New photography project

 It's been a while since I last entrusted my thoughts to the virtual page. Now that I'm getting closer by the day to turning a new page in my life, I feel like I should breathe new life to my blog as well. So, here's to me and you my virtual friend, as you've always been there for me, during the major upturns in my life :)

So, here it goes. I've started a new photography project to help me face the new challenges coming up and get my mind off Muggle day-to-day tedious. 

The story is this: Every day on on my way to my daughter's school I come across a host (!) of cats sitting prettily on the window sill of a ground floor apartment. They are the highlight of my morning as there is nearly always one of them poking its little nose at the window pane, gazing longingly at the birds outside or simply enjoying the inside warmth on rainy or cold days. There is about six of them, or at least this is as many as I got to see all at the same time. No matter how `bleak the day, they always manage to brighten things up for me and M so I though I'd devote them a photographic story. I plan to take a pic of them each day I see them in the window and keep this up for an entire year.

So far, this is what I've come up with.

Despre mine alături de tine

Deși mi-au plăcut dintotdeauna copiii, recunosc ca sa ii am pe ai mei nu a fost o idee care sa ma frământe și nu a reprezentat o prioritate. Mi-am spus mereu ca voi face acest pas când voi simți ca a sosit momentul.
Și uite ca acum am intrat în aceasta etapa  a vieții mele. Am devenit mama. Cum m-a schimbat asta? Oare m-a schimbat. În mod clar da, era inevitabil. Pentru ca este într-adevăr o mare schimbare în viata mea. Însă una pe care am primit-o cu inima și bratele deschise, pe care mi-am dorit-o cu pasiune. Fiica noastră a venit mai întâi ca o veste bună de Crăciun.  Pentru ca atunci am aflat ca familia noastră avea sa se mărească cu un nou membru. Și de atunci, fiecare clipă a devenit o experiență nouă, intensă. Am redescoperit lumea din noi unghiuri și perspective și am învățat o mulțime de lucruri. În primul rand despre mine. Despre omul care sunt și care pot fi. Despre cei din jur. Despre tot. Acum, după 9 luni de sarcina și aproape 5 luni de mămicie pot spune ca ma simt ca și cum as fi făcut din nou cunoștință cu mine. Ea mi-a făcut din nou cunoștință cu mine. Acum am devenit și omul care renunță la somn ca sa privească fericit un bebe molcut și rozaliu care se întinde în voie prin somn, își molfaie incantat mânuțele sau își trage paturica și caciulita pe ochi. Da, e adevărat, acum am puțin timp pentru mine, dar acele momente rare le trăiesc la maxim și le apreciez pe măsură.  Nu mai iau nimic ca pe un dat și mă bucur de absolut orice ca un copil. E atât de frumos sa redescopăr lumea prin ochii copilului meu! Și măcar preț de o clipa, pentru ca mi-o arata ea, din nou lumea îmi pare mai frumoasă. Este atâta bucurie în ochii ei atunci când descoperă o părticică din lume încât de multe ori mi se umplu ochii de lacrimi. Lacrimi de fericire. Pentru ca atunci când e fericită și eu sunt. Și rad de bucuria și rasul ei și încerc sa nu plâng când are vreo durere sau vreo nemulțumire, trec prin zeci de stări sufletești în fiecare zi și uneori ma uit la ea și nu îmi vine sa cred ca face parte din viața mea. Iti mulțumesc draga Mari ca ma faci sa îmi doresc sa fiu în fiecare zi un om mai bun decât am fost ieri, ca ma determini sa îmi infrang temerile și sa experimentez lucruri noi în fiecare zi.  Și cel mai mult, m-ai făcut sa trec complet peste teama de ridicol. Acum cânt și dansez nestingherita, îmi iubesc vocea și mișcările ca niciodată, pentru ca tu ești singurul public care contează pentru mine, iar pe tine glasul și mișcările mele imperfecte te bucura și te fac sa razi cu poftă 😍

Learning how to learn

A few weeks back, I started a course on the Coursera online platform (https://www.coursera.org/learn/learning-how-to-learn/home/welcome), and after completing it, I was requested to share my experience and tell people what learning techniques actually worked for me and how I had applied them in order to...actually learn something new.

Well, I did apply those techniques on a subject that proved rather challenging for me: learning basic Chinese (also a course I take on Coursera: https://www.coursera.org/learn/learn-chinese/home/welcome). Here's my 2 cents on that:

After taking the 'Learning how to learn' course, I realized that I was unconsciously using a few of the learning techniques presented. However, I also applied some of the techniques that were new to me to another course on Coursera, namely 'Chinese for beginners', and found that some of them were actually more effective and worked better for me  than those I was already using. As such, I decided to share with others the techniques that worked for me, both old and newly-acquired:

• spaced repetition: In learning the 4 tones of Chinese I tried repeating them a few times and then do it again after a few hours of pausing and doing things around the house
• testing myself by discussing/presenting the learned material to someone who had no idea about it: I used to talk to my husband about the new words/phrases I has learned in Chinese and even made him repeat some of them to see how they sound from someone who had no idea of the language and no actual training about it. 
• recalling what I had learned while taking a walk or doing jogging in the park: Surprisingly, I remembered much more while doing this than while sitting at home in front of the computer and repeating the same words/sounds all over again for 30 minutes or so.

How I changed my ideas about travel photos

I started traveling systematically abroad a few years back. One of the things that marked most of my traveling experiences was the tons (rather megabytes) of photos that I would take each time I visited something new. Hey, that's only natural, right? At least that's what I thought back then and I kept on believing up to this year, and more precisely my latest trip abroad, to Rome.

So what happened in Rome? Well, chance had it that my camera was away, traveling with owner no. 2 on a different continent and I had only a phone to rely on  for 'instant memory clicking'. Result: I clicked and clicked for half a day until I...stopped. When I got back home I realized I had taken less than 100 photos in 5 days, which was very uncharacteristic of me. So this got me thinking why that happened. Just a few years back I had managed to click 300 photos on a half-a-day trip to Vienna.

And then I realized I had actually grown up. As a traveler at least :P I had realized that irrespective of the destination, I had reached that stage when you kind of figure out what you want from travel, and that is not necessarily photographic memories, but rather experiences, moments that you can relive inside your head without having to look at any of the pics you took. I also realized that the more I travelled, the less pictures I started taking, that I started to prefer recording the places I roamed in different ways, such as the things I ate, the flowers I smelled, the essences I have distilled from the colors of those places in my head. I must have done it for a while, but I just realize it now.

I was reading just now about a local who told tourists they cannot take a picture of him. There was a lot of debate around this. Though I never really got pictures of people in my photographic memories collection, I can understand how annoying this can be for people living in highly touristic destinations. I can still remember the somewhat unnerving glances I got as a tourist in Venice on the vaporetto from local people going to work on that little boat teeming with 'hungry' tourists armed with cameras hanging around their mighty throats. And who could blame them? In so many places, tourism has turned into some sort of modern plague that strips pretty much everything of authenticity and intimacy. Bottom line is I can understand if someone won't let me take a photo of them, his kids, his home or whatever else and I don't find it strange, inconsiderate or anything else. This place I find so very interesting is first and foremost their home, their back yard, their patch of green, and I am only in passage.

So, wherever I might travel in the future, I know I will no longer go Japanese on pictures and I will try to make myself blend in more and be less of a tourist and more of of a traveler.

O prietenie

Povestea lui Freddie și a lui Tricks începe în urmă cu trei ani, când le-am vazut pozele postate pe Facebook pe pagina Asociației GIA, care salvează animale abandonate.

Freddie fusese cândva motan de apartament cu tot dichisul, ca orice persan care se respectă, dar din cine știe ce motive o sfârșise aruncat pe stradă și ajunsese în curtea unei instituții. 

Tricks era o vagaboandă get-beget care își făcea veacul pe lânga niște șine parasite de tren în zona de pe lânga șoseaua de centură. 

Tricks era înfloritoare pentru o tricolora de 8 luni si trăind de mică pe stradă învățase să se descurce, însa Fred era într-o stare jalnică, slab (avea pana în 2 kg,  ori un persan mascul de talia lui ar fi trebuit sa bată spre 4), cu blana cam jumulită, cu răni oribile  la urechi de la scărpinat, plin de râie. Din nefericire pentru el, nu avea temperamentul unui supraviețuitor, fiind atât de blând încât până și pisoii de câteva luni reușeau să îl dea la o parte când se împărțea mâncarea în curtea instituției unde iși făcea veacul. Era cam bătut și dat la o parte pentru că prefera să nu riposteze.

Recunosc că Fred m-a cucerit din prima. Deși am crescut cu pisici, parcă pe niciuna n-am iubit-o așa ca pe el. Poate și pentru că e cea mai blânda pisica pe care am întâlnit-o. Are acel calm specific persan și o demnitate aparte. Ah, v-am spus că Fred are o blăniță portocalie pufoasă și niște ochi azurii ca marea?

Pe Tricks am luat-o inițial în foster, până când și-ar fi găsit un stăpân, dar m-am îndrăgostit de ea, întrucât dacă Fred e vedeta, prin frumusețea și blândețea lui, Tricks e acrobata familiei și una dintre cele mai lipicioase feline pe care le cunosc. Este calico, având blănița în 3 culori (alb, negru și portocaliu), și are ochii verzi.

Lucrurile nu au mers prea grozav între ei din prima zi. În ciuda încercărilor lui Fred de a se împrieteni cu ea, Tricks l-a zgâriat, mușcat și scuipat în repetate rânduri până când bonomul Garfield s-a retras spășit într-un colț și a lăsat-o pe nebună în pace. În timp s-au obișnuit unul cu altul și Fred s-a resemnat sa ia bătaie de la ea, deși a avut mereu momentele lui când i-a mai aplicat câte o corecție, ocazie cu care ea, amazoana, a protestat vehement, jignita de afront.

Cum Tricks era mai mica și mai neastâmpărată, ca orice pisoi plin de energie, a mai spart una-alta, dar Fred s-a opus de fiecare dată când am încercat să o pedepsesc, așezându-se între mine și surioara lui si mieunând de mama focului dacă încercam să îi dau zăpăcitei vreo pălmiță. Asta în condițiile în care el miorlăie extrem de rar.

Și uite așa, mica fiara și uriașul cel blând au rămas împreună, la bine și la greu. Ca în orice relație, unul a dat mai mult, altul mai puțin, dar oricum a fost, au avut împreună 3 ani de viață de bucurii, de trai plin de răsfăț și multă dragoste de împărțit. Zic au avut pentru că anul acesta, Fred și-a părăsit prietena, la câteva luni de la un diagnostic dur, dar din păcate, cât se poate de corect.

Fred nu este un persan de rasă pură, și Tricks este de rasă comună, dar din momentul în care au apărut în viața mea, am știut că orice grija și orice problemă dispar ca prin minune atunci când îi iau în brațe și îi simt torcând. Să nu mai vorbim de masajul gratis!

Polonia sau cum am ajuns la Cracovia

Băi, recunosc că îmi doream de mult să ajung prin Polonia, dar cum o escapadă prin zonă te ajunge cam scump, căci minunatul LOT are monopol și nu există variante low-cost (cel puțin din câte știu eu, dacă știți ceva, careva, despre asta, dați aici cu subsemnatul), am amânat acest minunat moment... indefinitely.

Asta până într-o bună zi, când am aflat de o preaminunată conferință de comunicare tehnică (S-a lovit un mail de ochiul meu prin cutiuța cu mesaje de la muncă și am aflat cu stupoare că se ține o asemenea conferință în Europa-maaare, maaare chestie, dat fiind ca astea se țin preponderent pe la americani, mai rar prin Europa mamă) și m-am dus târâș-grăpiș la șeful cu un business case țeapăn, în speranța că ajunge și picioru' meu pe acolo. Ei bine, conferința se ținea la Cracovia și argumentul suprem: era GRATIS, aka fără taxă de participare și alte bălării conexe. Contrar spiritului meu cam neoptimist în această problemă, s-a făcut treaba și m-am văzut unic reprezentant al comunității techwriting din RO la Cracovia (nu că ar fi prea greu, oricum ulterior mi-am dat seamă că erau mai mult polonezi pe acolo, plus eu și vreo 2 ucrainence). Dar să nu plictisesc cu detalii tehnice și să îi dau drumul la povestea cracoviană.

Țin să menționez că m-am plimbat prin minunata Polonie pe un puiu de geru de crăpau pietrele în octombrie....Și cu toate acestea, mi-a plăcut grozav. Deși nu am fost niciodată în Praga, am văzut destule poze și am auzit destule povești cât să pot compara Cracovia cu ea și să pot spune că ar putea fi un fel de Praga poloneză. Același stil, cu străduțe înguste, castel și cetate medievală frumos conservate și excelent puse în valoare. Ceea ce cel puțin pentru mine, a făcut ca acest oraș să aibă puncte în plus a fost zona ghetoului evreiesc și poveștile emanate din această bucată de istorie trăită.
În Cracovia, pe locul fostului ghetou evreiesc se află acum o piață frustrant de goală, presărată ici-colo cu scaune. Așa este marcat acest spațiu plin de povești incomode și triste. Într-unul din colțurile pieței se află încă clădirea unei foste farmacii. Alăturându-mă unui tur gratuit al Cracoviei, am aflat că în acea clădire și-a dus veacul singurul non-evreu căruia i-a fost permis să rămână în ghetoul din Cracovia după invazia nazistă. Ei bine, acest om, un farmacist polonez (Tadeusz Pankiewicz), a scris o carte despre viața de zi cu zi din ghetou. Din păcate singura traducere în engleză se mai găsește doar prin America, fiind publicată de Muzeul Memorialului Holocaustului din Washington D.C. Se pare că omulețul zice niște adevăruri dureroase acolo și dă puțin lucrurile peste cap față de ceea ce ne-am aștepta să citim.

Dincolo de istoria dureroasă a holocaustului din zonă (zic din zonă pentru că vorbim și despre Auschwitz și încă alte două lagăre mai puțin cunoscute, precum și de faimoasa de-acum fabrică a lui Schindler, cu adevărurile și minciunile care se întrețes în povestea reală a locului, mult cosmetizată în film, desigur), Cracovia este un oraș frumos, îngrijit, cu monumente bine valorificate, unde m-am simțit cumva ca acasă. Are și o vână romantică cu emblemele ei dragonistice și poveștile cu prinți și prințese, meșteșugurile tradiționale care mi-au amintit de Sibiu, Brașov, Sighișoara, Mediaș și comunitatea săsească din Ardeal în general, locuitorii ei de un blond nordic în mare parte și doar în mică parte bruneți și eventual bărbații cu mustața ca a lui Poirot, așa cum mi-i închipuiam eu după portretele cnejilor de pe la istorie.

N-am de gând să enumăr monumentele istorice și locurile de neratat din Cracovia. Mă voi limita la a spune că dacă îți place să mănânci bine și nu așa scump, ai picioare bune și îți place să colinzi străduțe în neștire, fără să îți pese prea mult de hartă, îți plac arhitectura, istoria și oamenii, parcurile pline de vedeață veritabilă, unde simți cu adevărat că respiri, sportul, bicicleta și alergatul mai ales, aici ai ce face. Iar pentru carnivori înrăiți, vă spune un cvasi-vegetarian că Polonia e o țară de pus pe listă. O să vă lingeți pe bot săptămâni bune la întoarcere numai gândindu-vă la ce ați gustat pe acolo!

Portugalia sau țara care mi-a scos Italia din cap (temporar)

Am cam rămas în urmă cu poveștile de călătorie, alegând să mă vaiet blogoristic şi să îmi vărs ofurile pe pagina virtuală. Ei bine, de azi mă întorc la subiecte mai plăcute și vă narez voioasă despre Lisabona și vreo două stațiuni de pe lângă.

E de menționat că am conceput vacanța la Lisabona ca pe un city-break de patru zile. În ciuda obiceiului meu care nu se prea pupa cu conceptul de vacanță (aka relaxare, time off, las-o mai moale et caetera), am reușit să văd și cam tot ce era de văzut prin urbea portocalioasă, bașca juma' de zi la mare pe lângă ea, prin Cascais și cam toata ziulica prin Sintra, și totuși să nu mă epuizez în marșuri 9AM to 9PM (în mare parte prin meritul jumătății mele, care m-a readus la realitate când am mai sărit calul).

Frate, în primul rând pot spune că m-am simțit ca acasă și când spun asta mă refer la

•  mâncat o ciorbă foaaarte interesantă în buricul târgului în Marques de Pombal pe la doișpce la un fel de cantină tare simpatică, alături de niște corporatiști înfometați care înfulecau cu grație din meniul zilei, adică un fel de fripturica care plutea într-un sos incert cu cafea (!!!! - urâtă combinație - jumătatea a recunoscut că e cam singura amintire urâtă cu care s-a întors din Portugalia). Omuleții la costum, disciplinat, ceva lucrători pe la bănci, probabil, că erau puzderie prin zonă.
• plimbat regulamentar pe jos cât cuprinde cum fac și acasă
• făcut cumpărături pentru cină la Pingo Doce in fiecare zi (deja ne obișnuisem, știam care era mersu și îi ziceam Obrigada/o lejer casierei sau că nu vrem pungă-știu, pare ceva banal, dar având în vedere că toată viața n-am putut scoate două vorbe în portugheză nu pentru că nu-mi plăcea sau nu reușeam să o învăț, ci pentru simplul fapt că muream de râs înainte să scot ceva pe gură, atât mă distra pronunția/accentul)
• păpat în mod compulsiv pasteis de nata

și multe alte lucruri pe care nu le pot descrie în cuvinte, pentru că sunt niște sentimente foarte difuze și greu de explicat.

Cine zice ca e scump în Lisabona probabil că nu s-a plimbat destul prin oraș. Noi am bătut și zone mai puțin turistice, mai ales prin Alfama, unde am găsit de exemplu o tavernă cu maxim 4 mese în interior, dar plină ochi de localnici, din interiorul căreia răzbăteau niște miresme așa minunate că mi-au trebuit vreo 10 minute de aruncat cu privirea peste mesele alea pline-ochi, până m-am convins că n-am vedenii și nu, nu se ridică nimeni ca să guste și gura mea din bucatele alea promițătoare.

Cred că e prima vacanță pentru care nu am făcut vreun mare plan, în sensul că nu m-am documentat temeinic. Am citit eu ceva înainte, aveam niște idei de trasee de vizitat, în mare, dar m-am rezumat la a coborî la o stație principală de metrou și a o lua unde vedeam cu ochii. Ei bine, pot spune cu mâna pe inimă că a funcționat perfect și am văzut cam tot ce mi-a poftit inimioara, bine asezonat și cu păpică bună și cu un somn bun pe ici-colo. O excepție notabilă e Torre de Belem unde chiar nu am mai reușit să ajungem. Nu-i nimic, un motiv în plus să ne întoarcem, pentru că locșoarele astea și-au găsit o casetuță specială în inimile noastre.
 
Ca niciodată, fără vizitat de muzee. N-am simțit nevoia. Inima mea flămândă de cultură și frumos s-a simțit mulțumită și cu exterioarele. Spre marea mea fericire, iar am umplut aparatul de poze cu clădiri, care de care mai simpatice, de oameni veseli și culori turbate. Împărțite frățește cu jumătatea, la fel de impresionată de ce-i vedeau ochișorii și la fel de dornică să imortalizeze momentu'.

În plus, am prins într-una din zile o etapă (a șaptea) din Volta a Portugal. Am stat, fără să știm inițial, lângă ceva fani ai unei echipe portugheze și am intrat și noi în spiritul locului și-am făcut galerie  acolo pentru ei.Se pare ca la echipe, cursa afost în cele din urmă câștigată de o echipă portugheză, Quinta da Lixa, în timp ce la individual titlul și l-a adjudecat tot un membru al acestei echipe.

De Sintra nu pot spune decât că mi-aș fi dorit să am mai mult timp la dispoziție ca să văd mai multe. Data fiind situația, am reușit să vedem doar castelul Dos Mouros (da, da, al maurilor, bineînțeles, cocoțat vajnic la ceva înălțime și descoperit de subsemnații după un istovitor hiking de ..șpe kilometri în urcare continuă). Desigur dacă ne-am fi prins că există autobuze care te duc până acolo, am fi luat unul, deși nu regret cu nimic urcatul victorios până acolo, cu toate amenințările alternante ale mele și jumătății de tip Dacă după cotul ăsta nu e castelul, eu mă întorc. Am vazut si castelul Pena de la distanță, mai era aproximativ un kilometru și piciorușele de prestator la birou nu ne-au mai ținut și până acolo, mai ales că am coborât de la cucurigu tot per pedes. De vizitat neapărat dacă ajungeți pe acolo, am înțeles că la interior e și mai impresionant, întrucât are camere păstrate cu tot cu mobilier și o adevărată colecție de opere de artă. Cel puțin așa umblă vorba.

Așaaaaa....și înainte să purcedem la urcuș, sleiți de foame un pic așa, după intense căutări de locuri de papa bun, dăm cu ochii de o firmă mare-mare care grăia cam așa: Restaurant chinezesc. Ne mai codim noi puțin, că deh, venirăm în Portocalia, nu se face să mâncăm chinezește, până la urmă foamea învinge și intrăm în local. Ne așezăm frumos la masă, băgăm nasul în meniu, mirosim prețurile, care apropos, erau bune, bune, adică ieftior (trei feluri per capita, cam 13 euro... parcă, deh trebșoara asta a fost în august, acum e octombrie...and I am not getting any younger). După ce ridicăm capul din meniuri, șoc! eram singurii non-asiatici din restaurant. Buun, asta înseamnă că se mănâncă bine...chinezește aici, mă gândesc eu. Ceea ce s-a și confirmat, excelentă mâncarea! Recomand cu căldură, se cheamă China Palace și e chiar lângă gară.

Ei și acum, să vă povestesc cum am ajuns să vedem Cascais fără să plănuim asta. În ziua cu pricina (cred că era chiar ultima în Portugalia), am zis să mergem la Torre de Belem, că era singura chestie mai importantă la care nu ajunsesem. Luăm noi frumos trenul, care avea, ca sa vezi, cap de linie la Cascais, ne suim și ne vedem fiecare de treaba (io cu cititul, jumătatea butona ceva la telefon). Știind că mai sunt muuuuuulte stații până la Belem nu ne impacientăm și muncim temeinic la joace și la carte respectiv. La un moment dat, jumătatea zice...auzi cred că am trecut de Belem. Hait! zic, ce facem acum? Păi, zice, hai la Cascais sau Estoril (în jur rămăsese numa' lume echipată de plajă, noi fără slip, prosop, alea-alea). Hai!

Am ajuns în Cascais, ne-am plimbat un pic să ne orientăm, am dat peste o gheretă de unde puteai să îți iei gratis biclă să te plimbi toata ziulica prin stațiune.
 Ne-am luat biclele, fericiți, după care subsemnata a început să se umple de nervi. Bicluța mea era prea înaltă pentru mine și n-ajungeam cu picioarele la sol. Ori fricoasă cum sunt, nu prea îmi venea să mă dau așa pe acolo, mai ales la vale, căci erau câteva pante foarte drăguțe, unde mamă-mamă ce-ar fi mers un vâj-vâj. Jumătatea o ia voinicește înainte super încântat că are două roți sub el și un orășel foarte prietenos de bătut cu ea și eu rămân un pic în urmă, căznindu-mă cu bicla mea prea înaltă și ofticându-mă groaznic că nu mă pot da și io ca el :))
Nu după multă vreme, omul se prinde că e ceva în neregulă, pentru că nu prea eram prin spatele lui, călare pe măgăoaie cu fustele în vânt ca o amazoană, se întoarce și află care e buba. Asta e, le ducem înapoi și o luăm pe jos, nu-i bai. Nuuuuuu, nuuu, nu și nu, mă chinui așa, poate-poate oi reuși. Ei și mai pe biclă, mai pe lângă, mai cu opriri dese, vedem o bucățică din oraș. Frumușel, curățel, și f. f. fain de văzut de pe bicluță (nu vă închipuiți însă că au piste dedicate sau de-astea, dar se poate merge ok). În cele din urmă cedez nervos și mă opresc la o înghețată pe o băncuță, mergem lăsăm biclele și o luăm cătinel spre plajă. Plajă mai mult cu numele, pentru că e o fâșie îngustă de nisip (nisip foarte fin totuși) pe care se îngrămădesc o sumă de omuleți de diverse nații și coloraturi. Pitoresc, îmi aduce aminte de Eforie Sud, nu e foarte amenajată, e destul de sălbăticuță și basic, dar plăcută ochiului. Nu mă omor eu după mare și plajă, dar recunosc că acolo aș merge s-o fac pe crocodilul pe nisip.

În concluzie, o vacanță scurtă dar intensă, care mi-a lăsat numai amintiri plăcute. M-aș întoarce oricând în Portugalia și îmi doresc să văd mai multe zone de pe acolo. Poate Porto, Algarve, Alentejo.

Un minus, minusel, micuț, resimțit mai ales de jumătate, ar fi Wireless-ul nu prea fiabil de pe la portocalioși. Ah, și bronzul de tractorist. Priceless!