Am vazut aseară în sfârşit Mamouret. O comedie simplă, francă, care m-a făcut să râd cu poftă. Şi totuşi ceva a lipsit. Poate pentru că vine după sfâşietoarea Îngropaţi-mă de după plintă, un spectacol greu, pe care sunt fericită că am reuşit să îl văd pînă la capăt şi în faţa căruia am avut sentimente contradictorii, stări de agonie şi extaz.
O comedie după o dramă incomodă care te determină să te descarci realmente la final în ropote de aplauze. Oare e ciudat ca mi-a plăcut mai puţin?
Şi uite aşa încep un post despre Mamouret şi draga mea Tamara şi din a treia frază mă întorc spre cu totul altceva. Simt că e ca şi cum aş încerca să îmi găsesc circumstanţe atenuante. Să mă scuz faţă de mine că nu sunt la fel de impresionată ca de piesa în regia lui Yuri Kordonsky. Dar este absurd, nu se pot compara, sunt două genuri total diferite, îmi spun. Şi totuşi, de ce nu mă face să mă simt atât de bine râsul de la Mamouret pe cât mă aşteptam? Poate pentru că încărcătura emoţională este disproporţionată în comparaţie. Poate pentru că nu e de fapt nimic de comparat. Şi poate îmi plac mai mult dramele?
Dar să mă întorc la scopul meu primar: Tamara Buciuceanu-Botez. Femeia care mă face să râd oricând, în majoritatea rolurilor. Dragă Isoscel, voiam doar să îmi afirm aici speranţa că ne vei bucura cu prezenţa mulţi ani de acum încolo, pentru că pentru mine eşti o sursă de inspiraţie şi dincolo de scenă.
