Despre durerea în cot

Cam de pe la începutul acestui an minunat mă simt de parcă m-a luat o tornadă în iureşul ei şi nu m-a mai lăsat.

Am ajuns ca în reclama aia despre ciclul inexorabil birou-pat. Stres, stres şi iarăşi stres.

După un weekend foarte fain la Bran, am ajuns să mă duc la muncă de parcă aş merge la pierzanie.

Şi ciclul birou-pat continuă. Pentru că lately am aflat că şi cunoscuţii mei tot prin aceleaşi ape se scaldă.

Nimic nou sub soare. Aşa trăiesc mulţi negrişori pe plantaţie din capitala asta europeană. Trag din greu la jug. Că deh, e criză şi tre să fii fericit că încă mai ai plantaţie unde să prăşeşti. Că nah, alţii nu mai au şi e nasol.

Buun, şi totuşi, altfel nu se poate trăi.

Ba da. Se cheamă stress management sau, preluând o vorbă din popor, mi-se-rupism.

Băi, e foarte bine să te doară în cot măcar din când în când. Ba chiar e foarte sănătos! Mai ales că vine şi primăvara, ceea ce te îndeamnă considerabil să aplici politica asta.

Având în vedere că am cam ajuns la fundul sacului, e cazul să iau măsuri. Trebuie să învăţ să mă doară în cot. Mai mult.

Vreau...

să fie soare şi frumos afară

să dispară mormanele astea urâte de murdărie de pe străzi

şi bălţile neprietenoase.

Vreau să alerg prin parc în voie

Şi să merg cu bicicleta.

Nu mai vreau să mă închid în hrube îmbâcsite de fum de ţigară şi mirosuri de mâncare

Vreau sa respir aer de primăvară!