Cand filmul e noul teatru

Desi dintotdeauna mi-a placut mai mult sa merg la o piesa de teatru decat la un film, in ultima vreme observ ca frecventez din ce in ce mai putin teatrele si dau navala pe la cinema.

Admiram si admir inca capacitatea unui actor de a fi natural si de a juca bine si la cativa metri de spectator. Mai ales in cazul pieselor experimentale, moderniste, contactul si comunicarea cu publicul este maxima, iar apropierea, sentimentul ca esti parte din actul artistic este o experienta inestimabila. Atunci unde e buba, de ce nu mai merg la teatru?

Principalul motiv ar fi publicul. Amantii artei dramatice s-au cam rarefiat si in locul lor au aparut consumatorii de teatru, pentru care e de bonton sa vezi piesa x say sau sa te lauzi ca tu mergi la teatru, drept pentru care, tu fiinta superioara trebuie sa tronezi deasupra tuturor iar ceilalti sa ti se inchine ca unui zeu. Exagerez desigur, dar acest specimen de umblator pe la teatru m-a facut sa imi cam piara pofta de arta teatrala. Sigur, ce iti pasa tie de ei, veti spune? Pai imi cam pasa pentru ca acest public nou, asta care iti baga sub nas imediat motivatia "eu am dat bani pe bilet, ar trebui sa mi-i dea inapoi, a fost o porcarie de piesa" e cel care nu are bunul simt sa inchida sau macar sa dea pe silentios telefonul mobil atunci cand merge la spectacol, care mai mult, se simte obligat sa raspunda eventual la el in momente-cheie si sa ii spuna interlocutorului "nu pot vorbi acum, sunt la teatru". Amice, ma bucur ca vrei sa te culturalizezi, da te rog, n-o face pe nervii altora si nu da, pana la urma, dovada de o lipsa de respect crasa fata de oamenii aia care joaca pe scena. Ca iti place sau nu piesa, in spatele productiei respective stau zile intregi de repetitii si oamenii aia au dreptul ca orice om care munceste sa ii fie respectata munca. Daca nu ii respecti ca artisti, de ce mai vii sa ii vezi? Doar ca sa bifezi inca un titlu din portofoliul de culturalizare autoimpusa? Ok, atunci mergi pana la capat si respecta actul artistic.

Tin minte si acum ca mi s-a rupt filmul pt. ultima oara la Unchiul Vanea, cand sala reactiona haotic si radea nebuneste la niste scene de drama atroce. Am inteles atunci ca lumea vine la teatru in cel mai bun caz ca la film, in speranta unor hohote de ras facile. Lumea e probabil prea inacrita de griji ca sa mai poata digera asa cum trebuie o tragedie sau o drama autentica. Nu zic, Cehov e mai greu de digerat, nu toata lumea il gusta, dar aici ating un alt punct care m-a deranjat la acest nou public. Eu una consider ca ar trebui sa te informezi putin despre piesa de teatru la care mergi. Cand mergi al film vezi trailerul de ceel mai multe ori, nu? Atunci de ce sa nu aplici si aici aceeasi logica. Citeste putin inainte ca sa stii ce te asteapta si daca consideri ca nu ai dispozitia necesara pentru o piesa "grea" alege altceva. E simplu. Din pacate insa am auzit de atatea ori ca raspuns la intrebarea "La ce piesa mergi?" un "Aaaa, nu stiu exact, a trecut X pe la casa de bilete si ne-a luat si noua, vad deseara despre ce e vorba, sper sa fie ceva bun."
Nu sunt exclusivista, ma duc cu placere la toate genurile de teatru, n-am prea multe greturi, sunt dispusa sa experimentez si piese mai avangardiste si clasice si nu sar repede cu judecata. La mine e simplu. Imi place sau nu. Dar nu voi cere niciodata banii inapoi pentru ca nu mi-a placut piesa. Asa ceva este ridicol si nu o sa inteleg niciodata fenomenul. My bad, maybe I'm stupid.

Un alt motiv care m-a cam indepartat de lumea teatrului este avalansa de piese proaste, comerciale, jucate la mana a doua, fara prea mult feeling si simt artistic. Le-am cernut atat de bine ca in ultima instanta n-am ramas cu niciuna pe wishlist :(

Ca ultim motiv, as mentiona dificultatea in a gasi bilete la spectacolele bune, care sunt mereu vandute din primele zile cam un sfert pe la diverse personalitati si oameni cu greutate, care de multe ori nici nu se sinchisesc sa apara la susnumitul eveniment. [Am intrebat odata la Opera de ce loja x si y nu sunt niciodata disponibile la vanzare. Mi s-a raspuns ca sunt inchiriate cu anul de xulescu mare si tare, probabil in virtutea aceluiasi "da bine"; inutil sa mai spun ca la 80% din spectacole loja e goala]. Si sincer m-am saturat sa "vanez" efectiv bilete la teatru, sa stau la cozi, etc. Da, stiu comoditatea, se plateste :) (cu film, dupa cum se va vedea mai incolo).
Cat despre cinematografe, in mod surprinzator, mi-am dat seama ca reuneste un public ceva mai ok. Si nu vorbesc aici doar de cinematografele de arta, de NCRR, Elvira Popescu, Studio, Cinemateca, Union, etc.
Uite ca mi s-a intamplat sa merg si la banalul mall (iarasi ma fac vinovata de comoditate) si sa vad un film la finalul caruia lumea aplauda, la care nu auzi zgomot de rontaiala si fasait de pungi si (culmea) in timpul caruia nu suna nici un telefon. Nu e o regula generala, desigur, dar desi duc inca dorul pieselor de teatru, am ales sa calc mai mult pe la cinema.

In alta ordine de idei, in noiembrie e iar Festivalul International de Teatru, ocazie cu care sper sa ma mobilizez si sa dau navala pe la casele de bilete cu listuta. Cine stie, poate chiar prind vreun loc!

Over and out.

N-am somn

Probabil ca sunt prea obosita sau ceva de genul, pentru ca dupa ce am dormitat pe drumul spre casa si am atipit pret de maxim o ora dupa aceea, de pe la 12 juma fixez tavanul si mi se invalmasesc o gramada de ganduri prin cap.

Trec printr-o perioada mai neagra in care optimismul meu e muribund si ma enerveaza vechile probleme, care evident, intre timp, s-au acutizat. Iarasi ma scoate din sarite cam orice, de la faptul ca nu vad decat aceeasi mitocanie si acelasi jeg (cu valente multiple, aplicabil atat literal cat si la nivel uman) pana la mersul pe bicla, care nu imi mai aduce vechile satisfactii.


sursa

Stiu, e ciudat, biciclista din mine se revolta in fata acestei ultime fraze. Da, draga mea, m-am saturat de aceleasi  "piste" prost si inoportun trasate pe trotuar, unde te lupti la fiecare pas cu oameni ca tine pentru spatiu (vital pana la urma), cu masinile parcate parca in ciuda ta peste tot [ca paranteza, deunazi, mergand spre Eroilor pe strada, pe langa Spitalul Universitar, am avut placerea sa vad masini parcate la doua randuri care ocupau o banda si jumatate, basca niste gipane pe avarii si niste dube la fel, de mai ramanea maxim o banda intreaga care putea fi folosita de masini-si evident nefericitii care au avut nefasta idee de a trece pe acolo pe doua roti, motorizate sau nu], de omuletii binevoitori care se dau la o parte opariti desi din bun simt nu ii claxonez ca nah, unde sa se dea omul, ca trotuarul e fix cat pista, dar care ma irita nonetheless cu atitudinea oparita, de faptul ca nimeni nu e atent cand merge pe strada dar se oftica tendentios daca indraznesti sa ii faci observatie. Bottomline, da, ajung din ce in ce mai des la munca mai degraba plina de nervi decat relaxata dupa peregrinarile mele prin oras pe doua roti.

Maybe it's just me, desi i-am mai auzit si pe altii care resimt aceeasi lehamite in crestere. Parca acum cativa ani cand mergeam mai des la munca pe bicicleta, resimteam o alta atmosfera si aveam senzatia ca "lucrurile se misca". Ei bine, acum ori s-au cam oprit ori m-am acrit eu. Se poate sa stau eu prost cu adaptarea. Dupa cum spune un confrate biciclist,

 m-am adaptat (ghidonul meu masoara acum 38.5cm, ideal in trafic), am fost atent care sunt regulile 'haosului' din trafic si acum stiu cum sa merg. 

Imi este clar ca eu una nu m-am adaptat. Am acelasi MTB de cativa ani desi parca incep sa ma satur de spatele curbat care vine la pachet cu genul asta de bicicleta. Le invidiez pe fetele care merg mandre in sa calare pe o bicicleta sic de oras. Dar asta este, oricum nu as avea unde sa tin doua biciclete. Am una si buna si pana si asta e suficient de grea cat sa imi taie pofta de carat pana la etajul coispe sau suit cu ea in metrou. Solutia: sa astept vremuri mai bune, vant de schimbare sau vreo minune cereasca, sau sa inghit in sec si sa ii dau la pedale inainte ca si pana acum.