mamă cu ce grijă şi cu câtă mândrie aranjam casetele şi le prezentam amicilor. Şi când mă gândesc că acum e atât de simplu să găsesc muzica care îmi place.

Îmi aduc aminte cum mi-am convins un vecin să îmi facă rost de un album de la Depeche pe care îl râvneam grozav (singurul care îmi lipsea). Ca să aflu ulterior că omu şutise mişeleşte caseta de la sora-sa!

Dar să nu deviem de la subiect. Cred că acum îmi place şi mai mult piesa. Pentru că e un fel de regăsire. Şi pentru că am aflat că are o poveste.

Se pare că trupa a dedicat piesa unei amice de-a lor din liceu, Barbara Lewis, care a pierit într-un accident rutier (maşina ei a fost lovită de cea a unui infractor care tocmai comisese un jaf armat şi fugea de la locul faptei).

Barbara şi-a donat majoritatea organelor şi versurile evocă modul în care viaţa curmată a Barbarei a creat vieţi noi pentru alţii.

lightning crashes, a new mother cries
her placenta falls to the floor
the angel opens her eyes
the confusion sets in
before the doctor can even close the door

lightning crashes, an old mother dies
her intentions fall to the floor
the angel closes her eyes
the confusion that was hers
belongs now, to the baby down the hall

oh now feel it comin' back again
like a rollin' thunder chasing the wind
forces pullin' from the center of the earth again
I can feel it.

lightning crashes, a new mother cries
this moment she's been waiting for
the angel opens her eyes
pale blue colored iris,
presents the circle
and puts the glory out to hide, hide

Bicicleta lui Montand!

2010-07-30T18:59:00.000+03:00

Pentru toţi pasionaţii de biciclit şi de biciclete ca şi pentru nostalgicii după muzică franţuzească, un video care aduce ambele categorii armonios împreună. Enjoy!

A bicyclette

Bunica

2010-07-29T11:31:00.002+03:00

E o bucăţică de om. Dar aşa mică cum e, e vioaie ca o zvărlugă. Aşa a fost toată viaţa. Femeia asta nu a stat o clipă locului. Uneori îmi închipui că n-a dormit niciodată în pat şi doar a aţipit din când în când pe scaun.

N-a avut o viaţă uşoară. A muncit de dimineaţă până seara, şi-a slujit bărbatul suportându-i toanele fără să crâcnească, şi-a născut copiii singură, acasă, după care s-a întors la treburile din gospodărie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are o minte vie şi o energie debordantă.

Şi acum, când se apropie de o vârstă considerabilă, e la fel.

Pentru mine e un munte de răbdare şi dedicare. Pentru că, pare-mi-se, întreaga ei viaţă şi-a închinat-o altora. S-a dat pe ea laoparte de fiecare dată şi a vegheat să le fie celorlalţi bine.

Nu ştie ce e prefăcătoria şi nu e diplomată. E un om dintr-o bucată care îţi spune verde în faţă ce crede, fără menajamente. Şi în lumea astea plină de asertivitate şi corectitudine politică, modul în care pune ea problema, tranşant şi dureros de adevărat, e pentru mulţi simplist. Da, bunica mea e un om simplu. Dar autentic. Fără măşti, fără minciuni şi poate, fără regrete.

Şi fără a părea depăşită de vremurile actuale, are o judecată atât de sănătoasă şi nişte idei atât de fresh încât uneori mă face să îmi dau seama cât de închistaţi suntem în paradigmele noastre moderne, cât de captivi suntem în aşa-zisa noastră libertate.

Ea e oaza mea de aer sănătos. Populată de simplitate şi de frumuseţe. De doi ochi albaştri care vor fi alături de mine mereu. Chiar şi când atunci când va dispărea, luând şi o bucăţică din inima mea. Pentru totdeauna.

De ce trecem pe roşu?

2010-07-26T22:41:00.002+03:00

Stau uneori şi mă delectez dimineaţa cu spectacolul lumii grăbite.

De multe ori mă amuză, dar azi am zis să pun pe tapet o chestiune care mă lasă perplexă de fiecare dată...

La trecerea de la gura de metrou dinspre piaţă de la Veteranilor semafoarele sunt (duh!) sincronizate, adică, vorba ceea, se face roşu sau verde la ambele în acelaşi timp. De aceea nu pot înţelege şi pace ce crede lumea asta grăbită (nu că eu n-aş fi) că obţine dacă trece pe roşu. Nu are logică, pentru că vor aştepta în continuare şi pe a doua bucată de drum. Ce câştigă? Mda, de fapt, şi acolo vor trece tot pe roşu, corect?

Ce mi-a provocat această mică revoltă? O situaţie de fapt şi o discuţie între o bunică şi nepotul ei deunăzi:
Bunica [după ce 80% din cei care aşteptau la semafor trecuseră pe roşu şi nepotul o trăsese voiniceşte de mână să treacă şi ei] 'Nu se poate, puişor, este roşu, nu putem trece!'
Copilul: Da' ei de ce-au trecut dacă e roşu?
Bunica:....

Aşadar voi ce răspuns i-aţi da copilului vostru? De ce trecem pe roşu? De ce ne bulucim disperaţi în calea maşinilor, trăgând după noi sacoşe, căini şi copii? Drept e, nici şoferii nu sunt uşă de biserică şi sunt mulţi care trec pe verde de te uiţi bine de tot înainte să pui piciorul pe zebră să nu te zboare nebunu.
Şi totuşi, nu pot înţelege cum un om bătrân, care de-abia se târâie, se hazardează să treacă pe roşu, estimând el probabil că maşina aia e încă departe? Cum le riscă viaţa copiilor şi nepoţilor lor unii, trecând (culmea, uneori, cu tupeu, agale!) cu mare satisfacţie pe roşu?

Aici nu e nicio competiţie, nu avem NIMIC de câştigat, ci doar de pierdut, şi din păcate, nu realizăm asta. Sunt atâtea moduri în care poţi muri, dar să mori de mâna ta mi se pare cea mai proastă afacere :(

Foamea, bat-o vina!

2010-07-21T22:32:00.001+03:00

Din fire sunt o fiinţă cam mofturoasă la mâncare. Deşi în ultimii ani am mai crescut şi eu la faza asta (adică mănânc mai multe chestii pe care nu le sufeream în trecut), sunt în continuare fiţoasă la multe chestii de păpică.

Ei binee, azi şi mâine până la o oră apreciabilă tre' să ţin oareşicare post negru, nu contează din ce motive. Ehei şi de-abia acum ajung să îi dau dreptate mamei mele care, îmi zicea, săraca, cum că nu prea ştiu eu ce înseamnă să fii cu adevărat flămând de fac atâtea mofturi.

Domle, cam aşa e. Când îţi e foame, ai muşca şi din birou şi ţi s-ar părea taare gustos. Mă simt oarecum precum Garfield când îi e foame şi vede totul în jurul lui sub formă de mâncare. Cărţile mele arată dintr-o dată foarte yummy, şi biblioteca mea s-a transformat subit într-o sală de mese meşteşugit garnisită.

Uite colo Oxfordu meu din facultate. Miam, oare dacă aş ciupi un colţişor... Sau albumul ăla cu Dali, glossy aşa, cred că merge şi mai bine. Tot îmi place mie cum miros tipăriturile, aş putea să şi gust. Poate îs bune...

Citeam când eram mai mică cum sărmanii se culcau cu burta goală şi când îi pişca gheara foamei de se trezeau, se culcau la loc. Păi de unde frate? Că întâi tre să adormi. Dacă îţi iese cu burta goală....Mie nu prea îmi iese.

Din toată trebşoara asta, ce concluzie tragem? Că, dragă Cătişor, dacă te-oi mai prinde că faci mofturi la mâncare, îţi rup picioarele. Sau nu. Mai bine. Te pun la regim forţat o zi întreagă să îţi aduci aminte cum e să îţi doreşti să mănânci şi să nu poţi. OK???

Şi acum gata, te-ai plâns destul. Sooomn!

De prin vechi

2010-07-05T11:14:00.001+03:00

Weekendul ăsta am fost pe la mare şi am aterizat iremediabil şi în Vamă. Vama veche şi nouă, zgomotoasă şi tristă, veselă şi melancolică creşte şi ea şi se schimbă odată cu vremurile. Se contorsioneză, expandează, subţiază după voia călătorului, dar nu moare niciodată.

Vama Veche e o supravieţuitoare în ciuda vremurilor care trec peste ea. Lumea se schimbă, oamenii care îi bat uliţele (pentru că pentru mine pe acolo nu va fi niciodată o stradă) vin şi pleacă, noi sau vechi, dar ea le ţine piept tuturor.

Ştiu. Vama s-a schimbat. A devenit un fel de slogan: nu mai e ce era odată. Din multe puncte de vedere da. Din altele nu. Depinde cum o vede fiecare. Vama a fost şi va fi o anumita stare de spirit. Pe care fiecare o simte altfel. Şi asta o poţi lua cu tine pe orice plajă pustie unde stai înmărmurit şi priveşti drumul lunii pe apele negre ale nopţii, unde îţi adînceşti cu voluptate degetele în nisip şi te simţi măcar pentru câteva ore departe de timp.

Trupa veche. Am fost la un concert de-al lor şi pentru prima oară parcă mi-am dat seama că totul e încă acolo. Piesele alea care pentru fiecare marchează nişte amintiri plăcute cu nisip, mireasmă sărată de mare şi prieteni buni.

Those were the days... Aşa e. Dar până la urmă toate-s vechi şi nouă toate. Îţi poţi face un viitor nou din vechi, reinterpretând aceleaşi ritmuri sau găsindu-le tonuri noi. E frumos şi acum, ca şi atunci. Pentru că eşti în prezent. Şi these are the days. Care pot fi cel puţin la fel de frumoase ca cele vechi :)

Sonisphere văzut de (pe) jos

2010-07-01T19:19:00.004+03:00

Bifat si Sonisphere.
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)

Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.

Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.

E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.

Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.

Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!

Biciclist prin Bucureşti

2010-06-18T13:31:00.006+03:00

Deşi nu merg de multă vreme cu bicicleta prin oraş, am ajuns să strâng o desagă de povestioare biciclistice, care însumează atât bucurii cât şi frustrări ale mersului pe 2 roţi în marea aglomeraţie urbană numită Bucureşti.

După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...

Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).

Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.

Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.

E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!

Toţi fiii mei

2010-06-02T13:36:00.002+03:00

În sfârşit, mă declar mulţumită. Mi-am văzut visul cu ochii: un Miller jucat extrem de pertinent, recognoscibil, total...EL. La Naţional. În Toţi fiii mei (All My Sons).

Ramasesem cu un gust amar după piesa mea favorită, Moartea unui comis-voiajor, de la Bulandra. Fad, plat, fara feeling, parcă cu o oboseală cronică care planează asupra întregii reprezentaţii.

Cert e că drama americană nu prinde la orice tip de public. Aşa cum dramatismul lui Cehov plictiseşte de moarte pe unii, iar punerile în scenă contemporane ale lui Afrim oripilează pe alţii.

Trebuie să recunosc că nu mai fusesem de mult la teatru, întrucât cele mai recente încercări mi s-au părut oarecum populiste şi uşor mediocre. De aceea, poate, m-am şi bucurat să văd o piesă pe sufleţelul meu. Chiar şi cu o sală nu foarte plină.

Rebengiuc încă se ţine bine, tot respectul pentru el, o regie făcută de Caramitru, destul de inspirată, şi o atmosferă care redă foarte bine feelingul piesei lui Miller (lighting design foarte sugestiv si decor interesant).

O Sanda Toma excelenta şi o actriţă pe care n-o ştiam, Costina Ciuciulica, care m-a impresionat plăcut.

For we are truly made for companionship, not solitude

2010-05-27T17:20:00.001+03:00

No matter how much we may crave for solitude, for being alone with ourselves only, without human companionship, we all creep out of our lonely cave at some point and reach for another human being.

We simply are not made for continual loneliness and that poetically-dreamt desert of solitude. We long for companionship and we strive to get it in order to feel complete. No one feels complete solely on his own. The others round you off in many ways and there is joy in this that is very hard to obtain in loneliness.

Surely we all have our moments of solitude when we need to get in touch with our thoughts and ponder on our inner questions but in the end, we go out in the open looking for the comfort of the social.

Where is my mind wandering?

2010-05-21T13:28:00.005+03:00

Since right now I am @work and the weather outside is not exactly genial, I'm dreaming of being here:

And yeah, I can answer this question: Where is my mind? Right there, next to those tiny lil' waves breaking on a beach :)

Out into space

2010-05-20T14:31:00.000+03:00

Un video cu imagini din spaţiu pe muzica celor de la Pearl Jam. Great vocals, heartfelt lyrics, and amazing images.

Un mix nemuritor şi o piesă care mi-a mers la inimă de fiecare dată când am ascultat-o!

Spaţiul-ultima frontieră

2010-05-19T16:54:00.003+03:00

Stau uneori şi mă gandesc că suntem ca nişte lăcuste sau ca nişte rozătoare care consumă tot, fără prea mult discernământ, doar pentru binele propriu.

Citeam pe undeva că sunt şanse mari ca până în 2050 Pământul să devină un mare deşert. Nici 50 ani. Trist de curând.

Avem Ziua Pământului şi altele la fel dar de fapt, practic, cât facem pentru lumea în care trăim? Până la urmă, ca simplu individ, faci ce poţi, dar nu poţi obliga pe altul să se gândească la lucrurile astea.

Şi atunci, îmi dau seama că scenariile mai mult sau mai puţin apocaliptice din iubitele mele SF-uri ar putea să se transforme la un moment dat în nişte realităţi extrem de viabile.

What then? Dupa ce am ros tot ce e de ros pe aici, unde ne vom duce? Să cotropim altă planetă, să o stoarcem picătură cu picătură de sevă în căutarea noastră permanentă de mai bine?

Iarăşi citeam pe undeva că orbita terestră e deja un mic junk yard, populat de navetele noastre eşuate, şuruburi, nituri, piuliţe şi alte asemenea goodies, însumând circa 2 milioane kg de gunoi cosmic.

Ce mai, suntem cei mai tari, am ajuns în spaţiu din toate punctele de vedere, cu tot ceea ce ne reprezintă. Chiar tot...

De aceea, probabil, când va veni ziua aceea, Space-the final frontier va căpăta o conotaţie nouă, deloc fericită...

Sunt

2010-05-18T19:47:00.000+03:00

Sunt ceva mai mult decat şi-ar dori alţii şi ceva mai puţin decât mi-aş dori.
Sunt neclintirea înverşunată a stâncilor îmbrăţişate de răcoarea muşchiului şi a zăpezii.
Sunt o carte găsită pe o bancă care călătoreşte la infinit prin biblioteci, rafturi, rucsaci, amintiri, vise şi decepţii.
Sunt o pasăre care a ros zabrelele culcuşului protector şi a plecat departe, zburând pieziş spre lumină.
Sunt surâsul pierdut al toamnei când îşi părăseşte foşnetul ruginiu.
Sunt susurul mut al tăcerii sufletelor regăsite.
Sunt un rotocol de fân purtat de vânt peste coline şi peste timp, în eter.
Sunt viaţa mustind de sevă a copacilor copilăriei.
Sunt acelaşi şi altul, aici şi nicăieri.
Sunt neschimbat şi mereu nou.
Sunt eu.

It should be

2010-05-16T06:03:00.001+03:00

It should be simple. It starts and it evolves. Naturally. Without props, pushes, and the sort. And too much compromise.

But in reality, you have to compromise. In everything. Otherwise, it just does not work. Or does it?

Why do we make everything a game and we are always lurking for the big prize or something? Why can't we just be straight and honest about things and need to make it complicated? Life is just too short for us to make it more complicated than it already is.

Why do we love?

2010-05-10T21:57:00.000+03:00

I often ask myself how is it that this somewhat weird and funny feeling takes shape into a soul. What makes love appear and surface?

Why do we fall in love, why do we keep loving and hang in there no matter how many painstakingly hard moments this puts us through.

I guess we do this basically because it makes us feel that we belong. Being in love kinda carves out a piece of reality for you, making it your own, customized corner of the world. A place where you feel good.Even if unrequitted, love does make you feel that you belong. Gives you a purpose, a sense of being, a road to follow, a direction.
Good or bad, it organizes your chaos and sorts things out for you in a weird kinda way.

Why do you people out there love?

Cerc vicios?

2010-04-21T13:10:00.006+03:00

Vorbeam deunăzi cu o amică despre viaţa pe care o ducem şi despre cercul vicios în care suntem prinşi cu toţii.

Întrebările sunt clasice: cum să te rupi de stilul de viaţă pe care ţi-l impune munca pe plantaţia corporatistă?

Să vedem.

1.Îţi dai demisia, devii freelancer, îţi faci o afacere şi devii propriul tău stăpân.

OK, şi totuşi asta presupune economii suficiente care să îţi permită să trăieşti până începe să îţi meargă afacerea. În plus, până se pune treaba pe roate, în mod clar vei munci cel puţin dublu decât o făceai la patron, pentru că, evident, nu ai succes peste noapte, totul se obţine prin muncă. Şi muncă multă. Şi la fel de multe şanse de reuşită cât de eşec.

Apoi, ca freelancer, poţi foarte bine să câştigi destul cât să îţi permiţi o săptămână în Elveţia and more şi luna viitoare să reuşeşti cu greu să îţi câştigi pâinea zilnică. Asta e, riscurile meseriei!

Să nu mai vorbim de concediu, right? Ca freelancer, o zi de concediu înseamnă în acelaşi timp o zi în care nu munceşti. Şi în acest caz, nu ţi-l plăteşte nimeni. Clar, nu munceşti, nu mănânci.

2. Îţi dai demisia, îţi iei prietenii, puneţi toate economiile laolalta şi începi să te plimbi prin lume, muncind azi aici, mâine dincolo, senin, liber şi fără griji. Ok. Şi până când? Cât te poate ţine asta? Sună bine, nimic de zis. Dar cât de fezabil e pe termen lung?

3. Ramâi pe plantaţie, strângi din dinţi ca tot restul negrişorilor şi devii uichendist. Adica trăieşti în weekend (aka uichend), ca doar atunci mai ai timp şi pentru tine. Şi eventual zici merci că nu eşti integralist (adica nu munceşti şi în weekenduri).

Mda, cam nasoală ultima perspectivă, cred că încep să mă gandesc puţin la a doua :))

Ce faceţi de 1 mai?

2010-04-20T19:05:00.003+03:00

(TRAVELzu)
Dacă sunteţi în pană de idei sau anul ăsta aveţi chef de ceva altfel, am o sugestie: Ecomaraton!

Unde? La Moeciu de Sus. Aer curat, un traseu cel puţin atrăgător şi muultă voie bună!

Sunchaser în haine noi

2010-04-20T19:01:00.002+03:00

Deşi au apărut şabloane noi pe blogger buzz de ceva vreme, de-abia acum am avut vreme să le confecţionez nişte hăinuţe noi notiţelor.

De azi înainte sper să merg cu toată viteza inspiraţiei înainte!

Despre viteză

2010-04-13T16:07:00.002+03:00

Deşi nu sunt o pasionată a vitezei, pot înţelege emoţia pe care o resimt alţii atunci când apasă puternic pedala de acceleraţie.

Citind amintirile scriitoarei Francoise Sagan, un copil teribil al literaturii franceze a secolului XXI din Nouvelle Vague, un fel de compendiu al vieţii ei aventuroase, haotice şi nebune, mi-au plăcut rândurile astea:

Pasiunea vitezei nu are nimic de-a face cu hazardul, viteza se întâlneşte cu fericirea de a trăi şi, în consecinţă, cu speranţa confuză de a muri care zace tocmai în fericirea de a trăi. Asta e tot ce cred că e adevărat, în dfinitiv: viteza nu e nici un semn, nici o dovadă, nici o provocare, nici o sfidare, ci un elan de fericire

De Paşte

2010-04-07T12:14:00.003+03:00

Nu îmi pot da seama exact de ce, dar parcă anul ăsta Paştele religios a fost cam lipsit de strălucire.

De obicei când mergeam la slujba de înviere aveam un sentiment special, de plenitudine, pe care anul asta nu l-am mai regăsit.

Parcă nici slujba n-a mai fost ce era, preoţii pe care îi ştiam i-am văzut anul ăsta îmbătrâniţi şi parcă un pic resemnaţi. Lume necajită, feţe prelungi, încercănate şi prea puţină bucurie.

Parcă totul a devenit o formalitate, o convenţie prost primită. Lumea nu mai vine cu plăcere la slujbă, îşi târâie obosită şi plictisită picioarele până acolo doar pentru a pleca cu jumătate de ora după miezul nopţii. Ne îngrămădim cu toţii mai rău ca nişte oi ca să primim lumina şi plecăm, mulţi dintre noi, la fel de orbi şi trişti cum am venit. Parcă nu ne mai atinge nimic, nu ne mai înseninează nimic chipurile.

Cel puţin eu aşa am simţit privind în jurul meu, în căutarea unui zâmbet şi a unui sentiment de bucurie care, se pare, e deja doar în amintirile mele.

Răceală de primăvară

2010-03-30T13:50:00.003+03:00

Aşadar, după multe încercări nereuşite, I finally did it! Sunt racită. Dar deşi în alte condiţii aş fi super miserable, atât e de frumos afară că îmi trec toate, cel puţin la nivel mental...

E o zi să îţi meargă la inima, nu alta!

Îmi vine să mă tolănesc undeva pe iarbă la soare ca un căţel şi să stau acolo toată ziua...

Între timp totuşi trebuie să butonez pe aici, întrucât sunt la muncă.

Dar cine ştie, mai incolo, doar Cişmigiul e la doi paşi şi până deseara mai e.

Sunchaser is happy, trying to soak up the sun :)

Latest addiction

2010-03-27T11:37:00.001+02:00

De ieri ascult pe repeat o piesă de la Muse. Sounds great!

Creeping sadness

2010-03-26T22:04:00.004+02:00

I wonder where do all the tears in the world go? Is there somewhere a secret sea or ocean gathering all the sadness in the world? If that exists, I hope I never get to see it.

Sadness is like a wicked, treacherous fog, creeping within us and engulfing all smile, laughter, good thoughts, hope, and happiness.I sometimes think sadness shrinks us, makes us punier, feebler, emptier.

How do you escape it once you got trapped in its insidious embrace? How do you get hold of it to rip it off your breast and throw it at the end of the world, where it can die away? How do you get rid of it?

Din ce în ce mai bine

2010-03-26T19:23:00.002+02:00

În ultima vreme am auzit numai veşti bune despre capitala noastră.

De ultimă oră, cică, don premar vrea să golească străzile Bucureştiului de maidanezi şi să îi ducă într-un adăpost. Mai multe detalii aici, dacă e cineva curios.

I love Bucharest

2010-03-26T14:27:00.004+02:00

Umblând aiurea pe net, am dat peste iniţiativa asta, I love Bucharest. În sfârşit, se întâmplă şi la noi, şi nu sunt puţine lucrurile care ni se pregătesc.

Asta mi-a adus aminte de cât de colorate şi trendy sunt staţiile de metrou din Bruxelles. Fiecare e unică. Se pare că începem şi noi să ne îndreptăm în aceeaşi direcţie.

Unde mai pui că mai există şi iniţiativa Cu bicicleta la metrou! Începem să respirăm!

Cu toate pânzele înainte şi la cât mai multe idei!

În ţara minunilor

2010-03-25T23:05:00.003+02:00

Wonderland. Sau o fi Wanderland? Pentru că oricum o iei, mie mi se par ambele la fel de potrivite.

Alice în Ţara Minunilor e una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Şi prima oară când m-am întâlnit cu ea a fost pe auzite, nu pe citite. E una dintre poveştile de pe vechile discuri Electrecord, cu Silvia Chicoş parcă în rolul lui Alice. Acum o am în format digital şi atunci când mi-e greu, o ascult.

E tare bine când aluneci în jos prin vizuina iepurelui cu ochi roşii şi mănuşi din piele de căprioară şi ţi se întâmplă o grămadă de lucruri nemaiauzite. Pentru că acolo, în vizuină, eşti copil şi nimic rău şi urât nu te poate atinge. Acolo îţi regăseşti parcă curajul să iţeşti în cele din urmă nasul din bârlog şi să o scoţi la capăt, orice ar fi.

Ce mi-a adus aminte de Ţara Minunilor? Am văzut în seara asta varianta lui Tim Burton transpusă pe marele ecran şi am redevenit copil. M-am uitat din nou cu gura căscată la fantastica pisică albastră şi la pălărierul nebun. Numai că de data asta, aveam nişte ochelari ciudaţi cocoţaţi pe nas. Şi de data asta am fost în poveste. Dada vă spun, am fost acolo!

Povestea asta nouă e diferită, dar vă spun, te fură la fel de mult ca originalul. E electrizant să te plimbi prin poveste. Mai vreau, mai vreau, mai vreau!

Dar până atunci, Lewis Carroll, mulţumesc pentru cea mai minunată poveste pe care am citit-o, ascultat-o şi văzut-o!

A (te) povesti, povestire

2010-03-25T16:18:00.007+02:00

Îmi plac tare mult jurnalele şi memoriile.

Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.

Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.

Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.

Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...

Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.

On Amsterdam

2010-03-24T14:00:00.004+02:00

Buun, mi-a venit şi mie rândul să zic vreo două despre cum mi-a plăcut la Amsterdam.

Păi mi-a plăcut. Aşa de mult că mai vreau acolo. Din pacate, nu am avut destul timp să îl gust în întregime, cum mi-aş fi dorit.

Dar atât cât am văzut (şi nu e puţin, trust me), m-a făcut să îmi doresc să văd mai mult. Şi mai pe îndelete.

În mare parte am văzut Amsterdamul de pe bicicletă. De aceea, periplul asta a fost o experienţă dublu benefică: un oraş nou şi biciclit pe stradă pentru prima oară. Drept e, din punct de vedere biciclistic nu pot spune că mi-am făcut botezul on the road, pentru că m-am plimbat cu tandemul, iar ştie-el-cine a fost cel care s-a avântat cu curaj în trafic, în timp ce eu am dat doar la pedale.

Dincolo de sex shops, vitrinele cu gagici (multe dintre ele nu foarte atrăgătoare, şi nu spun doar eu asta...), mirosuri specifice (as in pot smoke, etc), cred că am văzut o faţă mai altfel a oraşului. Poate şi pentru că nu prea m-am implicat în viaţa de noapte şi am văzut multe lucruri mai mult pe zi.

M-am plimbat pe canalele lor şic, pe straduţele cu piatră cubică, am dat cu greu la pedale peste poduri si pante, am făcut poze la tot ce mişcă în stilul meu, japonezot la faza asta, şi m-am bucurat de libertate.

Cum aşa? Că doar liberă îs oriunde. Da, aşa e, dar parcă aici chiar am avut sentimentul ăla că pot să fac fix ce vreau, fără oprelişti. E o senzaţie extraordinară.

De asta tot zic că aş mai vrea acolo. E totul aşa de relaxat, de natural. De...complet. Parcă e o mâncare bună în care nu mai simţi nevoia să adaugi nici sare nici piper. E...numai bună.

Bottom line e ca...I want back. Cât mai curand. Şi de data asta o să fiu pregătită biciclistic. Dap, îmi iau propria mea biclă şi mă arunc vijelios în trafic. Yuppeeee!

See you soon, Amsterdam!

Later edit: Pentru poze şi altele, check this.

Amsterdamizing

2010-03-09T16:22:00.003+02:00

În sfârşit, mai mult fără voia mea sau mai degrabă fără să îmi doresc asta în mod special, o să ajung la Amsterdam.

Şi la Bruxelles. O să beau Leffe. Şi poate some space cake. Şi o să mă zgâiesc la vitrinele deocheate.

Aşa. Şi în afară de asta? Amsterdam e mai mult decît asta, right?Şi de-abia aştept să-l descoper dincolo de stereotipurile astea răsuflate...

Sabina, dacă nu mă înşel, e una dintre destinaţiile tale favorite. Îţi dau o leapşă dacă ai chef de ea.

Spune-ne de ce îţi place Amsterdamul. Ce are deosebit Amsterdamul tău şi ce îţi inspiră?

Despre durerea în cot

2010-02-24T21:27:00.003+02:00

Cam de pe la începutul acestui an minunat mă simt de parcă m-a luat o tornadă în iureşul ei şi nu m-a mai lăsat.

Am ajuns ca în reclama aia despre ciclul inexorabil birou-pat. Stres, stres şi iarăşi stres.

După un weekend foarte fain la Bran, am ajuns să mă duc la muncă de parcă aş merge la pierzanie.

Şi ciclul birou-pat continuă. Pentru că lately am aflat că şi cunoscuţii mei tot prin aceleaşi ape se scaldă.

Nimic nou sub soare. Aşa trăiesc mulţi negrişori pe plantaţie din capitala asta europeană. Trag din greu la jug. Că deh, e criză şi tre să fii fericit că încă mai ai plantaţie unde să prăşeşti. Că nah, alţii nu mai au şi e nasol.

Buun, şi totuşi, altfel nu se poate trăi.

Ba da. Se cheamă stress management sau, preluând o vorbă din popor, mi-se-rupism.

Băi, e foarte bine să te doară în cot măcar din când în când. Ba chiar e foarte sănătos! Mai ales că vine şi primăvara, ceea ce te îndeamnă considerabil să aplici politica asta.

Având în vedere că am cam ajuns la fundul sacului, e cazul să iau măsuri. Trebuie să învăţ să mă doară în cot. Mai mult.

Vreau...

2010-02-20T18:35:00.002+02:00

să fie soare şi frumos afară

să dispară mormanele astea urâte de murdărie de pe străzi

şi bălţile neprietenoase.

Vreau să alerg prin parc în voie

Şi să merg cu bicicleta.

Nu mai vreau să mă închid în hrube îmbâcsite de fum de ţigară şi mirosuri de mâncare

Vreau sa respir aer de primăvară!

Vreme trece, vreme vine....

2010-01-30T19:14:00.003+02:00

..anii si secolele se succeda, dar dupa voci mari urmeaza voci la fel de mari, se pare.

Citeam deunazi ca Pavarotti si-a modelat felul de a canta dupa Giuseppe di Stefano. Asa ca m-am plimbat putin pe generosul youtube, si printre altele, am gasit aria asta din Tosca, care marturisesc ca m-a cucerit iremediabil in interpretarea acestui omulet.

In al doilea rand, ma fascineaza vocea Ceciliei Bartoli, o vrednica urmasa a Mariei Callas.

Last, but not least, inca o arie care ma emotioneaza cum putine reusesc, din multe motive :)

Despre căldurică iarna

2010-01-26T12:05:00.003+02:00

Am primit o leapşă de la Sabina, aşa că o voi onora astăzi.

La mine e cât de cald vreau eu, pentru că nu mai depind de Radet, având centrală. Faza proastă e că atunci când plec pe undeva mai mult timp, prefer să o închid, iar la întoarcere e cam cancer prin vastele mele apartamente...

Sunchaser fiind, îs destul de pasionată de căldurică. Pot spune că la 30 plus grade mă simt în elementul meu şi cu şuba pe mine. Cu toate astea, iubesc tare mult zăpada, îi fac o grămadă de poze şi aş sta cât mai mult în ea. Racii ăştia şi paradoxurile lor...

Aşadar, la mine e destul de cald. Uneori prea cald, după unii. Aşa că încerc să nu exagerez şi să menţin o temperatură constantă.

Partea nasoală: când merg în vizită pe la omuleţi care au căldurică de la Radet, tot mi se pare că e frig. Asta probabil pentru că eu is obişnuită cu "dacă îmi e frig, dau centrala mai tare".

Don Pasquale

2010-01-22T22:49:00.004+02:00

Nu mai fusesem de mult la operă şi m-am bucurat ca un copil că am ajuns, mai ales ca am avut parte de un spectacol extrem de reuşit, cu două debuturi pe care le-am apreciat ca atare:

tenorul Bogdan Mihai

soprana Aurelia Florian

Am stat lângă o doamnă care mi-a mărturisit că venise din provincie tocmai pentru a îl auzi pe Bogdan Mihai. Cred că era de vârsta părinţilor mei. M-a bucurat atât de mult să văd că în ciuda faptului că se simţea oarecum stingheră printre fiţele bucureştene afişate, trăia cu tot sufletul momentul şi plăcerea de a asculta o voce frumoasă.

Nu pot comenta prea bine cât de frumos a fost spectacolul, dar dacă aveţi ocazia şi plăcerea, încercaţi să îl vedeţi. Deşi, poate, în altă distribuţie, nu va mai avea acelaşi farmec.

Nişte voci tinere în rolurile principale, nişte valori recunoscute în celelalte, toate încununate de o orchestră condusă de un dirijor tânăr şi pasionat.

Şi nişte mâncărică pentru suflet din care mă voi hrăni toată săptămana de muncă viitoare:)

De ce să visăm cu ochii deschişi?

2010-01-15T15:51:00.006+02:00

Mi s-a spus de atâtea ori că sunt aeriană că am pierdut şirul.

Că visez prea mult şi că ar trebui să mai cobor cu picioarele pe pământ. Că viaţa nu e ca în vise şi că realitatea e alta.

Well, asta o ştim toţi. E o chestie de bun simţ.

Toţi visătorii ştiu măcar teoretic cu ce se mănâncă viaţa asta. Nu sunt nişte ciudaţi picaţi din lună. Şi nu visăm tot timpul. Doar că uneori, sau de multe ori, nu îţi place cum arată lumea reală şi te mai refugiezi în visele tale. Ce e rău în asta atâta vreme cât nu faci asta toată ziua?

Până la urmă visarea e şi un fel de carapace, de scut pe care îl împingem în faţa urâtului, dezamăgirii, triteţii şi mai ştiu eu ce...

Şi de ce să nu visezi? Aaaa, da, nu poate pune lumea bază pe tine! Right. Aşa o fi. Şi totuşi eu ştiu o grămadă de visători de aştia pe care nu te poţi baza care şi-ar da haina de pe ei să te ajute. Şi de-aştia conectaţi 100% la realitate care îţi dau un prietenesc şut în fund, pentru că fix acolo îi doare pe tine.

Nu ştiu despre alţii, dar mie mi-ar lipsi o bucată din mine dacă n-aş visa cu ochii deschişi. Dacă aş sta tot timpul încrâncenat ancorată în realitatea lumii noastre.

Din când în când chiar şi tu, cârtitor mic, visezi cu ochii deschişi. Mărturiseşte!
Nu vrei să mai uiţi uneori de rate, facturi, şefi, trafic, cheltuieli şi alte asemenea responsabilităţi de om mare şi să te retragi pe insuliţa ta unde e soare şi verde?

O să vezi că la întoarcere lumea e mai frumoasă. Măcar pentru câteva ore. Oricum, insuliţa ta nu pleacă nicăieri. Te aşteaptă cuminte să revii de oricâte ori ai nevoie.

So, dream on, people!

Despre fericire

2010-01-13T11:07:00.004+02:00

Am terminat de curând o cărticică tare simpatică. Şi printre alte pasaje, la fel de interesante, am ales să menţionez următoarele rânduri:

Când eşti fericit îţi vine să împărtăşeşti cu cineva asta [...]
Fericirea e un fel de preaplin dinăuntrul tău. Şi tot ce e preaplin tinde să dea pe afară. Este ca şi cum ai turna apă într-un pahar. Torni, torni, paharul s-a umplut şi apoi dă pe dinafară. O bucurie care nu mai poate fi conţinută[...]

Fericirea e o bucurie spontană şi a încerca să controlezi bucuria e ca şi cum ai încerca să împachetezi Marea Mediterană într-o valiză pentru a o arăta prietenilor de acasă[...]

Cu toate acestea, aproape toţi oamenii încearcă să îşi controleze experienţa pentru a produce starea de fericire [...]

(Între nicăieri şi altundeva - Adrian Nuţă)

Meet me on the equinox

2010-01-05T22:18:00.003+02:00

Fără legătură cu seria Twilight, îmi place de ceva vreme încoace piesa asta de la Death Cab for Cutie (pe care îi ştiam deja):

Meet me on your best behavior
Meet me at your worst
For there will be no stone unturned
Or bubble left to burst

Pe REPEAT. Hell yes!

Change

2010-01-04T02:17:00.002+02:00

We are thrown helpless into life. Right in the midst of it. Into the world, as we learn to perceive it later on.

We carry with us a permanent luggage, most of which never leaves us and which we carry to our grave. Some of us choose to lose some of the heavy stuff and thus, turning lighter, start going up, higher and higher.Others carry the heavy stuff along and in time, it starts to get us to sink below, lower and lower.

It is true, most people cannot change. Their heavy stuff stays with them forever. But then again, there are a few who can. And this I do and will believe, with all my heart, no matter what.

Till death do us apart...

2010-01-04T00:23:00.006+02:00

Foarte romantică noţiunea asta de împreună până când moartea ne va despărţi. Dar de fapt, foarte rar întâlnită în viaţa reală.

De aceea eu una apreciez nespus când văd prin parc doi bătrânei care, după atâţia ani, încă mai merg mână în mână. E mare lucru. E mare lucru să te trezeşti lângă celălalt timp de 50 de ani şi să îl priveşti în continuare cu duioşie şi afecţiune. Să îl înţelegi şi să îl asculţi după atâta amar de vreme. Să îi legi şireturile la pantofi pentru că el sau ea nu se mai poate apleca ca să facă asta. Să îi iei un cadou cu toată inima, pentru că vrei să îi faci o bucurie. Să îl sprijini la nevoie.

E mare lucru ca după ani şi ani doi oameni care s-au iubit să nu ajungă să stea în camere separate şi fiecare să aibă propria lui viaţă, independentă de a celuilalt. E mare lucru să rămâi împreuna trecând cu brio de toate încercările vieţii. Şi să îl priveşti pe celălalt cu dragoste atunci când vine sfârşitul. E mare lucru şi e foarte rar.

Cei mai mulţi dintre noi clacăm după un număr oarecare de ani petrecuţi împreună, din diverse motive.Marile pasiuni se cern prin pânza anilor şi se dizolvă, se consumă, până când nu mai rămâne nimic. E trist când oamenii nu învaţă cu trecerea anilor să devină şi altceva decât ce au fost. De exemplu, să devină prieteni.
Ce frumos ar fi dacă am putea toţi trăi veşnic acel foc iniţial care te aruncă din iad în paradis and back again. Dar în timp iubirea trebuie să se transforme pentru a supravieţui. Să se adapteze, să ia forme noi, să se reinventeze continuu, să se redescopere, să creadă din nou în ea atunci când simte că se pierde.

La fel, iubirile care au început timid, dintr-o simplă prietenie, pot creşte în timp, se pot maturiza şi atinge o plenitudine nebănuită iniţial.

Depinde doar de noi să ne cultivăm dragostea, s-o îngrijim aşa cum ne săpăm, plivim şi udăm grădina, s-o înfrumuseţăm şi să o hrănim. Să n-o lăsăm în paragină. Şi atunci, dacă avem grijă de ea, în timp, ne va răsplăti cu cele mai frumoase flori şi cu cele mai bune roade. Poate nu va fi aşa cum ne-am dorit, poate va fi chiar mai mult decât ne-am putut imagina.

Bilanţ 2009 şi wishlist 2010

2010-01-02T21:48:00.003+02:00

În urma aceleiaşi provocări lansate anul trecut, ma ocup acum, că am găsit vreme, de bilanţul pe 2009.

Un an bunicel overall, cu 2 vise îndeplinite în materie de călătorii şi unul strict personal.

Un an în care am învăţat să mai dau cu negativismul de pământ (printre altele, am de mulţumit şi paginii virtuale pentru asta, având în vedere că mă plâng, mă minunez şi filozofez aici când am nevoie şi/sau chef)şi să mă bucur mai mult, să văd viaţa din când în când cu ochi de copil şi să mă conving că şi mâine e o altă zi şi că n-au intrat zilele în sac.

Un 2009 în care am învăţat să merg cu bicicleta, am alergat la câteva competiţii şi (pe final de an)mi-am pus pentru prima oară schiurile în picioare.

Mi-a plăcut anul ăsta. Mai productiv decât 2008 în materie de postări pe blog, a fost şi unul mult mai bun în ceea ce priveşte existenţa mea offline. Sper ca şi 2010 să fie o urmare firească a acestei stări, dar până una, alta, in noul an îmi doresc:

să am mai multă răbdare cu cei din jurul meu
să îmi iau o atestare pentru cunoştinţele de italiană
să încerc măcar o şedinţă de escaladă să văd dacă merge
să fiu mai calmă şi mai relaxată

Mimişor, ai cuvântul, dacă te simţi în vervă şi vrei să share :)

Fericire in nefericire

2009-12-28T15:41:00.004+02:00

La un moment dat, toti ne plangem ca suntem nefericiti. Problema e, zic eu, ca ori ne temem sa fim fericiti ori ne place sa ne nefericim singuri atunci cand totul merge perfect.

Paradoxal, cred ca teama asta de fericire chiar exista si tot paradoxal, ne stricam cele mai bune momente incercand sa stoarcem cu orice pret orice prilej, cat de neinsemnat, de nefericire. Adica, daca lucrurile merg bine si totul e roz, exista un talent ascuns pe care il au unii dintre noi de a gasi acea pricina bine ascunsa, acel lucrusor infim pe care il ridicam pe culmi de tragedie.

De ce oare ne e asa frica sa fim fericiti? Oricum e fapt cunoscut ca fericirea nu e o stare permanenta si ceea ce ramane din ea in amintire e doar o succesiune de momente sau clipe disparate.

E simplu sa fii fericit? Probabil ca nu, dar ceea ce e clar e ca ne este mult mai usor sa ne autonefericim. Nu-ti trebuie decat un gand tampit, o mica paranoia in devenire si reteta e gata.

Acum pe bune, nu vi s-a intamplat niciodata ca la sfarsitul unei zile foarte faine in care v-ati simtit foarte bine sa dati cu bata in balta doar asa dintr-un impuls inexplicabil si pentru cateva momente sa va simtiti fericit intr-un mod tamp ca v-ati stricat practic ziua? Mda, suna ciudat si idiot, dar sigur vi s-a intamplat macar o data.

Poate e prea ciudat sa avem o zi perfecta si trebuie s-o stricam cumva? Cert e ca acest impuls de a te neferici singur exista in majoritatea dintre noi si depinde de fiecare masura in care si-l poate infrana.

Vorba astora de la Fall Out Boy, the best of can us find happiness in misery

In Maramu

2009-12-28T15:31:00.003+02:00

Buun. Acum ca a venit ceasul al 12-lea, pot spune cu mana pe inima ca anul asta mi-am indepinit doua mari vise-sa merg in Cinque Terre si sa ajung in Maramures.

Currently is in Baia Mare, unde se indeplineste visul meu no 2 ever. Or something like it. Deocamdata cam slabut cu zapada dar ninge frumos si promitator asa ca poate mai pe seara sau maine ne si dam pe partii fiecare cu ce poate.

Pana sa ajung la zapada, sa ne vedem sanatosi in noul an. Pana pe 4 ianuarie va pup cu gratie si tot dichisul.

La Multi Ani, everybody!

Keep walking

2009-12-23T13:24:00.003+02:00

Citeam deunăzi fraza asta pe undeva pe net:

Did you know that an average person walks 4.5 times around the world in a lifetime?

Aşadar ne dăm de ceasul morţii că ne-ar plăcea să facem înconjurul lumii când de fapt mergem o viaţă în jurul ei.

Mie una îmi place grozav să merg pe jos. Şi avantajele se văd mai ales pe vremea asta de iarnă cu zăpadă multă, când îţi blestemi zilele la volan şi dacă te încumeţi, chinui săraca bicicletă care se plânge din toate încheieturile.

Cert e că mersul pe jos are avantajele lui: poţi să te opreşti când vrei, treci fără vreun stres prin blocaje, stai şi admiri ce-ţi pofteşte inimioara fără să te stresezi şi să te uiţi la ceas şi faci şi mişcare.

Practic, mersul pe jos e cel mai ieftin sport. Necesită investiţii minime: niste bocanci rezonabili iarna ca să faci faţă cu brio zăpezii şi zloatei, nişte hainuţe nu foarte groase pentru că oricum te încălzeşti dacă mergi repede şi an open mind.

So, no matter what, keep walking, I say! It's good to be a pedestrian in a hectic town!

Bucuria de a dărui

2009-12-22T18:07:00.005+02:00

Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult de Sărbători este să dau cadouri. Întotdeauna mi-a plăcut să văd cum se luminează figura omului atunci când, scotocind febril în punguţă sau tragând voiniceşte de hartia aia care parcă nu se rupe suficient de repede, găseşte înăntru ceva ce şi-a dorit sau ceva absolut surprinzător.

Şi mă gândesc acum că ceea ce te bucură atunci când primeşti un cadou nu este doar plăcerea de a primi ci şi aceea de a observa emoţia cu care celalalt iţi urmăreşte reacţiile, nesigur de multe ori că a nimerit-o.

Cu alte cuvinte şi în a da şi în a primi stă şi bucuria de a urmări bucuria celuilalt. Pentru că în esenţă, dând, îţi satisfaci şi o plăcere egoistă cumva de a-l vedea pe celalalt bucurându-se. Ceea ce, in the end, te bucură şi te face fericit şi pe tine. De sărbători şi nu numai, dând, te bucuri de bucuria celuilalt. And so it should be.

Aşadar, la cât mai multe pachete şi pacheţele şi să ne bucurăm de ce avem şi primim cât mai mult!

Musical note to self

2009-12-16T19:17:00.002+02:00

Just a line I'd like to drop to myself when the case (and there have been/most likely will be quite a few occasions):

Sentimental geek, shut up and go to sleep!

Iarna pe uliţă

2009-12-16T13:11:00.004+02:00

Ieri m-am rătăcit în Cişmigiu. Voit. M-am plimbat pe alei trecând uneori pe aceleaşi fără să bag de seamă, neîndurându-mă să mă rup de bucuria care pusese stăpânire pe mine. Ningea cam viscolit e drept şi era tare frig, dar mă simţeam bine .

Mă trezeam încet după un somn greu, fără vise, indus de o oboseală accentuată. Şi îmi dădeam seama că îmi plăcea ce vedeam. Alb, alb şi iarăşi alb. Un mic pustiu pe alocuri pentru că am dat şi peste locşoare unde pasul meu a fost primul care le-a călcat în dimineaţa aia.

Azi iar am mers prin Cişmigiu deşi era deja târziu. Ceva mai multă lume, un pic mai multă grijă să nu fac tumbe prin zăpadă fără voie. Asta cel puţin iniţial, pentru că dupa vreo 5 minute am căpătat încredere şi m-am băgat fix pe unde era zăpada mai batatorită şi un pic îngheţată.

Iarna mea pe uliţă a început. Dar nu va fi completă decât de Crăciun, când merg acasă la ai mei şi la orăşelul meu de provincie pe care mai toţi îl plasează în Moldova. Fie! De data asta treacă de la mine, las teritorialitatea la o parte.

De-abia aştept să văd Dunărea cu gheaţă la mal şi pâcla nedesluşită a malului celălalt pe ceaţă! Şi faleza troienită şi toate lucrurile dragi mie acolo dintotdeauna...

De ce nu e bine să stai târziu la muncă

2009-12-10T12:00:00.002+02:00

Buuun. Aseară am plecat de la birou la 9 juma. M-am tot enervat cu o problemă care nu ieşea şi pace.
Cert e că azi am găsit baiul şi mă întreb de ce oare am stat aiurea practic aseară până târziu că oricum nu am rezolvat nimic, m-am enervat degeaba şi am ajuns să mă culc şi la 2.

Învăţătură de minte: next time mă dau bătută dupa maxim 3 încercări şi îmi iau tălpăşiţa. O să rămân cu acel sentiment că am treburi nerezolvate dar măcar ma bucur şi eu de restul serii ca orice om normal. Aşa!

Despre melancolia viorii

2009-12-08T10:59:00.007+02:00

Pe la 5-6 ani, parca, am făcut vioară. La vremea respectivă ajunsesem să urăsc instrumentul, pentru că, deh, copil fiind, îmi doream să merg să ma joc afară decât să stau să repet.

După ce am intrat în clasa I, am pus vioara în cutie şi am aruncat cheia. Şi cutia a rămas închisă până acum.

Dar dragostea mea pentru glasul cristalin al viorii a rămas. Mi se pare că exprimă cel mai bine trăirile umane dintre toate instrumentele unei orchestre. Te transfigurează şi te poartă acolo unde eşti numai tu şi ea. Plănge, râde, se bucură, e tristă, melancolică, euforică, furioasă, dezamagită, leneşă, vioaie, e lină şi curgătoare, rapidă şi zgomotoasă, aşa cum eşti şi tu.

Cunosc oameni care consideră vioara tristă şi melancolică. Dar mie mi se pare că e atât de versatilă încât te poate face să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Are tonalităţi atât de complexe încât ar fi o greşeală să îi pui eticheta de instrument trist sau melancolic.

Vioara e o explozie de sunete şi sentimente, un izvor nesecat de tonalităţi şi un festin pentru ureche atunci când e manevrată de nişte mâini talentate.

Cred că fiecare vioară are muzica ei unică, ţinută prizonieră înăuntru, şi aşteaptă acea mână care o va elibera.

[sursa imagine]
Violonistul şi vioara lui sunt o singură entitate, pentru că ajung să se cunoască şi să se înţeleagă, formând simbioza perfectă pentru a încânta urechile universului. Vioara este parcă o prelungire a artistului, face parte din el, din muzica lui interioară, sau, poate, asta e doar o impresie, şi omul este o prelungire a viorii, un catalizator sau un declansator, cine ştie?

Între carpe diem şi chase the dream

2009-12-07T11:49:00.006+02:00

Mă gândesc uneori cum o fi să urmăreşti un vis toată viaţa, să ai un ţel bine definit după care să alergi cu ardoare până la sfârşit, fără să îţi pese de orice altceva.

Să fii total desprins de realitate, să nu trăieşti decât în visul tău, urmarind acea umbră permanentă care te trage înainte, să fii, de exemplu, obsedat de a atinge o tonalitate perfectă, de a scrie un roman unic, de a găsi particula primordiala, de a crea instrumentul desăvârşit, etc.

Probabil că în orice pasiune de asta există un grad mai mic sau mai mare de nebunie. Şi mă întreb, transformând intr-o interogatie o replică de-a Winonei Ryder din Girl Interrupted,"[...]And maybe the whole world is stupid, and ignorant. But I'd rather be in it. I'd rather be fucking in it, than down here with you." dacă mi-aş dori să fiu consumată de o pasiune similară all my life sau dacă vreau doar să fiu normală şi average.

În mod cert atunci când urmăreşti un ţel măreţ, pierzi multe pe drum, care poate te-ar face mai fericit overall decât absolutul şi perfecţiunea spre care te împinge acel sâmbure de nebunie al oricărei pasiuni adevărate.

Cronica unei seri de excepţie

2009-12-03T21:19:00.003+02:00

Zi luuungă la muncă sau cel puţin aşa mi s-a părut. Nu mă gândeam însă că se va termina atât de apoteotic...

Plec victorioasă de la muncă la 7. Perfect, în sfârşit o să ajung şi eu la timp! Pe drum îmi dau seama că mi-am uitat telefonul la birou. Eh, zic, n-o fi închisă poarta tocmai acum, aşa că îi dăm bice înainte. După peregrinările obişnuite, ajung la ţintă. Stupoare! Poarta ESTE închisă iar interfonul, evident, nu merge! Aşa că după ce mă uit plină de ciudă la interfon de vreo 15 ori şi la uşă tot pe-atâtea, îmi târşâi resemnată picioarele spre staţia de tramvai.

De nervi şi oboseală, îl iau în direcţia greşită. Drept pentru care mă regăsesc îngheţând cu succes o staţie mai încolo de Hala Traian în aşteptarea lui 14. Care soseşte alene după juma' de ora! Glorios!După încă 40 min bat la propria-mi uşă şi îmi vărs năduful.

Aşadar, cum ziceam, o seară de excepţie!

Aştept zăpada!

2009-12-01T21:47:00.003+02:00

Mda, eu cea iubitoare de soare (Sunchaser, nu?), încep să îmi doresc o vacanţă cu cât mai multă zăpadă. Chit că nu sunt vreo mare schioare sau împătimită a sporturilor de iarnă în general.

Cert e că de-abia aştept să mă dau pe pârtie la vale cu orice oi găsi...preferabil o săniuţă. Şi poate mă încumet să încerc să mă ţin măcar câteva secunde măcar pe placa aia de îi zice snowboard...dar mai văd eu la capitolu ăsta...

Mi-e dor de o vacanţă albă, de un Crăciun cu ninsoare, merge şi un viscol mic, mic de tot. De o bătaie cu zăpadă ca la carte. Poate nu de vânătăile inevitabile după ce te dai cu dosu zdravăn de derdeluş.Ca în compunerile din primară cu mantia albă care troieneşte cătunurile pitite în văi şi pe coline.

Într-un cuvânt, mi-e dor de iarna lui Coşbuc din Iarna pe uliţă şi din tablourile impresioniste.

Tu mai ştii cum sună liniştea?

2009-11-27T19:17:00.004+02:00

Nu, nu e nicio greşeală! Liniştea poate suna într-un fel. Într-un fel diferit pentru fiecare. Îţi mai aminteşti cum sună liniştea ta?

Eu cred că i-am pierdut clinchetul printre claxoane, ţipete, înjurături, sirene de ambulanţă, conversaţii candide sau nu la mobil, poveşti intime spuse fără jenă cu voce tare în autobuz, muzică de orice fel posibil şi câte şi mai câte.

De 1 decembrie aş vrea să merg undeva unde pot auzi liniştea. Aşa că mă gândesc să vin la muncă, singură, într-o clădire mare şi goală. Goală de sunete. Pentru că, ştiu eu, de 1 decembrie până şi pădurile de pe la munte vor fi pline de tot felul de ecouri. Şi acum, chiar am nevoie de nişte linişte terapeutica :)

Răbdarea timpului

2009-11-25T10:48:00.008+02:00

Mă gândesc uneori că suntem atât de ocupaţi cu propriile noastre gânduri şi probleme că uităm sau pretindem că nu avem timp pentru a spune ceea ce simţim cu adevărat oamenilor pe care îi preţuim, stimăm, sau iubim.

Şi aici mă includ şi pe mine. Mi-e ruşine să admit că de multe ori trebuie să îi tai scurt avîntul omului care mă sună să mă întrebe de sănătate pentru că sunt la muncă şi nu am timp. De multe ori e scuzabil, da zicem, pentru că, deh, la muncă munceşti, nu stai la telefon. Dar stau şi mă gândesc că poate şi omul ăla şi-a rupt 5 min din timpul lui ca să îmi audă măcar vocea. Depinde doar de noi să ne facem timp până la urmă.

Măcar 5 minute să ne sunăm bunicile singure, părinţii care sunt departe de noi, prietenii de pe alte continente, surorile şi fraţii la fel de ocupaţi ca şi noi...

De fiecare dată când o sun, singura mea bunică rămasă în viaţă îmi spune că se bucură că îmi aude glasul pentru că e ca şi cum m-ar fi văzut. Cât de puţin trebuie să fac până la urmă ca să aduc lacrimi de bucurie pe chipul ei. Sunt gesturi atât de simple, pe care parcă le facem din ce în ce mai rar.

Îmi spunea cineva că nu înţelege ce pot vorbi cu ai mei în fiecare zi la telefon. Nu am, dar faptul că îmi aud vocea îi bucură şi asta e mare lucru.

Niciodată nu avem timp, se pare. Pentru lucrurile cu adevărat importante. În schimb, ne facem timp pentru propria noastră plăcere. Pentru a face lucrurile care ne plac. E normal pe undeva. După cum ziceam aici, suntem din ce în ce mai alienaţi, ne retragem fiecare pe insuliţa lui unde facem tot ce putem pentru a regăsi o stare de bine pe care ni se pare că am pierdut-o iremediabil.

Şi dacă pentru o clipă, măcar o dată pe săptămână ne-am extrage din confortul fericirii proprii şi i-am face fericiţi şi pe alţii, aratându-le că ne pasă şi de ei?

Mai rău e că nu mai avem răbdare. Poate şi pentru că nici timpul nu mai are răbdare cu noi.

Mă uit că parinţii noştri încă mai au răbdare după 25 de ani de muncă să ne suporte toate psihozele, depresiile, nervii de toamnă, primăvară, iarnă şi all-season, şi să ne împace, chiar dacă mai degrabă ar fi ei cei îndreptăţiţi la puţină înţelegere.

Noi? Un pachet de nervi din orive motiv imaginabil. Drept e, cum se zice, şi vremurile erau altele. Indeed. Noi suntem stresaţi. Muncim mult.

OK, so? Şi prin anii 80 se muncea şi mai mult, nu prea aveau ai noştri timp să meargă prea mult la film-teatru şi alte distracţii că în multe cazuri, la 26 de ani aveau deja un copil acasă care voia de mâncare, cu care făceau lecţiile şi o gospodărie de ţinut în spinare.

Acum, mă găndesc că eu una ajung uneori seara acasă şi deşi îs ruptă de oboseală, nici să dorm parcă nu îmi vine. Câţi dintre noi nu fixăm tâmp un perete anost din cuşculiţa noastră urbană după o zi de coşmar? Fără chef şi fără gănduri?

Where do we go from here? How do we change this?

Shakespeare stuff

2009-11-21T15:06:00.005+02:00

Mi-aduc aminte cât ne-a chinuit Dorobăţ în facultate cu Shakespeare.... ce cursuri cu multe semne de suspensie puteai lua şi ce groază generală era pentru noi cursul practic al lui.

Şi totuşi, acum am în bibliotecă un volum cu operele complete ale lui Shakespeare and I have him to thank for that:) So, I say, all the best to you professor!

Prospero:
Our revels now are ended. These our actors,
As I foretold you, were all spirits, and
Are melted into air, into thin air:
And like the baseless fabric of this vision,
The cloud-capp'd tow'rs, the gorgeous palaces,
The solemn temples, the great globe itself,
Yea, all which it inherit, shall dissolve,
And, like this insubstantial pageant faded,
Leave not a rack behind. We are such stuff
As dreams are made on; and our little life
Is rounded with a sleep.

A guide to badger behavior

2009-11-20T20:38:00.005+02:00

CONS

1. Badgers like to sleep. A lot. And when they do, they loathe to be bothered by anyone or anything.
2. Badgers act, well,....like badgers. As such, thou shall not ask for smiles or good spirits when someone is in badger mode. Being a badger is a serious and complicated business and they cannot waste precious time on trivial matters such as smiles.
3. Badgers muse extensively and dislike being bothered when they do that. If, however, you dare bother them with anything, make sure it is something of utmost importance to the badger logic, otherwise you may not get any answer whatsoever.
4. Badger thoughts and emotions are their own. As such, it is useless to ask them how they feel when in badger mode. It's pretty obvious and will not hear you repeat that question over and over again.
5. It is common knowledge that badgers do tend to pick on small details. It's a habit of theirs and they are very fond of it. Do not try to dissuade them from displaying it. It is useless at any rate. They shall do it again.
6. Thou shall not speak too loud or laugh too heartily in presence of a badger. Both are offences brought to common sense and badger ears.
7. It is very hard to get inside the badgers' circle of trust and very easy to get out.

PROS

1. Badgers are very loving, lovely, and lovable. Their rare smiles can light up a room.
2. Badgers are very honest and dependable. Once they give their word, you can be sure they will keep it.
3. Though not a common practice, badgers can put themselves off badger mode when they feel such a course of action is well-deserved.
4. Badgers are some of the best friends you can find, provided you observe their badger mode schedule.
5. Badgers have an acute sense of style. As such, do trust them when they say that does not match the other pieces of your attire.
6. Badgers do take good care of their loved ones.
7. Badgers always champion good causes and tend to go against mainstream behavior in this respect.

Unde au dispărut bicicliştii?

2009-11-18T11:51:00.005+02:00

Clar greva asta la metrou pune bicicleta într-o lumină aparte chiar şi pentru cei care nu erau mari fani ai biciclitului. Şi totuşi, azi dimineaţă, feliată între diverşi participanţi la frenezia RATB-ilistică, degeaba am încercat să disting mai mult de 2 (două) biciclete în trafic pe ruta Militari-Eroilor.

Drept e, e cam rece şi gripa e în pârg. Dar în alte zile parcă vedeam mai mulţi biciclişti. Cred că i-a doborât porcina or something, altfel nu îmi explic, mai ales că zilele astea erau o ocazie perfectă to make a statement biciclistic. Poate că şi şoferii au fost mai nervoşi zilele astea şi mai intoleranţi decât de obicei (nu că ar fi foarte indulgenţi usually),aşa că poate fi şi ăsta un motiv, nu e nicio plăcere să ajungi ori cu nervii la pământ la muncă/unde ai treabă sau-Doamne fereşte!-cu integritatea fizică în piuneze.

Vorba lui Lestat in Queen of the Damned (că tot îmi plac mie filmele cu vampiroshi): Come out, come out, wherever you are!

Alone on a pier

2009-11-17T12:29:00.004+02:00

Aseară mi-au picat ochii pe o imagine (într-un film, parcă) care mie una îmi sugerează un sentiment de singurătate şi tristeţe maximă: un om rămas singur pe un ponton privind pierdut barca care e deja departe...Nu mai e nimeni acolo, doar el şi scândurile alea vechi de lângă care tocmai a plecat ceva ce şi-ar fi dorit.

Pe undeva, tabloul ăsta mi se pare mai trist decât peronul unei gări şi un om care tocmai a pierdut trenul. Imaginea cu trenul parcă are şi o nuanţă de haz, pentru că mi-l închipui pe întârziat alergând, de exemplu, cu două valijoare în mână după el, strigând "Opriţi, opriţi!"

Cumva, omul de pe ponton mi-ar crea o imagine dezolantă dacă ar încerca să prindă bărcuţa aruncându-se în apă. Şi nemărginirea aia de ape îmi evocă aşa un sentiment de deşertăciune şi neputinţă...

Desigur ca ambele imagini pot fi şi vesele în diverse contexte, dar cert e că primul sentiment evocat e cel de tristeţe. Man alone on a pier is regret, sadness, loneliness, futility. Asta e primul lucru care îmi vine în minte.

Io cu cine votez?

2009-11-16T18:45:00.003+02:00

Domne', e groasa treaba, ce mai... Am ajuns fix precum cetăţeanu' turmentat care întreabă în continuu cu cine votează. Iniţial când l-am văzut pe Mr. Am-păr-lung-şi-atitudine-nepartidistă, am zis că în sfârşit turmentarea ia sfârşit.

După care m-am întrebat oare câţi îl vor vota. Ce şanse sunt ca cel pe care îl votez să meargă în turul 2? Drept pentru care sunt în continuare sceptică.

Caragiale dragă, ai fost şi rămâi un geniu. În plus, dacă te gândeşti cumva să tragi o fugă prin România secolului 21, îţi garantez că o să te distrezi de minune. O să vezi că NIMIC nu s-a schimbat de fapt. Te salut, maestre, şi dacă treci prin timpul nostru, te invit la o bere Silva, că măcar asta e de-a noastră, să mai depănăm amintiri din trecut, prezent şi viitor, şi să facem haz de necaz!

Frunze şi verde de toamnă

2009-11-16T11:59:00.004+02:00

Trecând azi prin Cişmigiu în drum spre muncă, nu m-am putut abţine să nu admir combinaţia plăcută de verde a arbuştilor pereni şi paleta coloristică bogată a covorului foşnitor de sub paşii trecătorilor.

E o tablou foarte odihnitor pentru ochi mi se pare mie. Dacă mai adaugi şi aerul ceva mai curat decât de obicei, parcă nici nu-ţi mai pare ziua de luni aşa de mohorâtă şi ajungi la birou cu un uşor zâmbet pe buze (Uşor zic, să nu exagerăm!)

Până nu demult ignoram cât de plăcut poate fi să ieşi în parc măcar 5 minute să mănânci un sandwich, dar acum îmi dau seama că e mare lucru să poţi face asta, chiar şi acum când e destul de rece vremea.

Cert e că după ora 3, când mai toată lumea îşi sprijină în fel şi chip falca la birou, gândindu-se la patul călduţ de acasă, o raită prin parc te mai scoate din amorţeală.

Poezia de seară

2009-11-11T00:08:00.006+02:00

Răsfoind paginile virtuale ale Internetului, am dat peste un website cu poezii, printre care mi-am regăsit o favorită:

L'amour et la mort

(A M. Louis de Ronchaud)

I

Regardez-les passer, ces couples éphémères !
Dans les bras l'un de l'autre enlacés un moment,
Tous, avant de mêler à jamais leurs poussières,
Font le même serment :

Toujours ! Un mot hardi que les cieux qui vieillissent
Avec étonnement entendent prononcer,
Et qu'osent répéter des lèvres qui pâlissent
Et qui vont se glacer.

Vous qui vivez si peu, pourquoi cette promesse
Qu'un élan d'espérance arrache à votre coeur,
Vain défi qu'au néant vous jetez, dans l'ivresse
D'un instant de bonheur ?

Amants, autour de vous une voix inflexible
Crie à tout ce qui naît : "Aime et meurs ici-bas ! "
La mort est implacable et le ciel insensible ;
Vous n'échapperez pas.

Eh bien ! puisqu'il le faut, sans trouble et sans murmure,
Forts de ce même amour dont vous vous enivrez
Et perdus dans le sein de l'immense Nature,
Aimez donc, et mourez !

II

Non, non, tout n'est pas dit, vers la beauté fragile
Quand un charme invincible emporte le désir,
Sous le feu d'un baiser quand notre pauvre argile
A frémi de plaisir.

Notre serment sacré part d'une âme immortelle ;
C'est elle qui s'émeut quand frissonne le corps ;
Nous entendons sa voix et le bruit de son aile
Jusque dans nos transports.

Nous le répétons donc, ce mot qui fait d'envie
Pâlir au firmament les astres radieux,
Ce mot qui joint les coeurs et devient, dès la vie,
Leur lien pour les cieux.

Dans le ravissement d'une éternelle étreinte
Ils passent entraînés, ces couples amoureux,
Et ne s'arrêtent pas pour jeter avec crainte
Un regard autour d'eux.

Ils demeurent sereins quand tout s'écroule et tombe ;
Leur espoir est leur joie et leur appui divin ;
Ils ne trébuchent point lorsque contre une tombe
Leur pied heurte en chemin.

Toi-même, quand tes bois abritent leur délire,
Quand tu couvres de fleurs et d'ombre leurs sentiers,
Nature, toi leur mère, aurais-tu ce sourire
S'ils mouraient tout entiers ?

Sous le voile léger de la beauté mortelle
Trouver l'âme qu'on cherche et qui pour nous éclôt,
Le temps de l'entrevoir, de s'écrier : " C'est Elle ! "
Et la perdre aussitôt,

Et la perdre à jamais ! Cette seule pensée
Change en spectre à nos yeux l'image de l'amour.
Quoi ! ces voeux infinis, cette ardeur insensée
Pour un être d'un jour !

Et toi, serais-tu donc à ce point sans entrailles,
Grand Dieu qui dois d'en haut tout entendre et tout voir,
Que tant d'adieux navrants et tant de funérailles
Ne puissent t'émouvoir,

Qu'à cette tombe obscure où tu nous fais descendre
Tu dises : " Garde-les, leurs cris sont superflus.
Amèrement en vain l'on pleure sur leur cendre ;
Tu ne les rendras plus ! "

Mais non ! Dieu qu'on dit bon, tu permets qu'on espère ;
Unir pour séparer, ce n'est point ton dessein.
Tout ce qui s'est aimé, fût-ce un jour, sur la terre,
Va s'aimer dans ton sein.

III

Eternité de l'homme, illusion ! chimère !
Mensonge de l'amour et de l'orgueil humain !
Il n'a point eu d'hier, ce fantôme éphémère,
Il lui faut un demain !

Pour cet éclair de vie et pour cette étincelle
Qui brûle une minute en vos coeurs étonnés,
Vous oubliez soudain la fange maternelle
Et vos destins bornés.

Vous échapperiez donc, ô rêveurs téméraires
Seuls au Pouvoir fatal qui détruit en créant ?
Quittez un tel espoir ; tous les limons sont frères
En face du néant.

Vous dites à la Nuit qui passe dans ses voiles :
" J'aime, et j'espère voir expirer tes flambeaux. "
La Nuit ne répond rien, mais demain ses étoiles
Luiront sur vos tombeaux.

Vous croyez que l'amour dont l'âpre feu vous presse
A réservé pour vous sa flamme et ses rayons ;
La fleur que vous brisez soupire avec ivresse :
"Nous aussi nous aimons !"

Heureux, vous aspirez la grande âme invisible
Qui remplit tout, les bois, les champs de ses ardeurs ;
La Nature sourit, mais elle est insensible :
Que lui font vos bonheurs ?

Elle n'a qu'un désir, la marâtre immortelle,
C'est d'enfanter toujours, sans fin, sans trêve, encor.
Mère avide, elle a pris l'éternité pour elle,
Et vous laisse la mort.

Toute sa prévoyance est pour ce qui va naître ;
Le reste est confondu dans un suprême oubli.
Vous, vous avez aimé, vous pouvez disparaître :
Son voeu s'est accompli.

Quand un souffle d'amour traverse vos poitrines,
Sur des flots de bonheur vous tenant suspendus,
Aux pieds de la Beauté lorsque des mains divines
Vous jettent éperdus ;

Quand, pressant sur ce coeur qui va bientôt s'éteindre
Un autre objet souffrant, forme vaine ici-bas,
Il vous semble, mortels, que vous allez étreindre
L'Infini dans vos bras ;

Ces délires sacrés, ces désirs sans mesure
Déchaînés dans vos flancs comme d'ardents essaims,
Ces transports, c'est déjà l'Humanité future
Qui s'agite en vos seins.

Elle se dissoudra, cette argile légère
Qu'ont émue un instant la joie et la douleur ;
Les vents vont disperser cette noble poussière
Qui fut jadis un coeur.

Mais d'autres coeurs naîtront qui renoueront la trame
De vos espoirs brisés, de vos amours éteints,
Perpétuant vos pleurs, vos rêves, votre flamme,
Dans les âges lointains.

Tous les êtres, formant une chaîne éternelle,
Se passent, en courant, le flambeau de l'amour.
Chacun rapidement prend la torche immortelle
Et la rend à son tour.

Aveuglés par l'éclat de sa lumière errante,
Vous jurez, dans la nuit où le sort vous plongea,
De la tenir toujours : à votre main mourante
Elle échappe déjà.

Du moins vous aurez vu luire un éclair sublime ;
Il aura sillonné votre vie un moment ;
En tombant vous pourrez emporter dans l'abîme
Votre éblouissement.

Et quand il régnerait au fond du ciel paisible
Un être sans pitié qui contemplât souffrir,
Si son oeil éternel considère, impassible,
Le naître et le mourir,

Sur le bord de la tombe, et sous ce regard même,
Qu'un mouvement d'amour soit encor votre adieu !
Oui, faites voir combien l'homme est grand lorsqu'il aime,
Et pardonnez à Dieu !

Civil disobedience

2009-11-10T23:16:00.003+02:00

Nesupunerea civilă e un concept care m-a fascinat dintotdeauna şi care mi-a fost reamintit de The Great Debaters.

Bazele lui au fost teoretizate de Henry David Thoreau, printre altele, filozof, poet şi activist, într-un eseu cu acelaşi nume.

Ideea e pe cât de simplă pe atât de gustată şi în ziua de azi: oamenii au o datorie (morală) de a rezista în faţa unei legi nedrepte. Aşa să fie sau nu?

Nesupunerea civilă este refuzul de a te supune unor norme sau legi emise de un guvern sau o forţă conducătoare fără a face uz de violenţă, prin protest paşnic.

Conceptul e central în gândirea lui Gandhi şi a stat la baza filozofiei sale Satayagraha.

Problema care s-a pus este de fapt dacă într-o democraţie nesupunerea civilă este legitimă, pornindu-se de la ideea că dacă în cadrul unei societăţi democratice fiecare începe să protesteze când şi cum vrea, considerându-se deasupra legii, se ajunge la haos.

Cert e că de foarte multe ori, nesupunerea civilă este practic singura cale de a te împotrivi unei legi prost croite. Mai mult, poate că protestul non-violent a dus în timp la dezvoltarea şi întărirea conceptului de democraţie şi nu la subminarea lui.

În acelaşi timp, s-ar putea spune că într-o societate democratică funcţională, statul de drept este suveran, iar încălcarea deliberată a legilor este inacceptabilă. De acord, dar în acest caz se pune sub semnul întrebării corectitudinea legilor. Pentru ca acest ultim postulat să fie valabil trebuie să ne asigurăm înainte de toate că legile sunt ireproşabile şi că nimeni nu poate găsi nimic de imputat în această privinţă. Şi cum totul este relativ, iar majorităţile impun norma, se poate ajunge la democraţii aberante care trădează însăşi conceptul care stă la baza lor.

Personal, cred că acest concept e corect şi legitim într-o democraţie sănătoasă atâta vreme cât legile sunt făcute de oameni iar omul este supus greşelii.

Astfel, trebuie să existe dreptul de a te revolta împotriva unei legi pe care o consideri nedreaptă atâta vreme cât acest protest este non-violent şi valoarea conceptului este demonstrată istoric de naţiuni întregi care s-au eliberat de regimuri totalitare şi forţe de ocupaţie prin nesupunere civilă.

Totuşi, nesupunerea civilă va rămâne probabil, veşnic, un subiect aprins de dezbatere :)

Aricică reloaded

2009-11-04T16:23:00.003+02:00

Mda, azi m-am trezit cu o poftă nebună de...exact, nimic. N-am chef de nimic, everything sucks. O fi şi vremea, o fi şi pentru că am dormit cam prost şi cam puţin...

Cert e că mă enervez pe mine însămi cu starea asta de 2 lei. Şi asta e grav. Încerc sa nu fiu foarte ţepoasă şi să stau în colţul meu pitită, sperând să nu mă tragă nimeni de atenţie pentru nimic în lume...Până acum, cu câteva excepţii (notabile, din păcate), mi-a ieşit!

Am ascultat toată muzica rea din playlisturile mele obişnuite. Working? NOOOOOT!

Low spirits is still there. A mai urcat un pica scala dar tot mi-au mai rămas câţiva ţepi. Sper să fie bună piesa din seara asta şi să nu mă ia prea în serios cine ştiu eu. Sunt doar un aricel rebegit, pitit în colţul lui întunecos şi călduţ. Bear with me, please!

Cu biclă la purtător II

2009-10-28T15:46:00.002+02:00

Am progresaaaaat! De duminica asta pot spune că sunt biciclistă. După începuturile timide, weekendul ăsta am mers pe pedale, am luat curbe si am pornit de pe loc.

Desigur, mai am multe de învăţat, dar ce e mai important e că m-am plimbat în voie pe alei şi mi-a plăcut să văd cum dansează copacii şi oamenii pe lîngă mine, aşa cum îi vedeam eu din şa.

Pistăăăă, de-abia aştept următoarea plimbărică!!!

Chiar dacă e oarecum frig, vremea asta e numai bună de biciclit. Aşa că, pe cai (ăăăăă biciclete), fraţilor!

Umbrele colorate

2009-10-28T10:54:00.005+02:00

Vreme urâtă ieri, ar zice unii. Mohorât, ploaie rece de toamnă...Nervii de toamnă asociaţi...

Şi totuşi, plecând ieri de la muncă după o zi plină, aciuată sub umbrela mea colorată, am ales să merg la pas, fără a mă grăbi spre destinaţie, şi să ma bucur de ploaie, de oamenii pe care îi văd trecând pe lângă mine, de străduţe şi lumini.

Pe undeva, în starea asta contemplativă, deşi în mare parte grăbiţi şi zgribuliţi, oamenii mi s-au părut mai relaxaţi, mai puţin preocupaţi de ale lor şi mai deschişi. Am avut senzaţia că ascultă de acel sfat jucăuş care zice Wake up and smell the flowers, şi că se bucură de viaţă aşa cum ar trebui să facem în fiecare clipă.

Trecând pe podul Izvor, m-am oprit o clipă să admir luminile oraşului şi felul în care se oglindesc în apa Dâmboviţei. Şi atunci mi-am dat seama că, oricât de mult aş pretinde că nu suport oraşul ăsta murdar şi aglomerat, există şi motive pentru care îl iubesc. Şi din nou, l-am simţit al meu, şi am avut acel sentiment că fac parte din el cu adevărat.

Aseară, ploaia rece a redat oraşului culoarea. Dincolo de orice alt lucru, mi-a rămas în minte ca un buchet de umbrele colorate şi lumini discrete, care te fac să te simţi acasă.

Învingătorul nesociabil

2009-10-22T05:53:00.003+03:00

Alături de felide, m-a fascinat întotdeauna acest animal şiret şi extrem de discret. Deşi a dat naştere la un adevărat mit legat de viclenia ei, vulpea rămâne un animal destul de timid în relaţia ei cu omul.

Vânată fără milă întrucât a fost şi este încă considerată de mulţi un animal dăunător, hăituită timp de secole de gonaci pentru pura plăcere a vânătorilor şi un trofeu râvnit de mulţi, micuţa roşcată a reuşit o performanţă pe care puţine alte specii au reuşit-o - să ne facă în ciudă, supravieţuind urii noastre furibunde şi, mai mult, să prolifereze:

Dar vulpea a invins, si nu numai atat, a devenit cel mai de succes carnivor din prezent. In ciuda atator masuri de distrugere, efectivul exemplarelor de vulpe din intreaga lume a crescut! La ora actuala vulpea este de fapt cea mai numeroasa specie de carnivore din lume, specialistii fiind de parere ca acest mic mamifer cu blana de foc va fi carnivorul viitorului, la propriu…Pentru ca tot mai multi zoologi se indoiesc de sansele ca ai nostri copii sa mai gaseasca lei, lupi, tigri, ursi, leoparzi si alte animale mari in salbaticie. Datorita vanatorii si distrugerii habitatului, pradatorul de top al unei lumi postapocaliptice se pare ca va fi omniprezenta vulpe.

Poate lucrul care mă fascinează cel mai mult la acest animal este independenţa lui şi modul în care îşi sfidează permanent soarta potrivnică.

Şi poate şi faptul că este atât de rezervată şi ţine atât de mult la spaţiul ei personal. Vulpea este un animal sălbatic prin excelenţă, iar ideea domesticirii ei rămâne doar un mit. Am văzut mai demult un film, parte documentar, parte fabulă, care ilustrează tocmai această idee: vulpea este un animal născut liber, pentru care orice limitare şi impunere este de neconceput; intromisiunea omului în viaţa ei, atunci când -extrem de rar, e drept-este acceptată, ar trebui privită ca un fapt extraordinar şi apreciată ca atare, întrucât în mod clar firea vulpii nu permite prea multe intimităţi de acest gen.

Mie una vulpea mi se pare un animal solitar, nu foarte sociabil, timid şi temător, dar extrem de descurcăreţ, poate puţin profitor, care reuşeşte întotdeauna să iasă învingător în orice situaţie.

În plus, ciudăţeniile vulpii mă duc cu gândul la acea idee conform căreia, dacă iubeşti cu adevărat ceva, trebuie să îl iei ca atare, să îl accepţi fără a încerca să schimbi felul lui de a fi, pentru că în final, atunci când schimbarea va fi completă, vei fi pierdut tocmai acea particularitate care îţi era dragă.

O creatură care se simte bine în lumea ei, dar care, atunci când e pusă în situaţii-limită şi e scoasă din aria ei de confort, te surprinde cu reacţii şi metode unice de supravieţuire. În ultimă instanţă, pentru mine simbolizează pe undeva dragostea de libertate, pentru că lipsa ei este poate chinul suprem pentru acest animal micuţ şi rezervat.

Ca şi vulpea, nu toţi reuşim să ieşim cu succes de fiecare dată din lumea noastră şi preferăm colţul nostru călduţ necunoscutului. Şi în acelaşi timp, atunci când ne părăsim colţul, suntem gata să dăm ce avem mai bun pentru a face o figură frumoasă.

Dar, spre deosebire de ea, ca oameni, suntem forţaţi de împrejurări să ieşim din ce în ce mai des din colţul nostru şi să evoluăm social. Lucky foxes, I say!

Curaj şi pasiune

2009-10-20T12:59:00.005+03:00

Am vazut ieri un film artistic despre viaţa lui Graham Bell, inventatorul telefonului. Ţin minte că de mică citeam şi răsciteam o carte despre marile invenţii şi oamenii din spatele lor.

Acum că suntem înconjuraţi şi chiar copleşiţi de tehnologie, a fi inventator nu mai are poate savoarea iniţială a secolelor trecute, dar eu consider în continuare că a-ţi dedica viaţa unui ţel de acest fel rămâne o marcă a unei existenţe ALTFEL.

Bell a început ca profesor pentru surzi, susţinând cu ardoare că dincolo de vorbitul prin semne, aceştia pot şi au dreptul să articuleze cuvinte şi să se exprime asemenea celorlalţi. A muncit neobosit alături de elevii lui, iar cu una dintre cele mai strălucite eleve ale sale s-a şi căsătorit.

Mă întreb însă, chiar dacă vremea a trecut, oare bucuria şi emoţia lui Bell atunci când şi-a dat seama că vorbele lui au trecut pe sârmă până în camera alăturată, unde asistentul lui aştepta cu sufletul la gură, nu se regăsesc azi în munca oricărui pasionat de ştiinţă?

Deşi avem vederi mai largi, sunt încă tabuuri care trebuie înlăturate, iar era cuceritorilor este încă aici. Curiozitatea umană, curajul şi pasiunea au fost întotdeauna un motor pentru progres şi deşi există controverse în ziua de azi privind experimente extreme ale ştiinţei, care împing cunoaşterea umană dincolo de anumite limite, precum clonarea, unde am fi acum fără Graham Bell, Traian Vuia, Edison, Benjamin Franklin şi alţii ca ei?

We need our visionaries more than ever, but maybe the question now, as it was then, is to be able to tell courage from infatuation and stupidity and passion from obstinacy and indoctrination. Or has it become too hard to do that?

...si trece

2009-10-19T12:28:00.006+03:00

Impresii post-maraton: surprinzător, în ciuda vremii reci şi a ploii, deşi am fost ultima din ştafetă şi mă simţeam oarecum presată de asta (evident racul din mine se manifesta in full splendour), am alergat relativ confortabil şi am scos un timp bun (10 km si jumătate în 58 min, recuperând-mi s-a spus, pentru ca nu aveam ceas-cam 10 min din timpul total al ştafetei).

O experienţă interesantă şi încă un challenge câştigat faţă de mine însămi. Am început să le număr, anul ăsta a fost unul plin: 2 ştafete şi o cursă populară.

Rezultatele finale nu apar încă pe pagina de web a maratonului, dar pentru noi, fetele, a fost o încercare câştigată şi asta e ceea ce contează.

Later edit: mi-a parvenit diploma între timp, ştafeta noastră a ieşit pe 47 din 100 ştafete înscrise :) Good job, girls!

Much later edit: Au gresit diploma, suntem pe 57 pînă la urmă....

Vine marea zi

2009-10-15T23:35:00.003+03:00

Încep sa fac ceva progrese cu alergatul.

După ştafeta de 7 km (each) de la Maratonul de la Tuşnad, duminica asta o să alerg la prima mea competiție pe bune, Maratonul Internaţional Bucureşti. De data asta vor fi 10 km şi, probabil, o vreme deloc prietenoasă. Dar asta e, a challenge is a challenge!

Wish me luck!

Între nepăsare, compasiune şi milă

2009-10-14T11:12:00.005+03:00

Ca orice răcuşor care respectă, am prostul obicei de a observa toate pisicile chioare, fără coadă sau mai ştiu eu cum schingiuite, câinii şchiopi, bolnavi, etc. şi rar scap fără să trec pe lângă vreo mortăciune prin oraş. De obicei ajut pisicile în măsura în care pot pentru că de câini am o teamă patologică.

La fel, dădeam cu generozitate tuturor cerşetorilor pe care îi întâlneam, ajutam bătrânicile să treacă strada, le căram sacoşele, asta în măsura timpului de care dispuneam.

La un moment dat m-am oprit cu datul la cerşetori datorită unei întâmplări care mi-a servit oarecum de lecţie: pe la Eroilor bântuia într-o perioadă un copil (cred ca era uşor debil mintal) care ducea în lesă un căţel mic dar foarte simpatic; copilul cerşea bani+spunea el+ pentru a-i lua câinelui de mâncare; i-am dat zece mii dar la câteva secunde după aceea el a scos un teanc de bancnote pe care mi l-a fluturat victorios prin faţă; de atunci n-am mai dat niciun ban niciunui cerşetor pentru simplul fapt că îmi este foarte greu să îmi dau seama dacă omul din faţa mea e sincer sau e doar o reţetă de succes gen Filantropica.

Am observat că oamenii manifestă una dintre aceste trei atitudini faţă de cerşetori: nepăsare (nu dau nici morţi şi comenteaza negativ), compasiune (comentează pozitiv dar nu dau) sau milă (dau şi un sfat pe lângă bani, mâncare, etc.).

Azi, pe metrou, pentru prima oară după multă vreme am dat zece mii unui om fara un picior cu un mesaj simplu: "Am nevoie de ajutor". Şi pe lângă mine au dat şi alţii. Foarte mulţi. Majoritatea celor din vagon.

Şi dintr-o dată, hotărârea mea de odinioară s-a schimbat: trebuie să dai dacă simţi şi când simţi mi-am zis, indiferent de cum e primit până la urmă....

And somehow today, giving so little made my day :)

Filmele pe calculator

2009-10-13T13:25:00.007+03:00

În ultima vreme am tot încercat să mă uit seara dupa 10 la câte un film pe calculator. Ocazie cu care am constatat 2 lucruri:

-mă hotărăsc foarte greu ce film aş vrea să văd (pe reţeta "de ăsta nu am chef că e prea serios", "ăsta e prea violent", "ăsta e o prostie", "pe ăsta l-am văzut")
-atunci când mă hotărăsc până la urmă asupra unuia, adorm la jumătatea lui

Concluzia: am ajuns să mă uit la filme mai mult la cinematograf. Ceea ce nu e foarte rău. Pentru că eu una iubesc senzaţia pe care ţi-o dă un ecran mare, efectele 3D, un sunet de înaltă fidelitate şi, eventual, entuziasmul general de la final (am fost la cel puţin un film la finalul căruia s-a aplaudat ca la teatru)

Şi totuşi mărturisesc că există o categorie de filme pe care încă nu am reuşit să le "dorm": desenele animate/animeurile

Aşadar, pe cai, băieţi şi cu animeurile înainte că atât ne mai lasă Moş Ene şi munca să mai vedem...

PS: A se lua ca atare, adică un fel de autocritică declanşată de un trigger extern drag mie (cine ştie cunoaşte)

Întotdeauna în niciodată

2009-09-29T22:13:00.003+03:00

Tot din cărticica mea magică care deşi terminată de ceva vreme, încă ma mai farmecă, un citat despre descoperirea făcută de o adolescentă blazată căreia viaţa i se pare a avea o finalitate tragică unică: bolul cu peşti aurii.

Gândindu-mă astfel în seara aceasta, cu inima şi stomacul zdrobite, îmi spun că în cele din urmă, poate că asta e viaţa: multă disperare, dar şi câteva momente de frumuseţe în care timpul nu mai este acelaşi. E ca şi cum notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în niciodată.

[...]

Nu vă temeți doamnă Michel, Renée, n-am să mă sinucid şi n-am să dau foc la nimic.

Căci pentru dumneavoastră, voi urmări de acum înainte tot ce înseamnă întotdeauna în niciodată.

Frumuseţea din această lume.

Heidegger şi racul din mine

2009-09-28T21:22:00.006+03:00

Care poate fi legătura între marele filizof şi negrişorul pe plantaţia corporatistă care este je? Păi treaba e simplă: citisem eu mai demult neşte chestii despre Dasein-ul lui Heidegger, dar cum am avut tot timpul altele de facut sau lucruri care m-au preocupat şi mi-au plăcut mai mult (vezi iubitul meu Kierkegaard, printre altele), de vreo 2 zile mă lupt să pricep esenţa lucrării lui de căpătâi, Fiinţă şi timp.

Demarând procesul de iluminare pe Wikipedia, aflai cu stupoare că monsieur Heidegger a abandonat această minunată operă, distrugând partea sa finală în momentul în care a realizat imposibilitatea teoriei sale.

Buun, şi de ce mă chinui eu să pricep ce vrea să zică nenea ăsta dacă până şi el şi-a dat seama că le cam aberează?

Probabil pentru că sunt masochistă :)). Nu, din pură curiozitate aş zice, ca un rac ce mă aflu. Pur şi simplu vreau să pricep mai pe îndelete ce e cu Dasein-ul ăsta al lui care a făcut atâta vâlvă în filozofia sec. XX.

Până una-alta, am descoperit că am o cărticică despre marele filozof, scrisă de un student al lui, Walter Biemel. Mă aştern aşadar pe citit.

Do not worry, nu am de gând să îmi public concluziile "iluminării" pe blog. Vă iert de data aceasta de un alt post scris pentru mine.

Versuri fără rimă în haine noi

2009-09-27T20:07:00.004+03:00

Am dospit la căldura soarelui de septembrie o variantă nouă a versurilor fără rimă din sidebar, mai luminoasă şi mai optimistă:

Acum că te-am întâlnit
Aş vrea să cred că sunt
Acea
Nuanţă de gri
Care îţi colorează ziua
Şi umbra tăcută
Care îţi umple atmosfera

Pentru că ştiu că
Ochii îţi surâd tainic
Iar zâmbetul tău
Se deschide
Atunci când
Sunt în preajmă

Bolul cu peştişori aurii

2009-09-27T13:19:00.007+03:00

Reciteam de curând o frază care mi-a mers la inimă:

Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol

E un mare adevăr aici: cu toţii ne luptăm pentru ceva, avem nişte vise, nişte speranţe, care, atunci când adunăm şi tragem linie, nu apar în rezultatul final; descoperim atunci că viaţa noastră a luat o întorsătură total diferită de ceea ce ne doream iniţial; uneori întorsătura e în bine, alteori în rău.

Şi totuşi cât de rău e să sfârşeşti în bolul cu peştişori aurii? Sau câţi dintre noi nu ajung acolo?

Poate ce e mai important e ceea ce facem până să ajungem în bol. Chiar dacă finalul e o existenţă aparent vană, banală, poate că pe parcurs, banalitatea asta a fost secţionată de momente extraordinare din punctul nostru de vedere. De experienţe unice, care ne-au marcat atât în bine cât şi în rău. Ce face o existenţă extra-ordinară? Unde ajungi dacă nu sfârşeşti in bol? Cine ajunge la aştri? Astea sunt întrebări cu răspunsuri deschise cu miliarde de variante, în funcţie de cum percepe fiecare lumea, viaţa, fericirea şi atâtea alte concepte fundamentale.

Da, poate visele noastre de odinioară nu se regăsesc în viaţa noastră ulterioară, dar şi visele au vârsta lor şi în timp unele dintre ele sunt înlocuite de altele. Înseamnă asta că visele noastre s-au pierdut şi că viaţa e de rahat? Nu e asta mai degrabă o portiţă meşteşugită de contemplativi care încearcă să îşi justifice astfel propriul eşec în a fi CEVA CARE CONTEAZA aşa cum văd ei că ar trebui să fie CEVA care contează?

Cinque Terre

2009-09-22T21:38:00.008+03:00

Nu vreau să transform acest post într-un jurnal de vacanţă ci doar să vă povestesc despre un locşor unde pentru câteva zile m-am simţit ca într-un un mic paradis.

Cinque Terre este o regiune din Italia, parte în Toscana şi parte în Liguria, între Pisa şi Genova, formată din 5 localităţi (nu le pot numi nici oraşe nici sate, poate un fel de staţiuni) cu o structură specifică satelor-stup mediteraneene. În esenţă nişte sate pescăreşti care în timp s-au transformat în adevărate staţiuni: Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza, Monterosso. Şi în plus o zonă protejată, unde respectul pentru natură transpare în orice gest. Unde oamenii reciclează 90% din ceea ce aruncă şi autobuzele turistice sunt ecologice. Un loc unde omul a învăţat să îşi respecte trecutul şi să aibă grijă de viitor. Atât cât poate. Şi aici se pare, poate mult.

Casuţe colorate strânse laolaltă pe o coastă stâncoasă cu culturi terasate de viţă de vie, măslini şi portocali. Străduţe întortocheate care urcă spre munte doar pentru a coborî într-un final spre un golfuleţ natural unde clipocesc valuri de un albastru străveziu. Fructe de mare, oameni primitori, zâmbete sincere şi soare printre picături molcome de ploaie. Drumuri şerpuitoare pavate cu piatră. Un contrast uluitor între vechi şi nou: trenuri de mare viteză trecând în goană prin tunele sfredelite în coasta muntelui; din când în când, câte o sclipire de azuriu lichid care se furişează prin spărturile zidului roşcovan ; plase de pescuit înnădite şi bărcuţe cu vopseaua scorojită de vreme. Asta e Riviera di Levante, văzută pornind din Riomaggiore de la adăpostul unei hainuţe de ploaie şi din spatele unor ochi curioşi care şi-au văzut visul împlinit.

Vacanţăăăăă

2009-09-09T22:00:00.002+03:00

În sfârşit, după lupte seculare, reuşesc şi eu să îmi iau concediu. Două săptămâni!!!! Până pe 21 vă salut! Toate bune (blogosferistice sau nu) şi să ne citim sănătoşi (după odihna, sper să revin la forma de odinioară).

Între timp, pot să vă spun că voi milita cu mare energie pentru viaţa cu încetinitorul. Să ne relaxăm aşadar, să lăsăm piciorul de pe acceleraţie şi să ne oprim să privim un pic pe fereastră. Sigur o să fim mai câştigaţi!

Lenevitori din toată lumea, spor la vacanţiadă!

So long!

Ze Cati cat

Cu bicla la purtător

2009-09-03T20:17:00.002+03:00

Domle, gata, e oficial. Mi-am luat biclă. După anevoioase căutări, despre care am povestit mai pe larg aici.

Plănuiesc o probă chiar în această seară cu micuţa mea roşcată (Ferrari red cică) în Poli, că se pare că au nocturnă. Sper să îmi iasă bisnisu şi să vă salut din postura de biciclistă de drept (aka care şi ştie să meargă pe biclă, nu doar are una în posesie).

Deocamdată marea minune e legată frumos în rastel la muncă şi mă aşteapta să o scot la plimbare.

TO BE CONTINUED (Dacă supravieţuiesc)

De pe la noi

2009-08-30T20:15:00.003+03:00

Deşi acum vreo 4-5 ani mergeam relativ des la munte pe trasee diverse, în timp mi-am pierdut bunele obiceiuri şi am devenit cam pasivă din acest punct de vedere.

De curând însă am regăsit plăcerea de a urca pe cărări de munte. Care mai line, care mai abrupte, în final toate îţi oferă ceea ce nu găseşti nicăieri în altă parte: o panoramă unică, linişte şi/ sau triluri de mierle, aer tare, și, dacă te țin puterile, plăcerea de a fi la propriu cu capul în nori.

Am văzut de curând un film, parte documentar, parte fairy tale: Le renard et l'enfant. Impresionată de peisajele idilice, am cautat locațiile în care se filmase; surpriză: una dintre ele era România. Ceea ce m-a convins încă o dată că munții și pădurile noastre sunt inegalabile.

Cu toţii ne grăbim spre destinații care de care mai exotice (mă includ şi pe mine aici uneori) deşi nu cunoaştem nici jumătate din meleagurile noastre natale. Bănuiesc că asta e până la urmă firea omului. Să alerge permanent după zări mai albastre, doar pentru a se intoarce, iremediabil, la punctul de plecare. Ca într-un rit arhetipal, precum mitul eternei reîntoarceri a lui Eliade.

Pentru că, nu-i aşa, ne întoarcem întotdeauna acasă. Mai devreme sau mai târziu. Mai devreme sau mai târziu, acest acasa ne convinge. Iar atunci când îl descoperim în plenitudinea lui, ne îndrăgostim fără drept de apel.

Comico-politichia

2009-08-24T22:22:00.004+03:00

După cum mă pronunţam într-un post mai vechi, când vine vorba de [viaţa] politică, sinapsele mele refuză să funcţioneze. Aş vrea să pot spune că nu mă interesează deloc, dar aşa cum până şi un ateu convins crede în ceva, nu pot afirma că îmi e total indiferentă. Mai ales când îmi dăruieşte monologuri spumoase de genul celui de azi, din RATB.

O doamnă, în 168, în-chipurile-dialog cu o altă doamnă:

"Da' Mircea arată mai bine decât Băse. Decât Traian, zic.

[doamna no. 2 ascultă, dă din cap, da nu scoate nicio vorbă]

Şi nevastă-sa? Cum o fi, că n-a arătat-o la televizor? Da ce-o fi lucrând ea? O fi profesoară, ingineră..medic?

[pauză prelungită la doamna no. 2]

Da. Mult mai bine arată Mircea. Că deh, nu le are cu..cu paharul zic. Că Băse merge la Golden Blitz. Şi după ce merge la Golden Blitz, merge la Golden Shlitz.

[hohote de râs prin autobuz]

Eh şi băutura asta, nu face rău aşa. Da' depinde şi cât bei. Să nu exagerezi.

Băse face baie de mulţime acum. Da. BA-IE DE MUL-ŢI-ME

[pauză, doamna no. 2 moţăia sfios]

Da' cu Boc cel mic ce ne facem? BOC BOC BOC"

Moment apoteotic în care apare inefabila frază pe vremea mea

Eleganţa ariciului

2009-08-19T23:06:00.003+03:00

Am început de curând o cărticică primită de ziua mea. Se numeşte Eleganţa ariciului. Scrisă de o franţuzoaică născută în Maroc. Recunosc că m-a captivat. Şi mă întorc la ea cu religiozitate în fiecare seară când nu ies în oraş. Departe de a fi vreo profundă cugetare asupra sinelui, cărticica te surprinde cu umorul fin, ironia şi candoarea ei. Da, cred ca are o candoare aparte. E prima carte pe care nu îmi place să o explic dacă pot spune aşa. E CEVA în ea care mă face să mă întorc după mai mult. Este eleganţa ariciului, pe care ca ţepoasă autodeclarată o recunosc şi o preţuiesc.

"Dintre persoanele pe care le frecventează familia mea, toate au urmat aceeaşi cale: o tinereţe petrecută în încercarea de a-şi rentabiliza inteligenţa, de a stoarce ca pe-o lămâie filonul studiilor şi de a-şi asigura o poziţie de elită, pentru ca apoi să se întrebe cu uimire o viaţă întreagă de ce asemenea speranţe au dus la o existenţă atât de vană. Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol. "

Muriel Barbery - L'élégance du hérisson