How I changed my ideas about travel photos

I started traveling systematically abroad a few years back. One of the things that marked most of my traveling experiences was the tons (rather megabytes) of photos that I would take each time I visited something new. Hey, that's only natural, right? At least that's what I thought back then and I kept on believing up to this year, and more precisely my latest trip abroad, to Rome.

So what happened in Rome? Well, chance had it that my camera was away, traveling with owner no. 2 on a different continent and I had only a phone to rely on  for 'instant memory clicking'. Result: I clicked and clicked for half a day until I...stopped. When I got back home I realized I had taken less than 100 photos in 5 days, which was very uncharacteristic of me. So this got me thinking why that happened. Just a few years back I had managed to click 300 photos on a half-a-day trip to Vienna.

And then I realized I had actually grown up. As a traveler at least :P I had realized that irrespective of the destination, I had reached that stage when you kind of figure out what you want from travel, and that is not necessarily photographic memories, but rather experiences, moments that you can relive inside your head without having to look at any of the pics you took. I also realized that the more I travelled, the less pictures I started taking, that I started to prefer recording the places I roamed in different ways, such as the things I ate, the flowers I smelled, the essences I have distilled from the colors of those places in my head. I must have done it for a while, but I just realize it now.

I was reading just now about a local who told tourists they cannot take a picture of him. There was a lot of debate around this. Though I never really got pictures of people in my photographic memories collection, I can understand how annoying this can be for people living in highly touristic destinations. I can still remember the somewhat unnerving glances I got as a tourist in Venice on the vaporetto from local people going to work on that little boat teeming with 'hungry' tourists armed with cameras hanging around their mighty throats. And who could blame them? In so many places, tourism has turned into some sort of modern plague that strips pretty much everything of authenticity and intimacy. Bottom line is I can understand if someone won't let me take a photo of them, his kids, his home or whatever else and I don't find it strange, inconsiderate or anything else. This place I find so very interesting is first and foremost their home, their back yard, their patch of green, and I am only in passage.

So, wherever I might travel in the future, I know I will no longer go Japanese on pictures and I will try to make myself blend in more and be less of a tourist and more of of a traveler.

O prietenie

Povestea lui Freddie și a lui Tricks începe în urmă cu trei ani, când le-am vazut pozele postate pe Facebook pe pagina Asociației GIA, care salvează animale abandonate.

Freddie fusese cândva motan de apartament cu tot dichisul, ca orice persan care se respectă, dar din cine știe ce motive o sfârșise aruncat pe stradă și ajunsese în curtea unei instituții. 

Tricks era o vagaboandă get-beget care își făcea veacul pe lânga niște șine parasite de tren în zona de pe lânga șoseaua de centură. 

Tricks era înfloritoare pentru o tricolora de 8 luni si trăind de mică pe stradă învățase să se descurce, însa Fred era într-o stare jalnică, slab (avea pana în 2 kg,  ori un persan mascul de talia lui ar fi trebuit sa bată spre 4), cu blana cam jumulită, cu răni oribile  la urechi de la scărpinat, plin de râie. Din nefericire pentru el, nu avea temperamentul unui supraviețuitor, fiind atât de blând încât până și pisoii de câteva luni reușeau să îl dea la o parte când se împărțea mâncarea în curtea instituției unde iși făcea veacul. Era cam bătut și dat la o parte pentru că prefera să nu riposteze.

Recunosc că Fred m-a cucerit din prima. Deși am crescut cu pisici, parcă pe niciuna n-am iubit-o așa ca pe el. Poate și pentru că e cea mai blânda pisica pe care am întâlnit-o. Are acel calm specific persan și o demnitate aparte. Ah, v-am spus că Fred are o blăniță portocalie pufoasă și niște ochi azurii ca marea?

Pe Tricks am luat-o inițial în foster, până când și-ar fi găsit un stăpân, dar m-am îndrăgostit de ea, întrucât dacă Fred e vedeta, prin frumusețea și blândețea lui, Tricks e acrobata familiei și una dintre cele mai lipicioase feline pe care le cunosc. Este calico, având blănița în 3 culori (alb, negru și portocaliu), și are ochii verzi.

Lucrurile nu au mers prea grozav între ei din prima zi. În ciuda încercărilor lui Fred de a se împrieteni cu ea, Tricks l-a zgâriat, mușcat și scuipat în repetate rânduri până când bonomul Garfield s-a retras spășit într-un colț și a lăsat-o pe nebună în pace. În timp s-au obișnuit unul cu altul și Fred s-a resemnat sa ia bătaie de la ea, deși a avut mereu momentele lui când i-a mai aplicat câte o corecție, ocazie cu care ea, amazoana, a protestat vehement, jignita de afront.

Cum Tricks era mai mica și mai neastâmpărată, ca orice pisoi plin de energie, a mai spart una-alta, dar Fred s-a opus de fiecare dată când am încercat să o pedepsesc, așezându-se între mine și surioara lui si mieunând de mama focului dacă încercam să îi dau zăpăcitei vreo pălmiță. Asta în condițiile în care el miorlăie extrem de rar.

Și uite așa, mica fiara și uriașul cel blând au rămas împreună, la bine și la greu. Ca în orice relație, unul a dat mai mult, altul mai puțin, dar oricum a fost, au avut împreună 3 ani de viață de bucurii, de trai plin de răsfăț și multă dragoste de împărțit. Zic au avut pentru că anul acesta, Fred și-a părăsit prietena, la câteva luni de la un diagnostic dur, dar din păcate, cât se poate de corect.

Fred nu este un persan de rasă pură, și Tricks este de rasă comună, dar din momentul în care au apărut în viața mea, am știut că orice grija și orice problemă dispar ca prin minune atunci când îi iau în brațe și îi simt torcând. Să nu mai vorbim de masajul gratis!