High expectations imply utter happiness and bitter disappointment. May we all have both in our lives!

joi, 30 decembrie 2010

Bilant 2010 si wishlist 2011

Ca sa continui traditia blogoristica, revin pe final de an cu bilantul pe 2010: as zice ca a fost un an plin si cu bune si cu rele, mai putine rele si mult mai multe bunatati. Privind in urma, vad ca am atins mai toate punctele importante, mai putin faza cu escalada, pe care insa pot considera ca am inlocuit-o cu alergatul ;))

Anul asta a fost unul al calatoriilor, parca in niciunul trecut nu am stat asa de putin pe acasa, si cand spun asta nu ma gandesc doar la concedii ci si la faptul ca am iesit foarte mult. De aceea, poate, simt nevoia sa stau in barlogul meu (here and elsewhere), acum, pe final, si sa dedic ceva mai mult timp celor pe care ii iubesc.

Asadar, daca e bilant, sa ii dam drumul: 4 tari pe care le-am descoperit anul asta (in doua dintre ele planuiesc un comeback cu prima ocazie), haladuit prin muntisorii patriei noastre mai des ca niciodata, descoperit locuri si oameni noi prin Bucurestii nostri cei de toate zilele, plus o cantitate micuta de sadness on a personal note. Overall, un an excelent! Multumesc 2010 si pentru bune si pentru rele, am invatat ceva din fiecare lucru care mi s-a intamplat :)

Pe final oarecum de an, the bad: mi-am busit un genunchi de la efort excesiv cica (hahaha, auzi, prea mult spoooort, Jesus!), dar am incredere ca pana in martie ma repar si atunci..."pre multi am sa popesc eu " :))

In 2011 imi doresc sa revin la forma fizica necesara pentru sporturile care imi plac (I miss biking like hell:( ), sa imi iau toate certificarile de care am nevoie la engleza si franceza, sa merg inainte cu italiana, si sa ma bucur si mai mult decat am facut-o anul asta de tot ceea ce mi se intampla.

Anul asta am invatat in sfarsit o mare lectie, ceea ce e poate una dintre marile mele realizari pe 2010, alaturi de traveling, iar dragul de Billy o formuleaza cel mai bine: "Don't go changing to try and please me."

In rest, sa speram la un an nou mai senin, in care sa fim fericiti si impliniti!

La Multi Ani tuturor si have the wildest parties ever! Ne citim in 2011 de-acu!

luni, 20 decembrie 2010

Am zis!

Anul ăsta, de sarbători, o să îmi duc sufletul la păscut. O să mi-l scald în poveşti, o să-l adap cu multă zăpadă şi cu soare cu dinţi, apoi o să îl dezgheţ la căldură lângă blăniţa ei pufoasă. Şi o să îi dau să guste dulceţuri meşteşugite înainte să-mi ceară. Şi-o să mă prindă ca pe vremuri mama cu degetul în borcan :)

Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.

O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!

luni, 29 noiembrie 2010

Mondays

OK, so I know this is no news for anybody, but I just have to say it. Today more than ever, for no particular reason, I do. I hate Monday.
I find it less and less appealing to wake up to go to work on Monday. Can't we just skip to Tuesday directly?At least then I'd know there's less days to wake up to go to work :))

Of late, no matter how awesome or quiet my weekend was, I find that on Monday mornings there is an extra load of sleep weighing on me and somehow I can manage to get rid of it no later than 10 AM, which results in a late arrival to work.

I am trying, really, doing my very best, but somehow, I find myself defeated by the almighty power of sleep and dire idleness every damn Monday!
With days getting shorter and light getting dimmer, sun turning a blind eye on us, I do find MONdays increasingly more annoying. It is then than I say, thank God for Garfield to spice up my slothfulness and give me a thumbs up on any guilt-free instance of it.

marți, 19 octombrie 2010

Jascha Heifetz

Incredible degetele tipului! Atat de subtiri si lungi, cat de firesc curge melodia din ele, parca e prelungirea lor naturala. Amazing!

marți, 14 septembrie 2010

Cu căştile pe urechi

Acum câțiva ani nu puteam concepe un început de zi de muncă în Bucureşti fără nişte muzică în urechi. Ajunsesem oarecum dependentă de asta şi în zilele în care nu ascultam muzică pe metrou mă simţeam cel puţin ciudat.

Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.

Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.

Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.

În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.

duminică, 29 august 2010

Scrisoare

O poezică foarte cunoscută a lui Marquez, de care mi-am amintit zilele astea şi acum că am prins momentul, o consemnez, fragmentar, aici, să o răsfoiesc când mi se face dor de ea:

LA MARIONETA

Si por un instante Dios se olvidara
de que soy una marioneta de trapo
y me regalara un trozo de vida,
posiblemente no diría todo lo que pienso,
pero en definitiva pensaría todo lo que digo.

Daría valor a las cosas, no por lo que valen,
sino por lo que significan.
Dormiría poco, soñaría más,
entiendo que por cada minuto que cerramos los ojos,
perdemos sesenta segundos de luz.

Andaría cuando los demás se detienen,
Despertaría cuando los demás duermen.
Escucharía cuando los demás hablan,
y cómo disfrutaría de un buen helado de chocolate.

Si Dios me obsequiara un trozo de vida,
Vestiría sencillo, me tiraría de bruces al sol,
dejando descubierto, no solamente mi cuerpo sino mi alma.
Dios mío, si yo tuviera un corazón,
escribiría mi odio sobre hielo,
y esperaría a que saliera el sol.

Pintaría con un sueño de Van Gogh
sobre las estrellas un poema de Benedetti,
y una canción de Serrat sería la serenata
que les ofrecería a la luna.

Regaría con lágrimas las rosas,
para sentir el dolor de sus espinas,
y el encarnado beso de sus pétalo...
Dios mío, si yo tuviera un trozo de vida...

No dejaría pasar un solo día
sin decirle a la gente que quiero, que la quiero.
Convencería a cada mujer u hombre de que son mis favoritos
y viviría enamorado del amor.

A los hombres les probaría cuán equivocados están,
al pensar que dejan de enamorarse cuando envejecen,
sin saber que envejecen cuando dejan de enamorarse.
A un niño le daría alas,
pero le dejaría que él solo aprendiese a volar.

A los viejos les enseñaría que la muerte
no llega con la vejez sino con el olvido.
Tantas cosas he aprendido de ustedes, los hombres
He aprendido que todo el mundo quiere vivir
en la cima de la montaña,
Sin saber que la verdadera felicidad está
en la forma de subir la escarpada.

He aprendido que cuando un recién nacido
aprieta con su pequeño puño,
por vez primera, el dedo de su padre,
lo tiene atrapado por siempre.

He aprendido que un hombre
sólo tiene derecho a mirar a otro hacia abajo,
cuando ha de ayudarle a levantarse.
Son tantas cosas las que he podido aprender de ustedes,
pero realmente de mucho no habrán de servir,
porque cuando me guarden dentro de esa maleta,
infelizmente me estaré muriendo.

joi, 5 august 2010

Lightning crashes

Când eram mai mică tot ascultam o piesă. Ascultam bucata aia atât de des încât până la urma s-a uzat banda casetei (dap, era acum ceva vreme) şi spre marea mea dezamăgire am rămas fără mica mea obsesie.

Dar piesa aia n-a murit pentru mine, am pus-o bine la păstrare într-un sertăraş al sufletului şi, spre marea mea surpriză şi bucurie, am regăsit-o acum câţiva ani pe calea undelor radio. Şi de data asta am aflat şi cum îi zice şi cine o cântă: Lightning crashes - Live.

Trupa e un mare succes de la mijlocul anilor 90 şi piesa asta s-a cocoţat în vârful Billboard Hot Mainstream Rock Tracks, dar eu habar n-aveam de asta pe vremea aia...

Aşadar, ascult piesa asta din 1994 fără să ştiu cine o cântă. Mai ţineţi minte compilaţiile alea pe care le luai cu împrumut de la alţii? Fără titlul pieselor sau cine le cântă. Doar muzică. Pe care o "trăgeai"şi tu dacă îţi plăcea.
Mamă-mamă cu ce grijă şi cu câtă mândrie aranjam casetele şi le prezentam amicilor. Şi când mă gândesc că acum e atât de simplu să găsesc muzica care îmi place.

Îmi aduc aminte cum mi-am convins un vecin să îmi facă rost de un album de la Depeche pe care îl râvneam grozav (singurul care îmi lipsea). Ca să aflu ulterior că omu şutise mişeleşte caseta de la sora-sa!

Dar să nu deviem de la subiect. Cred că acum îmi place şi mai mult piesa. Pentru că e un fel de regăsire. Şi pentru că am aflat că are o poveste.

Se pare că trupa a dedicat piesa unei amice de-a lor din liceu, Barbara Lewis, care a pierit într-un accident rutier (maşina ei a fost lovită de cea a unui infractor care tocmai comisese un jaf armat şi fugea de la locul faptei).

Barbara şi-a donat majoritatea organelor şi versurile evocă modul în care viaţa curmată a Barbarei a creat vieţi noi pentru alţii.

lightning crashes, a new mother cries
her placenta falls to the floor
the angel opens her eyes
the confusion sets in
before the doctor can even close the door

lightning crashes, an old mother dies
her intentions fall to the floor
the angel closes her eyes
the confusion that was hers
belongs now, to the baby down the hall

oh now feel it comin' back again
like a rollin' thunder chasing the wind
forces pullin' from the center of the earth again
I can feel it.

lightning crashes, a new mother cries
this moment she's been waiting for
the angel opens her eyes
pale blue colored iris,
presents the circle
and puts the glory out to hide, hide

vineri, 30 iulie 2010

Bicicleta lui Montand!

Pentru toţi pasionaţii de biciclit şi de biciclete ca şi pentru nostalgicii după muzică franţuzească, un video care aduce ambele categorii armonios împreună. Enjoy!

A bicyclette

joi, 29 iulie 2010

Bunica

E o bucăţică de om. Dar aşa mică cum e, e vioaie ca o zvărlugă. Aşa a fost toată viaţa. Femeia asta nu a stat o clipă locului. Uneori îmi închipui că n-a dormit niciodată în pat şi doar a aţipit din când în când pe scaun.

N-a avut o viaţă uşoară. A muncit de dimineaţă până seara, şi-a slujit bărbatul suportându-i toanele fără să crâcnească, şi-a născut copiii singură, acasă, după care s-a întors la treburile din gospodărie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are o minte vie şi o energie debordantă.

Şi acum, când se apropie de o vârstă considerabilă, e la fel.

Pentru mine e un munte de răbdare şi dedicare. Pentru că, pare-mi-se, întreaga ei viaţă şi-a închinat-o altora. S-a dat pe ea laoparte de fiecare dată şi a vegheat să le fie celorlalţi bine.

Nu ştie ce e prefăcătoria şi nu e diplomată. E un om dintr-o bucată care îţi spune verde în faţă ce crede, fără menajamente. Şi în lumea astea plină de asertivitate şi corectitudine politică, modul în care pune ea problema, tranşant şi dureros de adevărat, e pentru mulţi simplist. Da, bunica mea e un om simplu. Dar autentic. Fără măşti, fără minciuni şi poate, fără regrete.

Şi fără a părea depăşită de vremurile actuale, are o judecată atât de sănătoasă şi nişte idei atât de fresh încât uneori mă face să îmi dau seama cât de închistaţi suntem în paradigmele noastre moderne, cât de captivi suntem în aşa-zisa noastră libertate.

Ea e oaza mea de aer sănătos. Populată de simplitate şi de frumuseţe. De doi ochi albaştri care vor fi alături de mine mereu. Chiar şi când atunci când va dispărea, luând şi o bucăţică din inima mea. Pentru totdeauna.

luni, 26 iulie 2010

De ce trecem pe roşu?

Stau uneori şi mă delectez dimineaţa cu spectacolul lumii grăbite.

De multe ori mă amuză, dar azi am zis să pun pe tapet o chestiune care mă lasă perplexă de fiecare dată...

La trecerea de la gura de metrou dinspre piaţă de la Veteranilor semafoarele sunt (duh!) sincronizate, adică, vorba ceea, se face roşu sau verde la ambele în acelaşi timp. De aceea nu pot înţelege şi pace ce crede lumea asta grăbită (nu că eu n-aş fi) că obţine dacă trece pe roşu. Nu are logică, pentru că vor aştepta în continuare şi pe a doua bucată de drum. Ce câştigă? Mda, de fapt, şi acolo vor trece tot pe roşu, corect?

Ce mi-a provocat această mică revoltă? O situaţie de fapt şi o discuţie între o bunică şi nepotul ei deunăzi:
Bunica [după ce 80% din cei care aşteptau la semafor trecuseră pe roşu şi nepotul o trăsese voiniceşte de mână să treacă şi ei] 'Nu se poate, puişor, este roşu, nu putem trece!'
Copilul: Da' ei de ce-au trecut dacă e roşu?
Bunica:....

Aşadar voi ce răspuns i-aţi da copilului vostru? De ce trecem pe roşu? De ce ne bulucim disperaţi în calea maşinilor, trăgând după noi sacoşe, căini şi copii? Drept e, nici şoferii nu sunt uşă de biserică şi sunt mulţi care trec pe verde de te uiţi bine de tot înainte să pui piciorul pe zebră să nu te zboare nebunu.
Şi totuşi, nu pot înţelege cum un om bătrân, care de-abia se târâie, se hazardează să treacă pe roşu, estimând el probabil că maşina aia e încă departe? Cum le riscă viaţa copiilor şi nepoţilor lor unii, trecând (culmea, uneori, cu tupeu, agale!) cu mare satisfacţie pe roşu?

Aici nu e nicio competiţie, nu avem NIMIC de câştigat, ci doar de pierdut, şi din păcate, nu realizăm asta. Sunt atâtea moduri în care poţi muri, dar să mori de mâna ta mi se pare cea mai proastă afacere :(

miercuri, 21 iulie 2010

Foamea, bat-o vina!

Din fire sunt o fiinţă cam mofturoasă la mâncare. Deşi în ultimii ani am mai crescut şi eu la faza asta (adică mănânc mai multe chestii pe care nu le sufeream în trecut), sunt în continuare fiţoasă la multe chestii de păpică.

Ei binee, azi şi mâine până la o oră apreciabilă tre' să ţin oareşicare post negru, nu contează din ce motive. Ehei şi de-abia acum ajung să îi dau dreptate mamei mele care, îmi zicea, săraca, cum că nu prea ştiu eu ce înseamnă să fii cu adevărat flămând de fac atâtea mofturi.

Domle, cam aşa e. Când îţi e foame, ai muşca şi din birou şi ţi s-ar părea taare gustos. Mă simt oarecum precum Garfield când îi e foame şi vede totul în jurul lui sub formă de mâncare. Cărţile mele arată dintr-o dată foarte yummy, şi biblioteca mea s-a transformat subit într-o sală de mese meşteşugit garnisită.

Uite colo Oxfordu meu din facultate. Miam, oare dacă aş ciupi un colţişor... Sau albumul ăla cu Dali, glossy aşa, cred că merge şi mai bine. Tot îmi place mie cum miros tipăriturile, aş putea să şi gust. Poate îs bune...

Citeam când eram mai mică cum sărmanii se culcau cu burta goală şi când îi pişca gheara foamei de se trezeau, se culcau la loc. Păi de unde frate? Că întâi tre să adormi. Dacă îţi iese cu burta goală....Mie nu prea îmi iese.

Din toată trebşoara asta, ce concluzie tragem? Că, dragă Cătişor, dacă te-oi mai prinde că faci mofturi la mâncare, îţi rup picioarele. Sau nu. Mai bine. Te pun la regim forţat o zi întreagă să îţi aduci aminte cum e să îţi doreşti să mănânci şi să nu poţi. OK???

Şi acum gata, te-ai plâns destul. Sooomn!

luni, 5 iulie 2010

De prin vechi

Weekendul ăsta am fost pe la mare şi am aterizat iremediabil şi în Vamă. Vama veche şi nouă, zgomotoasă şi tristă, veselă şi melancolică creşte şi ea şi se schimbă odată cu vremurile. Se contorsioneză, expandează, subţiază după voia călătorului, dar nu moare niciodată.

Vama Veche e o supravieţuitoare în ciuda vremurilor care trec peste ea. Lumea se schimbă, oamenii care îi bat uliţele (pentru că pentru mine pe acolo nu va fi niciodată o stradă) vin şi pleacă, noi sau vechi, dar ea le ţine piept tuturor.

Ştiu. Vama s-a schimbat. A devenit un fel de slogan: nu mai e ce era odată. Din multe puncte de vedere da. Din altele nu. Depinde cum o vede fiecare. Vama a fost şi va fi o anumita stare de spirit. Pe care fiecare o simte altfel. Şi asta o poţi lua cu tine pe orice plajă pustie unde stai înmărmurit şi priveşti drumul lunii pe apele negre ale nopţii, unde îţi adînceşti cu voluptate degetele în nisip şi te simţi măcar pentru câteva ore departe de timp.

Trupa veche. Am fost la un concert de-al lor şi pentru prima oară parcă mi-am dat seama că totul e încă acolo. Piesele alea care pentru fiecare marchează nişte amintiri plăcute cu nisip, mireasmă sărată de mare şi prieteni buni.

Those were the days... Aşa e. Dar până la urmă toate-s vechi şi nouă toate. Îţi poţi face un viitor nou din vechi, reinterpretând aceleaşi ritmuri sau găsindu-le tonuri noi. E frumos şi acum, ca şi atunci. Pentru că eşti în prezent. Şi these are the days. Care pot fi cel puţin la fel de frumoase ca cele vechi :)

joi, 1 iulie 2010

Sonisphere văzut de (pe) jos

Bifat si Sonisphere.
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)

Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.

Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.

E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.

Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.

Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!

vineri, 18 iunie 2010

Biciclist prin Bucureşti

Deşi nu merg de multă vreme cu bicicleta prin oraş, am ajuns să strâng o desagă de povestioare biciclistice, care însumează atât bucurii cât şi frustrări ale mersului pe 2 roţi în marea aglomeraţie urbană numită Bucureşti.

După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...

Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).

Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.

Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.

E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!

miercuri, 2 iunie 2010

Toţi fiii mei

În sfârşit, mă declar mulţumită. Mi-am văzut visul cu ochii: un Miller jucat extrem de pertinent, recognoscibil, total...EL. La Naţional. În Toţi fiii mei (All My Sons).

Ramasesem cu un gust amar după piesa mea favorită, Moartea unui comis-voiajor, de la Bulandra. Fad, plat, fara feeling, parcă cu o oboseală cronică care planează asupra întregii reprezentaţii.

Cert e că drama americană nu prinde la orice tip de public. Aşa cum dramatismul lui Cehov plictiseşte de moarte pe unii, iar punerile în scenă contemporane ale lui Afrim oripilează pe alţii.

Trebuie să recunosc că nu mai fusesem de mult la teatru, întrucât cele mai recente încercări mi s-au părut oarecum populiste şi uşor mediocre. De aceea, poate, m-am şi bucurat să văd o piesă pe sufleţelul meu. Chiar şi cu o sală nu foarte plină.

Rebengiuc încă se ţine bine, tot respectul pentru el, o regie făcută de Caramitru, destul de inspirată, şi o atmosferă care redă foarte bine feelingul piesei lui Miller (lighting design foarte sugestiv si decor interesant).

O Sanda Toma excelenta şi o actriţă pe care n-o ştiam, Costina Ciuciulica, care m-a impresionat plăcut.

joi, 27 mai 2010

For we are truly made for companionship, not solitude

No matter how much we may crave for solitude, for being alone with ourselves only, without human companionship, we all creep out of our lonely cave at some point and reach for another human being.

We simply are not made for continual loneliness and that poetically-dreamt desert of solitude. We long for companionship and we strive to get it in order to feel complete. No one feels complete solely on his own. The others round you off in many ways and there is joy in this that is very hard to obtain in loneliness.

Surely we all have our moments of solitude when we need to get in touch with our thoughts and ponder on our inner questions but in the end, we go out in the open looking for the comfort of the social.

vineri, 21 mai 2010

Where is my mind wandering?

Since right now I am @work and the weather outside is not exactly genial, I'm dreaming of being here:



And yeah, I can answer this question: Where is my mind? Right there, next to those tiny lil' waves breaking on a beach :)

joi, 20 mai 2010

Out into space

Un video cu imagini din spaţiu pe muzica celor de la Pearl Jam. Great vocals, heartfelt lyrics, and amazing images.

Un mix nemuritor şi o piesă care mi-a mers la inimă de fiecare dată când am ascultat-o!

miercuri, 19 mai 2010

Spaţiul-ultima frontieră

Stau uneori şi mă gandesc că suntem ca nişte lăcuste sau ca nişte rozătoare care consumă tot, fără prea mult discernământ, doar pentru binele propriu.

Citeam pe undeva că sunt şanse mari ca până în 2050 Pământul să devină un mare deşert. Nici 50 ani. Trist de curând.

Avem Ziua Pământului şi altele la fel dar de fapt, practic, cât facem pentru lumea în care trăim? Până la urmă, ca simplu individ, faci ce poţi, dar nu poţi obliga pe altul să se gândească la lucrurile astea.

Şi atunci, îmi dau seama că scenariile mai mult sau mai puţin apocaliptice din iubitele mele SF-uri ar putea să se transforme la un moment dat în nişte realităţi extrem de viabile.

What then? Dupa ce am ros tot ce e de ros pe aici, unde ne vom duce? Să cotropim altă planetă, să o stoarcem picătură cu picătură de sevă în căutarea noastră permanentă de mai bine?

Iarăşi citeam pe undeva că orbita terestră e deja un mic junk yard, populat de navetele noastre eşuate, şuruburi, nituri, piuliţe şi alte asemenea goodies, însumând circa 2 milioane kg de gunoi cosmic.

Ce mai, suntem cei mai tari, am ajuns în spaţiu din toate punctele de vedere, cu tot ceea ce ne reprezintă. Chiar tot...

De aceea, probabil, când va veni ziua aceea, Space-the final frontier va căpăta o conotaţie nouă, deloc fericită...

marți, 18 mai 2010

Sunt

Sunt ceva mai mult decat şi-ar dori alţii şi ceva mai puţin decât mi-aş dori.
Sunt neclintirea înverşunată a stâncilor îmbrăţişate de răcoarea muşchiului şi a zăpezii.
Sunt o carte găsită pe o bancă care călătoreşte la infinit prin biblioteci, rafturi, rucsaci, amintiri, vise şi decepţii.
Sunt o pasăre care a ros zabrelele culcuşului protector şi a plecat departe, zburând pieziş spre lumină.
Sunt surâsul pierdut al toamnei când îşi părăseşte foşnetul ruginiu.
Sunt susurul mut al tăcerii sufletelor regăsite.
Sunt un rotocol de fân purtat de vânt peste coline şi peste timp, în eter.
Sunt viaţa mustind de sevă a copacilor copilăriei.
Sunt acelaşi şi altul, aici şi nicăieri.
Sunt neschimbat şi mereu nou.
Sunt eu.

duminică, 16 mai 2010

It should be

It should be simple. It starts and it evolves. Naturally. Without props, pushes, and the sort. And too much compromise.

But in reality, you have to compromise. In everything. Otherwise, it just does not work. Or does it?

Why do we make everything a game and we are always lurking for the big prize or something? Why can't we just be straight and honest about things and need to make it complicated? Life is just too short for us to make it more complicated than it already is.

luni, 10 mai 2010

Why do we love?

I often ask myself how is it that this somewhat weird and funny feeling takes shape into a soul. What makes love appear and surface?

Why do we fall in love, why do we keep loving and hang in there no matter how many painstakingly hard moments this puts us through.

I guess we do this basically because it makes us feel that we belong. Being in love kinda carves out a piece of reality for you, making it your own, customized corner of the world. A place where you feel good.Even if unrequitted, love does make you feel that you belong. Gives you a purpose, a sense of being, a road to follow, a direction.
Good or bad, it organizes your chaos and sorts things out for you in a weird kinda way.

Why do you people out there love?

miercuri, 21 aprilie 2010

Cerc vicios?

Vorbeam deunăzi cu o amică despre viaţa pe care o ducem şi despre cercul vicios în care suntem prinşi cu toţii.

Întrebările sunt clasice: cum să te rupi de stilul de viaţă pe care ţi-l impune munca pe plantaţia corporatistă?

Să vedem.

1.Îţi dai demisia, devii freelancer, îţi faci o afacere şi devii propriul tău stăpân.

OK, şi totuşi asta presupune economii suficiente care să îţi permită să trăieşti până începe să îţi meargă afacerea. În plus, până se pune treaba pe roate, în mod clar vei munci cel puţin dublu decât o făceai la patron, pentru că, evident, nu ai succes peste noapte, totul se obţine prin muncă. Şi muncă multă. Şi la fel de multe şanse de reuşită cât de eşec.

Apoi, ca freelancer, poţi foarte bine să câştigi destul cât să îţi permiţi o săptămână în Elveţia and more şi luna viitoare să reuşeşti cu greu să îţi câştigi pâinea zilnică. Asta e, riscurile meseriei!

Să nu mai vorbim de concediu, right? Ca freelancer, o zi de concediu înseamnă în acelaşi timp o zi în care nu munceşti. Şi în acest caz, nu ţi-l plăteşte nimeni. Clar, nu munceşti, nu mănânci.

2. Îţi dai demisia, îţi iei prietenii, puneţi toate economiile laolalta şi începi să te plimbi prin lume, muncind azi aici, mâine dincolo, senin, liber şi fără griji. Ok. Şi până când? Cât te poate ţine asta? Sună bine, nimic de zis. Dar cât de fezabil e pe termen lung?

3. Ramâi pe plantaţie, strângi din dinţi ca tot restul negrişorilor şi devii uichendist. Adica trăieşti în weekend (aka uichend), ca doar atunci mai ai timp şi pentru tine. Şi eventual zici merci că nu eşti integralist (adica nu munceşti şi în weekenduri).

Mda, cam nasoală ultima perspectivă, cred că încep să mă gandesc puţin la a doua :))

marți, 20 aprilie 2010

Ce faceţi de 1 mai?


(TRAVELzu)
Dacă sunteţi în pană de idei sau anul ăsta aveţi chef de ceva altfel, am o sugestie: Ecomaraton!

Unde? La Moeciu de Sus. Aer curat, un traseu cel puţin atrăgător şi muultă voie bună!

Sunchaser în haine noi

Deşi au apărut şabloane noi pe blogger buzz de ceva vreme, de-abia acum am avut vreme să le confecţionez nişte hăinuţe noi notiţelor.

De azi înainte sper să merg cu toată viteza inspiraţiei înainte!

marți, 13 aprilie 2010

Despre viteză

Deşi nu sunt o pasionată a vitezei, pot înţelege emoţia pe care o resimt alţii atunci când apasă puternic pedala de acceleraţie.

Citind amintirile scriitoarei Francoise Sagan, un copil teribil al literaturii franceze a secolului XXI din Nouvelle Vague, un fel de compendiu al vieţii ei aventuroase, haotice şi nebune, mi-au plăcut rândurile astea:

Pasiunea vitezei nu are nimic de-a face cu hazardul, viteza se întâlneşte cu fericirea de a trăi şi, în consecinţă, cu speranţa confuză de a muri care zace tocmai în fericirea de a trăi. Asta e tot ce cred că e adevărat, în dfinitiv: viteza nu e nici un semn, nici o dovadă, nici o provocare, nici o sfidare, ci un elan de fericire

miercuri, 7 aprilie 2010

De Paşte

Nu îmi pot da seama exact de ce, dar parcă anul ăsta Paştele religios a fost cam lipsit de strălucire.

De obicei când mergeam la slujba de înviere aveam un sentiment special, de plenitudine, pe care anul asta nu l-am mai regăsit.

Parcă nici slujba n-a mai fost ce era, preoţii pe care îi ştiam i-am văzut anul ăsta îmbătrâniţi şi parcă un pic resemnaţi. Lume necajită, feţe prelungi, încercănate şi prea puţină bucurie.

Parcă totul a devenit o formalitate, o convenţie prost primită. Lumea nu mai vine cu plăcere la slujbă, îşi târâie obosită şi plictisită picioarele până acolo doar pentru a pleca cu jumătate de ora după miezul nopţii. Ne îngrămădim cu toţii mai rău ca nişte oi ca să primim lumina şi plecăm, mulţi dintre noi, la fel de orbi şi trişti cum am venit. Parcă nu ne mai atinge nimic, nu ne mai înseninează nimic chipurile.

Cel puţin eu aşa am simţit privind în jurul meu, în căutarea unui zâmbet şi a unui sentiment de bucurie care, se pare, e deja doar în amintirile mele.

marți, 30 martie 2010

Răceală de primăvară

Aşadar, după multe încercări nereuşite, I finally did it! Sunt racită. Dar deşi în alte condiţii aş fi super miserable, atât e de frumos afară că îmi trec toate, cel puţin la nivel mental...

E o zi să îţi meargă la inima, nu alta!

Îmi vine să mă tolănesc undeva pe iarbă la soare ca un căţel şi să stau acolo toată ziua...

Între timp totuşi trebuie să butonez pe aici, întrucât sunt la muncă.

Dar cine ştie, mai incolo, doar Cişmigiul e la doi paşi şi până deseara mai e.

Sunchaser is happy, trying to soak up the sun :)

sâmbătă, 27 martie 2010

vineri, 26 martie 2010

Creeping sadness

I wonder where do all the tears in the world go? Is there somewhere a secret sea or ocean gathering all the sadness in the world? If that exists, I hope I never get to see it.

Sadness is like a wicked, treacherous fog, creeping within us and engulfing all smile, laughter, good thoughts, hope, and happiness.I sometimes think sadness shrinks us, makes us punier, feebler, emptier.

How do you escape it once you got trapped in its insidious embrace? How do you get hold of it to rip it off your breast and throw it at the end of the world, where it can die away? How do you get rid of it?

Din ce în ce mai bine

În ultima vreme am auzit numai veşti bune despre capitala noastră.

De ultimă oră, cică, don premar vrea să golească străzile Bucureştiului de maidanezi şi să îi ducă într-un adăpost. Mai multe detalii aici, dacă e cineva curios.

I love Bucharest

Umblând aiurea pe net, am dat peste iniţiativa asta, I love Bucharest. În sfârşit, se întâmplă şi la noi, şi nu sunt puţine lucrurile care ni se pregătesc.

Asta mi-a adus aminte de cât de colorate şi trendy sunt staţiile de metrou din Bruxelles. Fiecare e unică. Se pare că începem şi noi să ne îndreptăm în aceeaşi direcţie.

Unde mai pui că mai există şi iniţiativa Cu bicicleta la metrou! Începem să respirăm!

Cu toate pânzele înainte şi la cât mai multe idei!

joi, 25 martie 2010

În ţara minunilor

Wonderland. Sau o fi Wanderland? Pentru că oricum o iei, mie mi se par ambele la fel de potrivite.

Alice în Ţara Minunilor e una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Şi prima oară când m-am întâlnit cu ea a fost pe auzite, nu pe citite. E una dintre poveştile de pe vechile discuri Electrecord, cu Silvia Chicoş parcă în rolul lui Alice. Acum o am în format digital şi atunci când mi-e greu, o ascult.

E tare bine când aluneci în jos prin vizuina iepurelui cu ochi roşii şi mănuşi din piele de căprioară şi ţi se întâmplă o grămadă de lucruri nemaiauzite. Pentru că acolo, în vizuină, eşti copil şi nimic rău şi urât nu te poate atinge. Acolo îţi regăseşti parcă curajul să iţeşti în cele din urmă nasul din bârlog şi să o scoţi la capăt, orice ar fi.

Ce mi-a adus aminte de Ţara Minunilor? Am văzut în seara asta varianta lui Tim Burton transpusă pe marele ecran şi am redevenit copil. M-am uitat din nou cu gura căscată la fantastica pisică albastră şi la pălărierul nebun. Numai că de data asta, aveam nişte ochelari ciudaţi cocoţaţi pe nas. Şi de data asta am fost în poveste. Dada vă spun, am fost acolo!

Povestea asta nouă e diferită, dar vă spun, te fură la fel de mult ca originalul. E electrizant să te plimbi prin poveste. Mai vreau, mai vreau, mai vreau!

Dar până atunci, Lewis Carroll, mulţumesc pentru cea mai minunată poveste pe care am citit-o, ascultat-o şi văzut-o!

A (te) povesti, povestire

Îmi plac tare mult jurnalele şi memoriile.

Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.

Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.

Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.

Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...

Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.

miercuri, 24 martie 2010

On Amsterdam

Buun, mi-a venit şi mie rândul să zic vreo două despre cum mi-a plăcut la Amsterdam.

Păi mi-a plăcut. Aşa de mult că mai vreau acolo. Din pacate, nu am avut destul timp să îl gust în întregime, cum mi-aş fi dorit.

Dar atât cât am văzut (şi nu e puţin, trust me), m-a făcut să îmi doresc să văd mai mult. Şi mai pe îndelete.

În mare parte am văzut Amsterdamul de pe bicicletă. De aceea, periplul asta a fost o experienţă dublu benefică: un oraş nou şi biciclit pe stradă pentru prima oară. Drept e, din punct de vedere biciclistic nu pot spune că mi-am făcut botezul on the road, pentru că m-am plimbat cu tandemul, iar ştie-el-cine a fost cel care s-a avântat cu curaj în trafic, în timp ce eu am dat doar la pedale.

Dincolo de sex shops, vitrinele cu gagici (multe dintre ele nu foarte atrăgătoare, şi nu spun doar eu asta...), mirosuri specifice (as in pot smoke, etc), cred că am văzut o faţă mai altfel a oraşului. Poate şi pentru că nu prea m-am implicat în viaţa de noapte şi am văzut multe lucruri mai mult pe zi.

M-am plimbat pe canalele lor şic, pe straduţele cu piatră cubică, am dat cu greu la pedale peste poduri si pante, am făcut poze la tot ce mişcă în stilul meu, japonezot la faza asta, şi m-am bucurat de libertate.

Cum aşa? Că doar liberă îs oriunde. Da, aşa e, dar parcă aici chiar am avut sentimentul ăla că pot să fac fix ce vreau, fără oprelişti. E o senzaţie extraordinară.

De asta tot zic că aş mai vrea acolo. E totul aşa de relaxat, de natural. De...complet. Parcă e o mâncare bună în care nu mai simţi nevoia să adaugi nici sare nici piper. E...numai bună.

Bottom line e ca...I want back. Cât mai curand. Şi de data asta o să fiu pregătită biciclistic. Dap, îmi iau propria mea biclă şi mă arunc vijelios în trafic. Yuppeeee!

See you soon, Amsterdam!

Later edit: Pentru poze şi altele, check this.

marți, 9 martie 2010

Amsterdamizing

În sfârşit, mai mult fără voia mea sau mai degrabă fără să îmi doresc asta în mod special, o să ajung la Amsterdam.

Şi la Bruxelles. O să beau Leffe. Şi poate some space cake. Şi o să mă zgâiesc la vitrinele deocheate.

Aşa. Şi în afară de asta? Amsterdam e mai mult decît asta, right?Şi de-abia aştept să-l descoper dincolo de stereotipurile astea răsuflate...

Sabina, dacă nu mă înşel, e una dintre destinaţiile tale favorite. Îţi dau o leapşă dacă ai chef de ea.

Spune-ne de ce îţi place Amsterdamul. Ce are deosebit Amsterdamul tău şi ce îţi inspiră?

miercuri, 24 februarie 2010

Despre durerea în cot

Cam de pe la începutul acestui an minunat mă simt de parcă m-a luat o tornadă în iureşul ei şi nu m-a mai lăsat.

Am ajuns ca în reclama aia despre ciclul inexorabil birou-pat. Stres, stres şi iarăşi stres.

După un weekend foarte fain la Bran, am ajuns să mă duc la muncă de parcă aş merge la pierzanie.

Şi ciclul birou-pat continuă. Pentru că lately am aflat că şi cunoscuţii mei tot prin aceleaşi ape se scaldă.

Nimic nou sub soare. Aşa trăiesc mulţi negrişori pe plantaţie din capitala asta europeană. Trag din greu la jug. Că deh, e criză şi tre să fii fericit că încă mai ai plantaţie unde să prăşeşti. Că nah, alţii nu mai au şi e nasol.

Buun, şi totuşi, altfel nu se poate trăi.

Ba da. Se cheamă stress management sau, preluând o vorbă din popor, mi-se-rupism.

Băi, e foarte bine să te doară în cot măcar din când în când. Ba chiar e foarte sănătos! Mai ales că vine şi primăvara, ceea ce te îndeamnă considerabil să aplici politica asta.

Având în vedere că am cam ajuns la fundul sacului, e cazul să iau măsuri. Trebuie să învăţ să mă doară în cot. Mai mult.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Vreau...

să fie soare şi frumos afară

să dispară mormanele astea urâte de murdărie de pe străzi

şi bălţile neprietenoase.

Vreau să alerg prin parc în voie

Şi să merg cu bicicleta.

Nu mai vreau să mă închid în hrube îmbâcsite de fum de ţigară şi mirosuri de mâncare

Vreau sa respir aer de primăvară!

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Vreme trece, vreme vine....

..anii si secolele se succeda, dar dupa voci mari urmeaza voci la fel de mari, se pare.

Citeam deunazi ca Pavarotti si-a modelat felul de a canta dupa Giuseppe di Stefano. Asa ca m-am plimbat putin pe generosul youtube, si printre altele, am gasit aria asta din Tosca, care marturisesc ca m-a cucerit iremediabil in interpretarea acestui omulet.

In al doilea rand, ma fascineaza vocea Ceciliei Bartoli, o vrednica urmasa a Mariei Callas.

Last, but not least, inca o arie care ma emotioneaza cum putine reusesc, din multe motive :)

marți, 26 ianuarie 2010

Despre căldurică iarna

Am primit o leapşă de la Sabina, aşa că o voi onora astăzi.

La mine e cât de cald vreau eu, pentru că nu mai depind de Radet, având centrală. Faza proastă e că atunci când plec pe undeva mai mult timp, prefer să o închid, iar la întoarcere e cam cancer prin vastele mele apartamente...

Sunchaser fiind, îs destul de pasionată de căldurică. Pot spune că la 30 plus grade mă simt în elementul meu şi cu şuba pe mine. Cu toate astea, iubesc tare mult zăpada, îi fac o grămadă de poze şi aş sta cât mai mult în ea. Racii ăştia şi paradoxurile lor...

Aşadar, la mine e destul de cald. Uneori prea cald, după unii. Aşa că încerc să nu exagerez şi să menţin o temperatură constantă.

Partea nasoală: când merg în vizită pe la omuleţi care au căldurică de la Radet, tot mi se pare că e frig. Asta probabil pentru că eu is obişnuită cu "dacă îmi e frig, dau centrala mai tare".

vineri, 22 ianuarie 2010

Don Pasquale

Nu mai fusesem de mult la operă şi m-am bucurat ca un copil că am ajuns, mai ales ca am avut parte de un spectacol extrem de reuşit, cu două debuturi pe care le-am apreciat ca atare:

tenorul Bogdan Mihai


soprana Aurelia Florian

Am stat lângă o doamnă care mi-a mărturisit că venise din provincie tocmai pentru a îl auzi pe Bogdan Mihai. Cred că era de vârsta părinţilor mei. M-a bucurat atât de mult să văd că în ciuda faptului că se simţea oarecum stingheră printre fiţele bucureştene afişate, trăia cu tot sufletul momentul şi plăcerea de a asculta o voce frumoasă.

Nu pot comenta prea bine cât de frumos a fost spectacolul, dar dacă aveţi ocazia şi plăcerea, încercaţi să îl vedeţi. Deşi, poate, în altă distribuţie, nu va mai avea acelaşi farmec.

Nişte voci tinere în rolurile principale, nişte valori recunoscute în celelalte, toate încununate de o orchestră condusă de un dirijor tânăr şi pasionat.

Şi nişte mâncărică pentru suflet din care mă voi hrăni toată săptămana de muncă viitoare:)

vineri, 15 ianuarie 2010

De ce să visăm cu ochii deschişi?

Mi s-a spus de atâtea ori că sunt aeriană că am pierdut şirul.

Că visez prea mult şi că ar trebui să mai cobor cu picioarele pe pământ. Că viaţa nu e ca în vise şi că realitatea e alta.

Well, asta o ştim toţi. E o chestie de bun simţ.

Toţi visătorii ştiu măcar teoretic cu ce se mănâncă viaţa asta. Nu sunt nişte ciudaţi picaţi din lună. Şi nu visăm tot timpul. Doar că uneori, sau de multe ori, nu îţi place cum arată lumea reală şi te mai refugiezi în visele tale. Ce e rău în asta atâta vreme cât nu faci asta toată ziua?

Până la urmă visarea e şi un fel de carapace, de scut pe care îl împingem în faţa urâtului, dezamăgirii, triteţii şi mai ştiu eu ce...

Şi de ce să nu visezi? Aaaa, da, nu poate pune lumea bază pe tine! Right. Aşa o fi. Şi totuşi eu ştiu o grămadă de visători de aştia pe care nu te poţi baza care şi-ar da haina de pe ei să te ajute. Şi de-aştia conectaţi 100% la realitate care îţi dau un prietenesc şut în fund, pentru că fix acolo îi doare pe tine.

Nu ştiu despre alţii, dar mie mi-ar lipsi o bucată din mine dacă n-aş visa cu ochii deschişi. Dacă aş sta tot timpul încrâncenat ancorată în realitatea lumii noastre.

Din când în când chiar şi tu, cârtitor mic, visezi cu ochii deschişi. Mărturiseşte!
Nu vrei să mai uiţi uneori de rate, facturi, şefi, trafic, cheltuieli şi alte asemenea responsabilităţi de om mare şi să te retragi pe insuliţa ta unde e soare şi verde?

O să vezi că la întoarcere lumea e mai frumoasă. Măcar pentru câteva ore. Oricum, insuliţa ta nu pleacă nicăieri. Te aşteaptă cuminte să revii de oricâte ori ai nevoie.

So, dream on, people!

miercuri, 13 ianuarie 2010

Despre fericire

Am terminat de curând o cărticică tare simpatică. Şi printre alte pasaje, la fel de interesante, am ales să menţionez următoarele rânduri:

Când eşti fericit îţi vine să împărtăşeşti cu cineva asta [...]
Fericirea e un fel de preaplin dinăuntrul tău. Şi tot ce e preaplin tinde să dea pe afară. Este ca şi cum ai turna apă într-un pahar. Torni, torni, paharul s-a umplut şi apoi dă pe dinafară. O bucurie care nu mai poate fi conţinută[...]

Fericirea e o bucurie spontană şi a încerca să controlezi bucuria e ca şi cum ai încerca să împachetezi Marea Mediterană într-o valiză pentru a o arăta prietenilor de acasă[...]

Cu toate acestea, aproape toţi oamenii încearcă să îşi controleze experienţa pentru a produce starea de fericire [...]

(Între nicăieri şi altundeva - Adrian Nuţă)

marți, 5 ianuarie 2010

Meet me on the equinox

Fără legătură cu seria Twilight, îmi place de ceva vreme încoace piesa asta de la Death Cab for Cutie (pe care îi ştiam deja):


Meet me on your best behavior
Meet me at your worst
For there will be no stone unturned
Or bubble left to burst


Pe REPEAT. Hell yes!

luni, 4 ianuarie 2010

Change

We are thrown helpless into life. Right in the midst of it. Into the world, as we learn to perceive it later on.

We carry with us a permanent luggage, most of which never leaves us and which we carry to our grave. Some of us choose to lose some of the heavy stuff and thus, turning lighter, start going up, higher and higher.Others carry the heavy stuff along and in time, it starts to get us to sink below, lower and lower.

It is true, most people cannot change. Their heavy stuff stays with them forever. But then again, there are a few who can. And this I do and will believe, with all my heart, no matter what.

Till death do us apart...

Foarte romantică noţiunea asta de împreună până când moartea ne va despărţi. Dar de fapt, foarte rar întâlnită în viaţa reală.

De aceea eu una apreciez nespus când văd prin parc doi bătrânei care, după atâţia ani, încă mai merg mână în mână. E mare lucru. E mare lucru să te trezeşti lângă celălalt timp de 50 de ani şi să îl priveşti în continuare cu duioşie şi afecţiune. Să îl înţelegi şi să îl asculţi după atâta amar de vreme. Să îi legi şireturile la pantofi pentru că el sau ea nu se mai poate apleca ca să facă asta. Să îi iei un cadou cu toată inima, pentru că vrei să îi faci o bucurie. Să îl sprijini la nevoie.

E mare lucru ca după ani şi ani doi oameni care s-au iubit să nu ajungă să stea în camere separate şi fiecare să aibă propria lui viaţă, independentă de a celuilalt. E mare lucru să rămâi împreuna trecând cu brio de toate încercările vieţii. Şi să îl priveşti pe celălalt cu dragoste atunci când vine sfârşitul. E mare lucru şi e foarte rar.

Cei mai mulţi dintre noi clacăm după un număr oarecare de ani petrecuţi împreună, din diverse motive.Marile pasiuni se cern prin pânza anilor şi se dizolvă, se consumă, până când nu mai rămâne nimic. E trist când oamenii nu învaţă cu trecerea anilor să devină şi altceva decât ce au fost. De exemplu, să devină prieteni.
Ce frumos ar fi dacă am putea toţi trăi veşnic acel foc iniţial care te aruncă din iad în paradis and back again. Dar în timp iubirea trebuie să se transforme pentru a supravieţui. Să se adapteze, să ia forme noi, să se reinventeze continuu, să se redescopere, să creadă din nou în ea atunci când simte că se pierde.

La fel, iubirile care au început timid, dintr-o simplă prietenie, pot creşte în timp, se pot maturiza şi atinge o plenitudine nebănuită iniţial.

Depinde doar de noi să ne cultivăm dragostea, s-o îngrijim aşa cum ne săpăm, plivim şi udăm grădina, s-o înfrumuseţăm şi să o hrănim. Să n-o lăsăm în paragină. Şi atunci, dacă avem grijă de ea, în timp, ne va răsplăti cu cele mai frumoase flori şi cu cele mai bune roade. Poate nu va fi aşa cum ne-am dorit, poate va fi chiar mai mult decât ne-am putut imagina.

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Bilanţ 2009 şi wishlist 2010

În urma aceleiaşi provocări lansate anul trecut, ma ocup acum, că am găsit vreme, de bilanţul pe 2009.

Un an bunicel overall, cu 2 vise îndeplinite în materie de călătorii şi unul strict personal.

Un an în care am învăţat să mai dau cu negativismul de pământ (printre altele, am de mulţumit şi paginii virtuale pentru asta, având în vedere că mă plâng, mă minunez şi filozofez aici când am nevoie şi/sau chef)şi să mă bucur mai mult, să văd viaţa din când în când cu ochi de copil şi să mă conving că şi mâine e o altă zi şi că n-au intrat zilele în sac.

Un 2009 în care am învăţat să merg cu bicicleta, am alergat la câteva competiţii şi (pe final de an)mi-am pus pentru prima oară schiurile în picioare.

Mi-a plăcut anul ăsta. Mai productiv decât 2008 în materie de postări pe blog, a fost şi unul mult mai bun în ceea ce priveşte existenţa mea offline. Sper ca şi 2010 să fie o urmare firească a acestei stări, dar până una, alta, in noul an îmi doresc:

să am mai multă răbdare cu cei din jurul meu
să îmi iau o atestare pentru cunoştinţele de italiană
să încerc măcar o şedinţă de escaladă să văd dacă merge
să fiu mai calmă şi mai relaxată

Mimişor, ai cuvântul, dacă te simţi în vervă şi vrei să share :)