E de menționat că am conceput vacanța la Lisabona ca pe un city-break de patru zile. În ciuda obiceiului meu care nu se prea pupa cu conceptul de vacanță (aka relaxare, time off, las-o mai moale et caetera), am reușit să văd și cam tot ce era de văzut prin urbea portocalioasă, bașca juma' de zi la mare pe lângă ea, prin Cascais și cam toata ziulica prin Sintra, și totuși să nu mă epuizez în marșuri 9AM to 9PM (în mare parte prin meritul jumătății mele, care m-a readus la realitate când am mai sărit calul).
Frate, în primul rând pot spune că m-am simțit ca acasă și când spun asta mă refer la
- mâncat o ciorbă foaaarte interesantă în buricul târgului în Marques de Pombal pe la doișpce la un fel de cantină tare simpatică, alături de niște corporatiști înfometați care înfulecau cu grație din meniul zilei, adică un fel de fripturica care plutea într-un sos incert cu cafea (!!!! - urâtă combinație - jumătatea a recunoscut că e cam singura amintire urâtă cu care s-a întors din Portugalia). Omuleții la costum, disciplinat, ceva lucrători pe la bănci, probabil, că erau puzderie prin zonă.
- plimbat regulamentar pe jos cât cuprinde cum fac și acasă
- făcut cumpărături pentru cină la Pingo Doce in fiecare zi (deja ne obișnuisem, știam care era mersu și îi ziceam Obrigada/o lejer casierei sau că nu vrem pungă-știu, pare ceva banal, dar având în vedere că toată viața n-am putut scoate două vorbe în portugheză nu pentru că nu-mi plăcea sau nu reușeam să o învăț, ci pentru simplul fapt că muream de râs înainte să scot ceva pe gură, atât mă distra pronunția/accentul)
- păpat în mod compulsiv pasteis de nata
Cine zice ca e scump în Lisabona probabil că nu s-a plimbat destul prin oraș. Noi am bătut și zone mai puțin turistice, mai ales prin Alfama, unde am găsit de exemplu o tavernă cu maxim 4 mese în interior, dar plină ochi de localnici, din interiorul căreia răzbăteau niște miresme așa minunate că mi-au trebuit vreo 10 minute de aruncat cu privirea peste mesele alea pline-ochi, până m-am convins că n-am vedenii și nu, nu se ridică nimeni ca să guste și gura mea din bucatele alea promițătoare.
Cred că e prima vacanță pentru care nu am făcut vreun mare plan, în sensul că nu m-am documentat temeinic. Am citit eu ceva înainte, aveam niște idei de trasee de vizitat, în mare, dar m-am rezumat la a coborî la o stație principală de metrou și a o lua unde vedeam cu ochii. Ei bine, pot spune cu mâna pe inimă că a funcționat perfect și am văzut cam tot ce mi-a poftit inimioara, bine asezonat și cu păpică bună și cu un somn bun pe ici-colo. O excepție notabilă e Torre de Belem unde chiar nu am mai reușit să ajungem. Nu-i nimic, un motiv în plus să ne întoarcem, pentru că locșoarele astea și-au găsit o casetuță specială în inimile noastre.
Ca niciodată, fără vizitat de muzee. N-am simțit nevoia. Inima mea flămândă de cultură și frumos s-a simțit mulțumită și cu exterioarele. Spre marea mea fericire, iar am umplut aparatul de poze cu clădiri, care de care mai simpatice, de oameni veseli și culori turbate. Împărțite frățește cu jumătatea, la fel de impresionată de ce-i vedeau ochișorii și la fel de dornică să imortalizeze momentu'.
În plus, am prins într-una din zile o etapă (a șaptea) din Volta a Portugal. Am stat, fără să știm inițial, lângă ceva fani ai unei echipe portugheze și am intrat și noi în spiritul locului și-am făcut galerie acolo pentru ei.Se pare ca la echipe, cursa afost în cele din urmă câștigată de o echipă portugheză, Quinta da Lixa, în timp ce la individual titlul și l-a adjudecat tot un membru al acestei echipe.
De Sintra nu pot spune decât că mi-aș fi dorit să am mai mult timp la dispoziție ca să văd mai multe. Data fiind situația, am reușit să vedem doar castelul Dos Mouros (da, da, al maurilor, bineînțeles, cocoțat vajnic la ceva înălțime și descoperit de subsemnații după un istovitor hiking de ..șpe kilometri în urcare continuă). Desigur dacă ne-am fi prins că există autobuze care te duc până acolo, am fi luat unul, deși nu regret cu nimic urcatul victorios până acolo, cu toate amenințările alternante ale mele și jumătății de tip Dacă după cotul ăsta nu e castelul, eu mă întorc. Am vazut si castelul Pena de la distanță, mai era aproximativ un kilometru și piciorușele de prestator la birou nu ne-au mai ținut și până acolo, mai ales că am coborât de la cucurigu tot per pedes. De vizitat neapărat dacă ajungeți pe acolo, am înțeles că la interior e și mai impresionant, întrucât are camere păstrate cu tot cu mobilier și o adevărată colecție de opere de artă. Cel puțin așa umblă vorba.
Așaaaaa....și înainte să purcedem la urcuș, sleiți de foame un pic așa, după intense căutări de locuri de papa bun, dăm cu ochii de o firmă mare-mare care grăia cam așa: Restaurant chinezesc. Ne mai codim noi puțin, că deh, venirăm în Portocalia, nu se face să mâncăm chinezește, până la urmă foamea învinge și intrăm în local. Ne așezăm frumos la masă, băgăm nasul în meniu, mirosim prețurile, care apropos, erau bune, bune, adică ieftior (trei feluri per capita, cam 13 euro... parcă, deh trebșoara asta a fost în august, acum e octombrie...and I am not getting any younger). După ce ridicăm capul din meniuri, șoc! eram singurii non-asiatici din restaurant. Buun, asta înseamnă că se mănâncă bine...chinezește aici, mă gândesc eu. Ceea ce s-a și confirmat, excelentă mâncarea! Recomand cu căldură, se cheamă China Palace și e chiar lângă gară.
Ei și acum, să vă povestesc cum am ajuns să vedem Cascais fără să plănuim asta. În ziua cu pricina (cred că era chiar ultima în Portugalia), am zis să mergem la Torre de Belem, că era singura chestie mai importantă la care nu ajunsesem. Luăm noi frumos trenul, care avea, ca sa vezi, cap de linie la Cascais, ne suim și ne vedem fiecare de treaba (io cu cititul, jumătatea butona ceva la telefon). Știind că mai sunt muuuuuulte stații până la Belem nu ne impacientăm și muncim temeinic la joace și la carte respectiv. La un moment dat, jumătatea zice...auzi cred că am trecut de Belem. Hait! zic, ce facem acum? Păi, zice, hai la Cascais sau Estoril (în jur rămăsese numa' lume echipată de plajă, noi fără slip, prosop, alea-alea). Hai!
Am ajuns în Cascais, ne-am plimbat un pic să ne orientăm, am dat peste o gheretă de unde puteai să îți iei gratis biclă să te plimbi toata ziulica prin stațiune.
Ne-am luat biclele, fericiți, după care subsemnata a început să se umple de nervi. Bicluța mea era prea înaltă pentru mine și n-ajungeam cu picioarele la sol. Ori fricoasă cum sunt, nu prea îmi venea să mă dau așa pe acolo, mai ales la vale, căci erau câteva pante foarte drăguțe, unde mamă-mamă ce-ar fi mers un vâj-vâj. Jumătatea o ia voinicește înainte super încântat că are două roți sub el și un orășel foarte prietenos de bătut cu ea și eu rămân un pic în urmă, căznindu-mă cu bicla mea prea înaltă și ofticându-mă groaznic că nu mă pot da și io ca el :))
Nu după multă vreme, omul se prinde că e ceva în neregulă, pentru că nu prea eram prin spatele lui, călare pe măgăoaie cu fustele în vânt ca o amazoană, se întoarce și află care e buba. Asta e, le ducem înapoi și o luăm pe jos, nu-i bai. Nuuuuuu, nuuu, nu și nu, mă chinui așa, poate-poate oi reuși. Ei și mai pe biclă, mai pe lângă, mai cu opriri dese, vedem o bucățică din oraș. Frumușel, curățel, și f. f. fain de văzut de pe bicluță (nu vă închipuiți însă că au piste dedicate sau de-astea, dar se poate merge ok). În cele din urmă cedez nervos și mă opresc la o înghețată pe o băncuță, mergem lăsăm biclele și o luăm cătinel spre plajă. Plajă mai mult cu numele, pentru că e o fâșie îngustă de nisip (nisip foarte fin totuși) pe care se îngrămădesc o sumă de omuleți de diverse nații și coloraturi. Pitoresc, îmi aduce aminte de Eforie Sud, nu e foarte amenajată, e destul de sălbăticuță și basic, dar plăcută ochiului. Nu mă omor eu după mare și plajă, dar recunosc că acolo aș merge s-o fac pe crocodilul pe nisip.
În concluzie, o vacanță scurtă dar intensă, care mi-a lăsat numai amintiri plăcute. M-aș întoarce oricând în Portugalia și îmi doresc să văd mai multe zone de pe acolo. Poate Porto, Algarve, Alentejo.
Un minus, minusel, micuț, resimțit mai ales de jumătate, ar fi Wireless-ul nu prea fiabil de pe la portocalioși. Ah, și bronzul de tractorist. Priceless!
