Paulie sau paradoxul vorbirii

Cred ca am vazut filmul asta de vreo 5 ori si tot imi place. Ciudat, pentru ca nu prea imi plac pasarile. Dar papagalul asta din film tare mi-e simpatic. Cineva spunea foate inspirat despre filmul asta ca e "both bittersweet and heartwarming"


De ce m-am gandit sa scriu acum despre el? Pentru ca l-am revazut la tv zilele trecute si mi-am readus aminte cat de mult imi place. E ca si cum as fi desfacut din nou cutiuta de minuni din copilarie. Cred ca o sa o mai deschid odata pentru The Blue Butterfly. Dar asta cu alta ocazie.

Asadar, Paulie e un papagal tare destept care o ajuta pe stapana lui, o fetita cu dificultati de vorbire (e balbaita), sa pronunte cuvintele corect si practic, sa ajunga sa vorbeasca normal. Paulie intelege tot ce se intampla in jurul lui mai ceva ca un om mare. Dar din pacate, unii parinti nu prea inghit povestea cu prietenii imaginari si considera ca fetita lor evolueaza intr-o directie gresita din cauza pasaruicii buclucase. Asa ca o despart de ea si Paulie ajunge intr-un magazin de amanet. Dupa ce schimba un alt proprietar, ajunge in subsolul unui laborator unde isi spune povestea unui imigrant rus.

Poate ceea ce mi-a placut cel mai mult in film este paradoxul capacitatii de a vorbi. Paulie trebuie sa isi ascunda inteligenta si refuza sa mai vorbeasca pentru ca el considera ca asta a fost motivul pentru care a fost despartit de Marie. La fel, imigrantul rus care ii asculta povestea, se simte strain intr-o tara in care nimeni nu ii intelege limba materna. Care e rostul? De ce mai poti vorbi daca nimeni nu te intelege si nu vrea sa te asculte? Cand trebuie sa vorbesti si cand sa iti tii gura? Si cati oameni inteligenti trebuie sa o faca pe prostii pentru a fi acceptati de restul lumii?

Desi finalul e fericit si Paulie o reintalneste pe prima lui stapana, Marie, acum om in toata firea, intrebarile pe care le ridica sunt un pic triste. Sunt atatia oameni talentati pe care societatea nu stie sa ii aprecieze. Si de atatea ori trebuie sa ascundem ce simtim si sa nu spunem ce gandim pentru ca asa este socially and politically correct. Hulim adevarul prea des si promovam impostura.

Sper sa nu ajung niciodata ca tatal lui Marie. Care considera ca, de fapt, copilul lui are o problema pentru ca vorbeste cu o pasare si nu are alti prieteni in afara ei. Conceptul de creativitate este foarte larg si orice manifestare a lui este pretioasa. De ce sa il inabusim in fasa? De ce sa consideram ca cineva are o problema doar pentru ca e diferit? Pentru ca nu e asa cum dicteaza societatea? Evolutia noastra insasi este datorata in mare parte acelor oameni care au gandit altfel. Care au spart barierele. Care au zis nu asa. Pentru ca au fost vizionari. Si oricat de marginalizati au fost (pentru ca intodeauna ne e teama de nou si tindem sa il respingem) au mers inainte, pe drumul lor. Unii au murit saraci si neintelesi. Dar peste ani si secole au devenit idoli si modele pentru alti vizionari. Si in timp, astfel au schimbat lumea.

Sa spunem lucrurilor pe nume!

Vorbeam in seara asta cu un amic over some unhealthy KFC food despre eufemisme si weasel words. Pentru ca nene, in societatea asta, dintr-o data megacorporatista (ca na, toti mai nou lucram intr-o corporatie), tre' sa vorbim frumos, sa fim politically mostly, corect, sa nu jicnim spunand lucrurilor pe nume, ci sa le gatim pe toate cu niste hainute frumoase da mincinoase rau. Mai mult, devenim din ce in ce mai buni in a spune nimic prin cuvinte aparent mestesugite.

Si nu pot sa nu observ prezenta acestor atribute de top in discursul corporatist, fie ele adaptate la limba noastra romaneasca sau imprumutate cu nesimtire brutala din omniprezenta limba sora-engleza. Asadar, totul e 'optimizat', trebuie sa incercam sa gasim un 'mitigation plan', cuvantul de ordine este 'inovatie', 'sustenabilitate' si mai stiu eu ce alte cretinatati scuipate de repetitivul si sforaitorul limbaj al marketingului.

Sincera sa fiu asa ce m-am saturat sa le aud in fiecare zi incat acum am parte de un fel de mental block si nu pot sa scot din capsor mai mult de alea 4 exemple din paragrafu' anterior.

Aaaa, stai, cel mai interesant eufemism, mai ales din punct de vedere al evolutiei lui de-a lungul timpului este actualul "cu handicap motor/dizabilitati". Adica fostul handicapat. Pentru ca nu e frumos sau mai bine zis nu mai e cazul sa ii zici unuia in carucior ca e handicapat. Pentru ca, intre timp, si 'handicapat' si-a schimbat sensul. Acum ii zici handicapat unuia care "e cu capu" mai mult. Cel putin asa am observat.

Acum, nu neg ca a folosi eufemisme se impune in situatii de bun simt. E un gest salutar si indicat, pentru ca nu vrei sa fii un needucat si un nemanierat. Cel putin nu tot timpul. Si sa-ti bagi ce ai sau n-ai in stanga si-n dreapta. Mai ales ca pentru asta exista pusti, picioare, pene, bani la CEC, tricouri in pantaloni si alte asemenea chestii extrem de utile.

Dar, totusi cum ar fi sa nu mai ragaim ca niste nesimtiti ce suntem si sa eructam, sa nu ne-o mai tragem, ci sa copulam, sa ne vina rudele din tara de foc/rusii, Mos Craciun (asta e cu ghici ghicitoarea mea), si alte asemenea minunatii? Hmm, cred ca am fi oaresicat penibili. Pentru ca exista o diferenta intre a fi politicos si diplomat si a exagera intr-atat incat sa dai in prostie crasa.

De fapt (de la dom' Pruteanu citire), eufemisme propriu-zise, de dictionar, sunt putine: a se stinge in loc de a muri, o femeie de moravuri indoielnice pentru alea de-si fac veacul pe centura, lipsit de maniere pentru badaran sunt cateva care mi se par nu foarte exagerate.

Cu toate acestea, revenind la marele, cosmetizatul discurs corporatist, alaturi de o gramada de eufemisme jenante, asta incorporeaza si gramada de fraze si frazute de genul "unii spun", "se pretinde ca", "din datele pe care le avem pana acum", "Exista dovezi in acest sens". Practic, astfel delegi orice responsabilitate spre o terta parte de care nu se poate lua nimeni. Deci cumva, PR-ist sau politician, cu "nevastuicile" astea, te-ai scos, ce mai. O dai cotita la infinit si imbrobodesti negrii pe plantatie pana cred si ei ca asa stau lucrurile. Erm, ce lucruri? Nu stiu. Dar stiu ca fix asa stau.

Ah, si sa nu uitam de minunatul limbaj publicitar, care le da asa de bine la intors tot cu nevastuicile.

Sa ne uitam o tzara numai la exemplul urmator: "Helps control dandruff symptoms with regular use." Buun, adica, sa nu crezi matale cumva ca dai din cap si nu te mai umpli de zapada de acu incolo. Pai acilea zice negru pe alb ca acest minunat sampon te ajuta cu simptomele matretii. Plus ca se intampla mirobolanta chestie doar daca te speli cu el in mod frecvent. Asadar, omu si-a scos sloganu si il doare undeva ca tu tot Mos Craciun esti si dupa 100 de utilizari ale potiunii lui magice. Sue him! Ca doar nu ti-a zis ca o sa te scape de matreata, nu?

Dar vorba dulce mult aduce si atata vreme cat ceva ne gadila placut la ureche, o sa trecem cu vederea aspectele astea si-o sa acceptam sa fim mintiti frumos. Pentru ca uneori asa ne place. Si gata.

Romano-engleza sau cum ne mai pocim limba in ultima vreme

In buna traditie de absolvent de limbi straine, recunosc (mea culpa!) ca in discursul meu zilnic includ trei vorbe in engleza si una in romana. Cam jenant, intr-adevar, si penibil, cu atat mai mult pentru un literat. Faptul e cu atat mai deranjant pentru cei din jur care (inca) vorbesc romaneste.

Pana la urma, cred ca asta e noua maladie a secolului in lumea asta, fiind cauzata de mai multe aspecte: defect profesional (desi suna mai mult a scuza facila, recunosc), dorinta de a fi 'cool' si de a te integra in anumite grupuri in care se vorbeste in acest fel, impresia ca anumite lucruri suna mai frumos si mai putin deranjant in engleza/franceza, etc.

Desi in principiu amestecam romana cu engleza, pentru ca, sincer, e cea mai la indemana, sunt destui care vorbesc si romano-franceza si romano-italiana, romano-spaniola si romano-germana, fiecare cu specialitatea lui:).

Personal, recunosc ca am vorbit si scris atat de mult in engleza incat ma simt mai confortabil sa ma exprim in aceasta limba decat in limba mea materna. In romana mi se intampla frecvent sa nu imi gasesc cuvintele.

Desi nu pot spune ca gandesc in engleza tot timpul, foarte frecvent gandesc in romana dar ma exprim mai bine in engleza. Nu o fac intentionat, nu vreau sa sochez, sa fiu cool, snoaba sau mai stiu eu ce, pur si simplu, imi vine mai usor si natural.

Am stat si mi-am analizat discursul pana in cele mai mici amanunte si mi-am dat seama (nu "am realizat", pentru ca exprimandu-ma astfel as face un calc din engleza) ca ar trebui sa reinvat cuvinte in romana. Si asta o sa si fac. Iau frumos un dictionar al limbii romane (cred ca s-a pus ceva praf pe el) si il citesc, asa cum as citi orice alta carte.

Paradoxal, spre deosebire de altii, am observat ca stiu foarte multe cuvinte din fondul vechi al limbii romane, pe care, incredibil, multi nu le inteleg (vezi "had", "hapsan", etc.).

Si am mai observat ceva. In afara de ticurile verbale din engleza de genul "fuck", "great","fucking great", "fucking disaster", "that's just peachy", "cool", "ain't that cute", "bullshit", ca multi altii din generatia mea, am cuvinte de care fac abuz, cum ar fi "tare", "grozav", "incredibil", "minunat", "foarte tare", "nu serios", "ei, na". Cuvintele astea sunt total lipsite de continut, sunt niste proptele pentru discursul nostru cam golas, un fel de "ah", "ugh", "hmm" care ne umplu existenta.

In concluzie, cred ca si eu, si altii, ar trebui sa se ne lasam de invatat(pentru moment) limbi straine si ar fi cazul sa ne reapucam voiniceste de romana.