Desi dintotdeauna mi-a placut mai mult sa merg la o piesa de teatru decat la un film, in ultima vreme observ ca frecventez din ce in ce mai putin teatrele si dau navala pe la cinema.
Admiram si admir inca capacitatea unui actor de a fi natural si de a juca bine si la cativa metri de spectator. Mai ales in cazul pieselor experimentale, moderniste, contactul si comunicarea cu publicul este maxima, iar apropierea, sentimentul ca esti parte din actul artistic este o experienta inestimabila. Atunci unde e buba, de ce nu mai merg la teatru?
Principalul motiv ar fi publicul. Amantii artei dramatice s-au cam rarefiat si in locul lor au aparut consumatorii de teatru, pentru care e de bonton sa vezi piesa x say sau sa te lauzi ca tu mergi la teatru, drept pentru care, tu fiinta superioara trebuie sa tronezi deasupra tuturor iar ceilalti sa ti se inchine ca unui zeu. Exagerez desigur, dar acest specimen de umblator pe la teatru m-a facut sa imi cam piara pofta de arta teatrala. Sigur, ce iti pasa tie de ei, veti spune? Pai imi cam pasa pentru ca acest public nou, asta care iti baga sub nas imediat motivatia "eu am dat bani pe bilet, ar trebui sa mi-i dea inapoi, a fost o porcarie de piesa" e cel care nu are bunul simt sa inchida sau macar sa dea pe silentios telefonul mobil atunci cand merge la spectacol, care mai mult, se simte obligat sa raspunda eventual la el in momente-cheie si sa ii spuna interlocutorului "nu pot vorbi acum, sunt la teatru". Amice, ma bucur ca vrei sa te culturalizezi, da te rog, n-o face pe nervii altora si nu da, pana la urma, dovada de o lipsa de respect crasa fata de oamenii aia care joaca pe scena. Ca iti place sau nu piesa, in spatele productiei respective stau zile intregi de repetitii si oamenii aia au dreptul ca orice om care munceste sa ii fie respectata munca. Daca nu ii respecti ca artisti, de ce mai vii sa ii vezi? Doar ca sa bifezi inca un titlu din portofoliul de culturalizare autoimpusa? Ok, atunci mergi pana la capat si respecta actul artistic.
Tin minte si acum ca mi s-a rupt filmul pt. ultima oara la Unchiul Vanea, cand sala reactiona haotic si radea nebuneste la niste scene de drama atroce. Am inteles atunci ca lumea vine la teatru in cel mai bun caz ca la film, in speranta unor hohote de ras facile. Lumea e probabil prea inacrita de griji ca sa mai poata digera asa cum trebuie o tragedie sau o drama autentica. Nu zic, Cehov e mai greu de digerat, nu toata lumea il gusta, dar aici ating un alt punct care m-a deranjat la acest nou public. Eu una consider ca ar trebui sa te informezi putin despre piesa de teatru la care mergi. Cand mergi al film vezi trailerul de ceel mai multe ori, nu? Atunci de ce sa nu aplici si aici aceeasi logica. Citeste putin inainte ca sa stii ce te asteapta si daca consideri ca nu ai dispozitia necesara pentru o piesa "grea" alege altceva. E simplu. Din pacate insa am auzit de atatea ori ca raspuns la intrebarea "La ce piesa mergi?" un "Aaaa, nu stiu exact, a trecut X pe la casa de bilete si ne-a luat si noua, vad deseara despre ce e vorba, sper sa fie ceva bun."
Nu sunt exclusivista, ma duc cu placere la toate genurile de teatru, n-am prea multe greturi, sunt dispusa sa experimentez si piese mai avangardiste si clasice si nu sar repede cu judecata. La mine e simplu. Imi place sau nu. Dar nu voi cere niciodata banii inapoi pentru ca nu mi-a placut piesa. Asa ceva este ridicol si nu o sa inteleg niciodata fenomenul. My bad, maybe I'm stupid.
Un alt motiv care m-a cam indepartat de lumea teatrului este avalansa de piese proaste, comerciale, jucate la mana a doua, fara prea mult feeling si simt artistic. Le-am cernut atat de bine ca in ultima instanta n-am ramas cu niciuna pe wishlist :(
Ca ultim motiv, as mentiona dificultatea in a gasi bilete la spectacolele bune, care sunt mereu vandute din primele zile cam un sfert pe la diverse personalitati si oameni cu greutate, care de multe ori nici nu se sinchisesc sa apara la susnumitul eveniment. [Am intrebat odata la Opera de ce loja x si y nu sunt niciodata disponibile la vanzare. Mi s-a raspuns ca sunt inchiriate cu anul de xulescu mare si tare, probabil in virtutea aceluiasi "da bine"; inutil sa mai spun ca la 80% din spectacole loja e goala]. Si sincer m-am saturat sa "vanez" efectiv bilete la teatru, sa stau la cozi, etc. Da, stiu comoditatea, se plateste :) (cu film, dupa cum se va vedea mai incolo).
Cat despre cinematografe, in mod surprinzator, mi-am dat seama ca reuneste un public ceva mai ok. Si nu vorbesc aici doar de cinematografele de arta, de NCRR, Elvira Popescu, Studio, Cinemateca, Union, etc.
Uite ca mi s-a intamplat sa merg si la banalul mall (iarasi ma fac vinovata de comoditate) si sa vad un film la finalul caruia lumea aplauda, la care nu auzi zgomot de rontaiala si fasait de pungi si (culmea) in timpul caruia nu suna nici un telefon. Nu e o regula generala, desigur, dar desi duc inca dorul pieselor de teatru, am ales sa calc mai mult pe la cinema.
In alta ordine de idei, in noiembrie e iar Festivalul International de Teatru, ocazie cu care sper sa ma mobilizez si sa dau navala pe la casele de bilete cu listuta. Cine stie, poate chiar prind vreun loc!
Over and out.
Se afișează postările cu eticheta opinii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta opinii. Afișați toate postările
miercuri, 11 septembrie 2013
marți, 16 iulie 2013
Când mori de grija altuia....
Frate, n-o să pricep în veci de ce dacă apare pe Facebook un anunț cu un animal (de orice fel ar fi el) părăsit sau abuzat se primesc musai comentarii super avizate. Not. Mi s-a întâmplat și mie. Păi sigur, că un om nu ai ajuta, etc. Băi nene, da' mă cunoști așa de bine, știi ce fac eu în timpul meu liber, pe cine ajut sau nu? Și până la urmă ce te freacă grija, că eu nu vin la tine să îți dau sfaturi gratuite sau să îți comentez preocupările, alegerile, viața, etc. Sau alte comentarii cu nu mai puneți poze cu copii mutilați, câini bătuți și alte lucruri de gen, pentru că lumea intră pe FB să socializeze și să se distreze. Așa este, dar să vă zic o veste proaspătă: pe mirobolantul Feisbuc există și magazine online și reclame și muuulte alte chestii, da? Și nu în ultimul rând, a devenit o mini-platformă de activism. Da, evident că dacă dai share la o poză cu smogul din nush ce țară nu diminuezi poluarea. Însă cu ajutorul FB eu una am aflat de o grămadă de lucruri de care habar n-aveam, lucruri care ne afectează sau ne vor afecta pe viitor, am citit opinii foarte pertinente, am ajutat cum am putut în diverse situații și da, făcând lucrurile astea simt că am crescut, că am mai învățat ceva.
Da, înțeleg, îți este greu să vezi un animal mutilat sau oameni bătuți pe la demonstrații. E plină lumea de blestemății. Eu însă nu am pus niciodată poze atât de oribile. Un om normal suportă zic eu să vadă un animal mușcat de altul, fără un picior, o ureche. Nu pun pozele pe care le vad zilnic pe paginile asociațiilor care salvează animale prin toată lumea asta și credeți-mă că am văzut lucruri care m-au făcut să mă întreb de ce ne mai rabdă Pământul ăsta la cât suntem de nemernici. Da, normal că băgăm capul în nisip ca struțul la vederea unor astfel de apeluri, pentru că așa cum mi s-a spus în nenumărate rânduri, e doar un animal. Și pentru că e doar un animal, asta îți permite ție, ca ființă superioară, să faci ce vrei cu el. Coz u got the power, right? But have you got a right mind as well?
Ne oripilăm în mod ipocrit la oribilități și condamnăm pe cei care salvează alte vieți decât cele umane sau îi considerăm niște idioți care au prea mult timp liber.
Băi nene, da te-ai gândit vreodată că ăia care mutilează o amărâtă de mâță de plăcere o să îți dea mâine-poimâine ție una în cap pe stradă, că o să îți răpească copilul când iese de la școală și cine știe ce o să îi facă? Nu vorbesc aici de unu care trage mâța de coadă sau smulge picioarele la muște, că nu despre asta e vorba aici, ci de unu care se plimbă cu pușca la el și mai bagă câte o alice în ce animal găsește (cu stăpân, fără, nu contează). Cruzimea nejustificată nu e ok și din punctul meu de vedere, trebuie pedepsită, și aspru încă. Pentru că dacă nu pedepsești asta, probabil că mai încolo, va trebui să pedepsești niște fapte cu mult mai grave.
Citeam mai demult că Mafia italiană își alege membrii încă din copilărie, din rândul celor care chinuie animalele. Asta pentru că așa știu sigur că cei pe care îi pun la treabă nu vor avea nicio problemă să comită toate blestemățiile de care este nevoie, atunci când va fi nevoie.
Nu sunt activist, pentru că nu am nici timpul, nici curajul necesar. There, I said it, I'm a freakin' coward! Cu toate acestea, ajut când și cum pot în diverse cazuri de animale abuzate sau fără stăpân. Nu le bag nimănui pe gât, le pun la mine pe pagină, pe spațiul meu personal de pe o platformă socială. Și da, sunt deschisă la dialog și la argumente logice și de bun simț. Când însă vii și acuzi, jignești sau pur și simplu comentezi ca să te afli în treabă, pentru că n-ai altceva mai bun de făcut, comentariile tale nu au valoare pentru mine și aleg să le șterg.
Desigur, Feisbuc este și o oglindă imensă pentru maneliștii și pițipoancele de pe tot mapamondul ăsta. De aceea, depinde de tine cum folosești această platformă socială. Și încă ceva. Înainte să sari cu comentariul, uită-te puțin la tine și pune-ți capul la contribuție, că e gratis, nu te costă nimic, pune rotițele alea în mișcare, că au ruginit de când nu le-ai mai folosit, lasă prejudecățile și gândește cu capul tău. Întreabă-te dacă tu ai făcut vreun gest pentru altcineva în ultima vreme și cât de des faci asta. Și dacă consideri că eu sau alții suntem nebuni pentru că vrem să găsim casă unui câine amărât, e ok, e dreptul tău la opinie. Numai nu veni și arunca cu venin gratuit. Nu faci niciun bine nimănui. Nici măcar ție.
vineri, 10 mai 2013
Tu de ce scrii?
Mă uitam recent pe lista mea de bloguri și observam că mai toți omuleții de acolo s-au cam oprit din scris de ceva vreme. Ca și mine, scriu ocazional, rar, sau deloc. Cea mai recentă postare a cuiva este veche de o săptămână, dar nici Sabina nu mai dă prin tărâmul ei virtual prea des. Nici Andy nu mai scrie așa des, și nici A blog on evolution și nici Irina nu mai zic nimic. E liniște pe frontul meu blogoristic.
Cam pe toți oamenii ăștia îi cunoșteam acum ceva vreme. Acum însă, deși știu încă, în mare cam ce face fiecare, nu prea mai comunicăm. Fiecare are viața lui și pare-mi-se că toți ne-am schimbat puțin în răstimpul ăsta. Am crescut, asta e cert, cel puțin formal, au mai trecut câțiva ani peste noi și peste scriiturile noastre. S-au schimbat lucruri mai mici sau mai mari în viețile noastre.
Nu știu de ce, dar constatând că și alte bloguri care musteau de opinii, viață, haz, dulce sarcasm, șarm, creativitate-- într-un cuvânt, viață--zac acoperite de colb pixelat, uitate într-un colț de Internet (sau de blogosferă), mă cuprinde o mică-mare jale. Parcă am pierdut ceva și nu vorbesc despre dorința compulsivă de a scrie, de a te confesa paginii virtuale, pentru că aceea sunt convinsă că e doar ațipită în sufletele amicilor mei bloggeri. E un fel de nostalgie după vremurile alea când de-abia așteptam să ajung acasă să mă aștern pe scris, după ce simțisem o zi întreagă cum dospește în mine un gând mic, mic de tot și se face un ditamai cheful de tastat cuvințele repede-repede, pe nerăsuflate, deșertând sacul gata să dea pe-afară, când mă trezeam în miez de noapte pentru că simțeam nevoia să "spun".
Fie că viața ne-a purtat pe alte meleaguri, în alte etape ale vieții, că am început să ne cultivăm alte pasiuni și am abandonat în cele din urmă (cel puțin temporar) scrisul, toți avem ceva în comun. La un moment dat am scris. Mult, torențial, hazliu, sentimental, creativ, seducător, pe bandă rulantă, noaptea târziu, sau în miez de zi, la cafeaua de dimineață. Vă mai amintiți senzația? Plăcerea supremă pe care o simțeam așternând rânduri după rânduri? Modul în care curgeau parcă frazele sau dimpotrivă, ne chinuiam uneori la fiecare frază, simțind că n-avem cuvintele la noi în momentele acelea?
Oare de ce scriem? Sau mai bine zis, de ce am scris? De ce am fost atât de prolifici într-o anumită perioadă din viața noastră doar pentru a ne lăsa gândurile nescrise apoi dintr-odată și abandonând penița închipuită pentru alte preocupări mai interesante sau mai potrivite pentru noi în acel moment?
Dragii mei prieteni din blogroll, vă provoc să scrieți, când și cum doriți, pe tărâmurile voastre virtuale lăsate în paragină, ce v-a impulsionat să vă faceți blog și să vă dați frâu liber gândurilor. Voi de ce scrieți?
Cu drag,
Cati
Cam pe toți oamenii ăștia îi cunoșteam acum ceva vreme. Acum însă, deși știu încă, în mare cam ce face fiecare, nu prea mai comunicăm. Fiecare are viața lui și pare-mi-se că toți ne-am schimbat puțin în răstimpul ăsta. Am crescut, asta e cert, cel puțin formal, au mai trecut câțiva ani peste noi și peste scriiturile noastre. S-au schimbat lucruri mai mici sau mai mari în viețile noastre.
Nu știu de ce, dar constatând că și alte bloguri care musteau de opinii, viață, haz, dulce sarcasm, șarm, creativitate-- într-un cuvânt, viață--zac acoperite de colb pixelat, uitate într-un colț de Internet (sau de blogosferă), mă cuprinde o mică-mare jale. Parcă am pierdut ceva și nu vorbesc despre dorința compulsivă de a scrie, de a te confesa paginii virtuale, pentru că aceea sunt convinsă că e doar ațipită în sufletele amicilor mei bloggeri. E un fel de nostalgie după vremurile alea când de-abia așteptam să ajung acasă să mă aștern pe scris, după ce simțisem o zi întreagă cum dospește în mine un gând mic, mic de tot și se face un ditamai cheful de tastat cuvințele repede-repede, pe nerăsuflate, deșertând sacul gata să dea pe-afară, când mă trezeam în miez de noapte pentru că simțeam nevoia să "spun".
Fie că viața ne-a purtat pe alte meleaguri, în alte etape ale vieții, că am început să ne cultivăm alte pasiuni și am abandonat în cele din urmă (cel puțin temporar) scrisul, toți avem ceva în comun. La un moment dat am scris. Mult, torențial, hazliu, sentimental, creativ, seducător, pe bandă rulantă, noaptea târziu, sau în miez de zi, la cafeaua de dimineață. Vă mai amintiți senzația? Plăcerea supremă pe care o simțeam așternând rânduri după rânduri? Modul în care curgeau parcă frazele sau dimpotrivă, ne chinuiam uneori la fiecare frază, simțind că n-avem cuvintele la noi în momentele acelea?
Oare de ce scriem? Sau mai bine zis, de ce am scris? De ce am fost atât de prolifici într-o anumită perioadă din viața noastră doar pentru a ne lăsa gândurile nescrise apoi dintr-odată și abandonând penița închipuită pentru alte preocupări mai interesante sau mai potrivite pentru noi în acel moment?
Dragii mei prieteni din blogroll, vă provoc să scrieți, când și cum doriți, pe tărâmurile voastre virtuale lăsate în paragină, ce v-a impulsionat să vă faceți blog și să vă dați frâu liber gândurilor. Voi de ce scrieți?
Cu drag,
Cati
joi, 2 august 2012
Maroc, Africa (3)
Iar m-a lovit dragostea de blog după nșpe mii de zile, dar iată-mă, îs gata pentru concluzii, aka impresiile din Marakkech și Essaouira.
Vă spun din start că dacă ar fi să mai merg în Maroc din nou, nu aș mai alege să aterizez în Marakkech. E mult prea haotic și cam europenizat și m-a debusolat complet. Dacă vii însă în Maroc pentru prima oară însă, l-aș recomanda. Trebuie văzut măcar vreo zi-două. Mixtura asta unică de oameni, arome, sunete și clădiri trebuie neapărat gustată, indiferent de impresia care v-o va lăsa ulterior.
Aș zice că e un lucru bun că am stat într-un ryadh din orașul vechi și nu într-un hotel fancy din orașul nou, modern.
Marrakech e frumos în primul rând prin străduțele lui înguste mustind de oameni și autovehicule de tot felul, respirând arome exotice, transpirație, voie bună și câte și mai câte. Odată prins în acest furnicar imens te lași dus de val și timpul trece peste tine nesimțit, te fură, te fură grozav și nici nu știi cand trec orele și zilele și te pomenești că trebuie să te sui în avion și să o iei din loc înapoi la existența ta mai mult sau mai puțin liniștită.
Marakkech e un tăvălug care pe mine una m-a rostogolit bine de tot până m-am obișnuit cu cultura asta ciudată unde toți strigă, invită, adulmecă, îmbie, unde totul e o marfă bine pusă în valoare și intens târguită, unde trebuie efectiv să ieși din zona de confort și să îți descoperi sau inventezi valențe noi și reacții surprinzătoare.
Marakkech m-a învățat mai multe despre mine decât 2 ani de plimbări prin Italia și deși pe alocuri a fost o experiență cam necomfortabilă, ba chiar enervantă uneori, m-aș simți atât de săracă în lipsa ei!
Nu pot să povestesc Marrakech-ul, fiecare trebuie să îl trăiască prin prisma proprie și să îl filtreze prin filmul fin al propriilor gusturi și concepții despre viață. Un lucru pot spune însă: mergeți să îl vedeți, veți învăța multe despre voi și despre lume!
Essaouira a fost parcă o gură de aer proaspăt după haosul din Marakkech. E un oraș-port la Atlantic care m-a fermecat din prima clipă. Nu e vreo sofisticărie, mi s-a părut frumos și franc, și foarte relaxant.
Spiritul negustoresc caracteristic arabilor e mai puțin agresiv aici, m-am plimbat în voie prin prăvălii și buticuri fără să sară cineva la gâtul meu cu propuneri de achiziții la fiecare pas. Pentru prima oară poate de când ajunsesem în Maroc, m-am relaxat cu adevărat, lăsând deoparte agitația și tulburarea vălmășagului uman care era Marakkech.
Am mâncat înghețată și m-am bucurat de un adevărat festin cu pește și creveți proaspeți pentru care am plătit mai puțin de 10 euro.
Essaouira rămâne în sufletul meu un loc în care mi-ar plăcea să mai revin ca să îmi clătesc ochii, să îmi eliberez mintea și să îmi odihnesc trupul.
Pentru cine mă cunoaște, poate părea ciudat că am ajuns să îmi petrec ceva vreme urmărind un meci de fotbal pe plajă. Eram singura femeie care se uita la meci, dar mi s-a părut atât de relaxant și plăcut, cu atât mai mult cu cât, trecând pe acolo ceva mai târziu am văzut că întregul teren de fotbal dispăruse între timp sub apele oceanului.
Am făcut plajă îmbrăcată, cu fusta și baticul de pe cap bătute de vânt. Nu era nici un localnic la plajă, doar străini. Un nisip foarte fin și o apă frumoasă rău, dar un vânt nemilos care te cam îngheța în cazul în care te aventurai în ea înot.
Cu titlu de anecdotă, îmi amintesc de un african care se ținea după tine pe plajă, îmbiindu-te cu un platou de prăjiturele pe care le plimbase toată ziua prin soare, complet impasibil în fața refuzului, întrebându-te răbdător când vrei să se întoarcă ca să cumperi (peste două ore, mâine, peste două zile...)
În concluzie, mi-a părut puțin rău când s-a făcut ora de plecare. Nu voiam înapoi în Marakkech, găsisem în sfârșit locșorul potrivit pentru mine și nu prea voiam să îi dau drumul.
Și cu asta, povestea mea africană a ajuns la final. În curând, sper să mă pornesc prin nori spre alte meleaguri, mai europene de această dată.
S-auzim de bine!
Vă spun din start că dacă ar fi să mai merg în Maroc din nou, nu aș mai alege să aterizez în Marakkech. E mult prea haotic și cam europenizat și m-a debusolat complet. Dacă vii însă în Maroc pentru prima oară însă, l-aș recomanda. Trebuie văzut măcar vreo zi-două. Mixtura asta unică de oameni, arome, sunete și clădiri trebuie neapărat gustată, indiferent de impresia care v-o va lăsa ulterior.
Aș zice că e un lucru bun că am stat într-un ryadh din orașul vechi și nu într-un hotel fancy din orașul nou, modern.
Marrakech e frumos în primul rând prin străduțele lui înguste mustind de oameni și autovehicule de tot felul, respirând arome exotice, transpirație, voie bună și câte și mai câte. Odată prins în acest furnicar imens te lași dus de val și timpul trece peste tine nesimțit, te fură, te fură grozav și nici nu știi cand trec orele și zilele și te pomenești că trebuie să te sui în avion și să o iei din loc înapoi la existența ta mai mult sau mai puțin liniștită.
Marakkech e un tăvălug care pe mine una m-a rostogolit bine de tot până m-am obișnuit cu cultura asta ciudată unde toți strigă, invită, adulmecă, îmbie, unde totul e o marfă bine pusă în valoare și intens târguită, unde trebuie efectiv să ieși din zona de confort și să îți descoperi sau inventezi valențe noi și reacții surprinzătoare.
Marakkech m-a învățat mai multe despre mine decât 2 ani de plimbări prin Italia și deși pe alocuri a fost o experiență cam necomfortabilă, ba chiar enervantă uneori, m-aș simți atât de săracă în lipsa ei!
Nu pot să povestesc Marrakech-ul, fiecare trebuie să îl trăiască prin prisma proprie și să îl filtreze prin filmul fin al propriilor gusturi și concepții despre viață. Un lucru pot spune însă: mergeți să îl vedeți, veți învăța multe despre voi și despre lume!
Essaouira a fost parcă o gură de aer proaspăt după haosul din Marakkech. E un oraș-port la Atlantic care m-a fermecat din prima clipă. Nu e vreo sofisticărie, mi s-a părut frumos și franc, și foarte relaxant.
Spiritul negustoresc caracteristic arabilor e mai puțin agresiv aici, m-am plimbat în voie prin prăvălii și buticuri fără să sară cineva la gâtul meu cu propuneri de achiziții la fiecare pas. Pentru prima oară poate de când ajunsesem în Maroc, m-am relaxat cu adevărat, lăsând deoparte agitația și tulburarea vălmășagului uman care era Marakkech.
Am mâncat înghețată și m-am bucurat de un adevărat festin cu pește și creveți proaspeți pentru care am plătit mai puțin de 10 euro.
Essaouira rămâne în sufletul meu un loc în care mi-ar plăcea să mai revin ca să îmi clătesc ochii, să îmi eliberez mintea și să îmi odihnesc trupul.
Pentru cine mă cunoaște, poate părea ciudat că am ajuns să îmi petrec ceva vreme urmărind un meci de fotbal pe plajă. Eram singura femeie care se uita la meci, dar mi s-a părut atât de relaxant și plăcut, cu atât mai mult cu cât, trecând pe acolo ceva mai târziu am văzut că întregul teren de fotbal dispăruse între timp sub apele oceanului.
Am făcut plajă îmbrăcată, cu fusta și baticul de pe cap bătute de vânt. Nu era nici un localnic la plajă, doar străini. Un nisip foarte fin și o apă frumoasă rău, dar un vânt nemilos care te cam îngheța în cazul în care te aventurai în ea înot.
Cu titlu de anecdotă, îmi amintesc de un african care se ținea după tine pe plajă, îmbiindu-te cu un platou de prăjiturele pe care le plimbase toată ziua prin soare, complet impasibil în fața refuzului, întrebându-te răbdător când vrei să se întoarcă ca să cumperi (peste două ore, mâine, peste două zile...)
În concluzie, mi-a părut puțin rău când s-a făcut ora de plecare. Nu voiam înapoi în Marakkech, găsisem în sfârșit locșorul potrivit pentru mine și nu prea voiam să îi dau drumul.
Și cu asta, povestea mea africană a ajuns la final. În curând, sper să mă pornesc prin nori spre alte meleaguri, mai europene de această dată.
S-auzim de bine!
vineri, 16 decembrie 2011
Nervi reloaded
Ştiu. M-am chinuit atâta vreme să fac să îmi placa oraşul ăsta pe care îl simt ca o haină mică şi urâtă, care mă strânge din toate încheieturile. Şi în cele din urmă reușisem. Înarmată cu cartea salvatoare care începuse să aibă colțurile îndoite de cât o îndesam prin toate gențile, rucsacii și traistele mele de fiecare zi, alături de materia informă a nimicurilor utile de prin biroul meu portabil, înfruntam senină fiecare zi alături de mii de oameni grăbiți şi zâmbeam de la micile manii enervante ale unora și până la furia de-a dreptul animalică a altora în faţa unor stresuri cotidiene. Mă credeam ceva mai înţeleaptă şi capabilă să zâmbesc oricărei zile, indiferent de cât de urâtă se anunţă.
Uite că de la o vreme nu-mi mai iese treaba asta cu calmul. Toată truda mea în a mă reforma într-un personaj răbdător în faţa tăvălugului bucureştean s-a dus! Sau cel puţin mare parte din ea.
Acum am zile când îmi vine să urlu, când nu mai suport să văd atâta mitocănie şi prostie strânse la un loc. Suntem nişte animale, asta suntem, pentru că exact aşa ne comportăm.
Îmbrâncim, călcăm pe sau în picioare, urlăm necontrolat la telefon, ne proptim cartea sau ziarul sau mai nou Kindle-ul sau ceva similar de scăfârlia nefericitului care ne stă în faţă. Şi fugim. Toţi fugim fără să ne uităm prea mult ce întâlnim în cale. Mereu, 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, ne mișcăm picioarele la turaţie maximă spre ceva. De multe ori mă întreb oare câţi dintre noi am putea răspunde clar spre ce ne grăbim dacă ne-ar întreba cineva.
Ştiu, trebuie să mă calmez. Mă duc acasă, îmi pun nişte muzică care îmi place, mângâi o mâţă, bag un Heroes şi o să treacă. Mda, şi mâine? Mâine mă pregătesc mental pentru aceleaşi lucruri. Şi sper să îmi iasă faza cu calmul.
Până atunci, să vă zic ultima chestie care m-a scos din sărite săptămâna asta. Eram la Eroilor în staţie. Vine un 268, plin ochi. Pe trotuar, tot aşa, plin de lume. Lângă mine, o bunică cu nepotul, cu un ghiozdan gen troller, de ăla de îl târâi. Opreşte autobuzul şi lumea începe să coboare. Bunica, nici mai mult nici mai puţin, pune ghiozdanul pavăză în faţă şi începe să urce ÎN TIMP CE OAMENII COBORAU!. Adica efectiv dădea cu ghiozdanul în nefericiţii care coborau ca să îşi facă loc să urce. Nepotul, evident, după ea. Reuşesc să ajungă pe mult râvnitele scaune. Minunat! Nimeni nu le-a spus nimic, nici măcar cei care coborau. Frate, cât de indolent să fii să nu zici nimic când aia îţi baga trollerul în faţă şi intră efectiv în tine???? Nu mai comentez că sincer mi-au pierit cuvintele...
Uite că de la o vreme nu-mi mai iese treaba asta cu calmul. Toată truda mea în a mă reforma într-un personaj răbdător în faţa tăvălugului bucureştean s-a dus! Sau cel puţin mare parte din ea.
Acum am zile când îmi vine să urlu, când nu mai suport să văd atâta mitocănie şi prostie strânse la un loc. Suntem nişte animale, asta suntem, pentru că exact aşa ne comportăm.
Îmbrâncim, călcăm pe sau în picioare, urlăm necontrolat la telefon, ne proptim cartea sau ziarul sau mai nou Kindle-ul sau ceva similar de scăfârlia nefericitului care ne stă în faţă. Şi fugim. Toţi fugim fără să ne uităm prea mult ce întâlnim în cale. Mereu, 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, ne mișcăm picioarele la turaţie maximă spre ceva. De multe ori mă întreb oare câţi dintre noi am putea răspunde clar spre ce ne grăbim dacă ne-ar întreba cineva.
Ştiu, trebuie să mă calmez. Mă duc acasă, îmi pun nişte muzică care îmi place, mângâi o mâţă, bag un Heroes şi o să treacă. Mda, şi mâine? Mâine mă pregătesc mental pentru aceleaşi lucruri. Şi sper să îmi iasă faza cu calmul.
Până atunci, să vă zic ultima chestie care m-a scos din sărite săptămâna asta. Eram la Eroilor în staţie. Vine un 268, plin ochi. Pe trotuar, tot aşa, plin de lume. Lângă mine, o bunică cu nepotul, cu un ghiozdan gen troller, de ăla de îl târâi. Opreşte autobuzul şi lumea începe să coboare. Bunica, nici mai mult nici mai puţin, pune ghiozdanul pavăză în faţă şi începe să urce ÎN TIMP CE OAMENII COBORAU!. Adica efectiv dădea cu ghiozdanul în nefericiţii care coborau ca să îşi facă loc să urce. Nepotul, evident, după ea. Reuşesc să ajungă pe mult râvnitele scaune. Minunat! Nimeni nu le-a spus nimic, nici măcar cei care coborau. Frate, cât de indolent să fii să nu zici nimic când aia îţi baga trollerul în faţă şi intră efectiv în tine???? Nu mai comentez că sincer mi-au pierit cuvintele...
vineri, 23 septembrie 2011
Despre gropi și pichamăre
Iar scriu când simt că mi-a ajuns cuțitul la os. Și azi iar mi-a ajuns.
Orașul ăsta e un mare șantier. La fiecare colț de stradă (și nu vorbesc la figurat, mergând ieri pe Știrbei, de la Berzei până la Cișmigiu era cate o groapa proaspăt săpată, cu omuleții aferenți la fiecare colț de străduța perpendiculară pe Știrbei) mai apare câte o groapă (delimitată și marcată sau nu ca sa o vezi de la distanță) , apoi câte un mușuroi de zici că am aterizat în țara cârtițelor. Buun. Toate bune și frumoase. Numai de ar fi doar gropile. Dar fiecare groapă vine cu propriul ei concert strident și monoton: pickhammer, târnăcop, baros și alte instrumente perfect acordate spre deznădejdea urechilor subsemnatei și probabil a multora care le bagă în seamă (sincer, cum oare să nu le bagi în seamă atunci când trebuie să mergi pe stradă întrucât pe trotuar nu se poate, că deh, se lucrează).
Și mai mult, mă uit la omuleții care lucrează la gropane. Fără nicio protecție gen căști etc. Și atunci mă întreb: oare am eu o problemă cu auzul în sensul că aud prea bine? Știu că mi-am promis să ignor toate chestiile stresante din afara mea, dar uneori e tare greu. Mai ales când adormi în zgomot de pickhammer (s-a spart o conductă de apă la blocul de vis-a-vis sau Dumnezeu mai știe de ce mai sapă oamenii ăștia neobosiți), pe drum spre muncă auzi același susur delicat de drujbe și alte chestii finuțe, iar odată ajuns la birou sau pe unde ai (sau nu) treabă, eventual ai norocul să mai sape vreo "Direcție" vreo gropiță, groapă sau gropan ori vine careva să repare vreun aer condiționat fix deasupra capului tău.
Minunat! Și când, sătul de atâta concerto grosso, te retragi cu un licăr de speranță în ochi spre parc, ce să vezi frate, se tunde iarba!!!! Grrrrrrr!
PS: Ei da' și când se liniștesc toți oamenii muncitori și fiecare se retrage la umbra cu o bere, și te culci și tu pe o ureche și zici că ai scăpat, ia ghici: sună telefonul! De aceea îmi promit acum și aici, ca una din zilele astea, scot televizorul, calculatorul, frigiderul, telefonul și tot ce mai produce zgomot din priza, închid mobilul, îmi pun niște antifoane și stau pe întuneric să gust LINIȘTEAAAAAAAAA!
Orașul ăsta e un mare șantier. La fiecare colț de stradă (și nu vorbesc la figurat, mergând ieri pe Știrbei, de la Berzei până la Cișmigiu era cate o groapa proaspăt săpată, cu omuleții aferenți la fiecare colț de străduța perpendiculară pe Știrbei) mai apare câte o groapă (delimitată și marcată sau nu ca sa o vezi de la distanță) , apoi câte un mușuroi de zici că am aterizat în țara cârtițelor. Buun. Toate bune și frumoase. Numai de ar fi doar gropile. Dar fiecare groapă vine cu propriul ei concert strident și monoton: pickhammer, târnăcop, baros și alte instrumente perfect acordate spre deznădejdea urechilor subsemnatei și probabil a multora care le bagă în seamă (sincer, cum oare să nu le bagi în seamă atunci când trebuie să mergi pe stradă întrucât pe trotuar nu se poate, că deh, se lucrează).
Și mai mult, mă uit la omuleții care lucrează la gropane. Fără nicio protecție gen căști etc. Și atunci mă întreb: oare am eu o problemă cu auzul în sensul că aud prea bine? Știu că mi-am promis să ignor toate chestiile stresante din afara mea, dar uneori e tare greu. Mai ales când adormi în zgomot de pickhammer (s-a spart o conductă de apă la blocul de vis-a-vis sau Dumnezeu mai știe de ce mai sapă oamenii ăștia neobosiți), pe drum spre muncă auzi același susur delicat de drujbe și alte chestii finuțe, iar odată ajuns la birou sau pe unde ai (sau nu) treabă, eventual ai norocul să mai sape vreo "Direcție" vreo gropiță, groapă sau gropan ori vine careva să repare vreun aer condiționat fix deasupra capului tău.
Minunat! Și când, sătul de atâta concerto grosso, te retragi cu un licăr de speranță în ochi spre parc, ce să vezi frate, se tunde iarba!!!! Grrrrrrr!
PS: Ei da' și când se liniștesc toți oamenii muncitori și fiecare se retrage la umbra cu o bere, și te culci și tu pe o ureche și zici că ai scăpat, ia ghici: sună telefonul! De aceea îmi promit acum și aici, ca una din zilele astea, scot televizorul, calculatorul, frigiderul, telefonul și tot ce mai produce zgomot din priza, închid mobilul, îmi pun niște antifoane și stau pe întuneric să gust LINIȘTEAAAAAAAAA!
miercuri, 18 noiembrie 2009
Unde au dispărut bicicliştii?
Clar greva asta la metrou pune bicicleta într-o lumină aparte chiar şi pentru cei care nu erau mari fani ai biciclitului. Şi totuşi, azi dimineaţă, feliată între diverşi participanţi la frenezia RATB-ilistică, degeaba am încercat să disting mai mult de 2 (două) biciclete în trafic pe ruta Militari-Eroilor.
Drept e, e cam rece şi gripa e în pârg. Dar în alte zile parcă vedeam mai mulţi biciclişti. Cred că i-a doborât porcina or something, altfel nu îmi explic, mai ales că zilele astea erau o ocazie perfectă to make a statement biciclistic. Poate că şi şoferii au fost mai nervoşi zilele astea şi mai intoleranţi decât de obicei (nu că ar fi foarte indulgenţi usually),aşa că poate fi şi ăsta un motiv, nu e nicio plăcere să ajungi ori cu nervii la pământ la muncă/unde ai treabă sau-Doamne fereşte!-cu integritatea fizică în piuneze.
Vorba lui Lestat in Queen of the Damned (că tot îmi plac mie filmele cu vampiroshi): Come out, come out, wherever you are!
Drept e, e cam rece şi gripa e în pârg. Dar în alte zile parcă vedeam mai mulţi biciclişti. Cred că i-a doborât porcina or something, altfel nu îmi explic, mai ales că zilele astea erau o ocazie perfectă to make a statement biciclistic. Poate că şi şoferii au fost mai nervoşi zilele astea şi mai intoleranţi decât de obicei (nu că ar fi foarte indulgenţi usually),aşa că poate fi şi ăsta un motiv, nu e nicio plăcere să ajungi ori cu nervii la pământ la muncă/unde ai treabă sau-Doamne fereşte!-cu integritatea fizică în piuneze.
Vorba lui Lestat in Queen of the Damned (că tot îmi plac mie filmele cu vampiroshi): Come out, come out, wherever you are!
miercuri, 14 octombrie 2009
Între nepăsare, compasiune şi milă
Ca orice răcuşor care respectă, am prostul obicei de a observa toate pisicile chioare, fără coadă sau mai ştiu eu cum schingiuite, câinii şchiopi, bolnavi, etc. şi rar scap fără să trec pe lângă vreo mortăciune prin oraş. De obicei ajut pisicile în măsura în care pot pentru că de câini am o teamă patologică.
La fel, dădeam cu generozitate tuturor cerşetorilor pe care îi întâlneam, ajutam bătrânicile să treacă strada, le căram sacoşele, asta în măsura timpului de care dispuneam.
La un moment dat m-am oprit cu datul la cerşetori datorită unei întâmplări care mi-a servit oarecum de lecţie: pe la Eroilor bântuia într-o perioadă un copil (cred ca era uşor debil mintal) care ducea în lesă un căţel mic dar foarte simpatic; copilul cerşea bani+spunea el+ pentru a-i lua câinelui de mâncare; i-am dat zece mii dar la câteva secunde după aceea el a scos un teanc de bancnote pe care mi l-a fluturat victorios prin faţă; de atunci n-am mai dat niciun ban niciunui cerşetor pentru simplul fapt că îmi este foarte greu să îmi dau seama dacă omul din faţa mea e sincer sau e doar o reţetă de succes gen Filantropica.
Am observat că oamenii manifestă una dintre aceste trei atitudini faţă de cerşetori: nepăsare (nu dau nici morţi şi comenteaza negativ), compasiune (comentează pozitiv dar nu dau) sau milă (dau şi un sfat pe lângă bani, mâncare, etc.).
Azi, pe metrou, pentru prima oară după multă vreme am dat zece mii unui om fara un picior cu un mesaj simplu: "Am nevoie de ajutor". Şi pe lângă mine au dat şi alţii. Foarte mulţi. Majoritatea celor din vagon.
Şi dintr-o dată, hotărârea mea de odinioară s-a schimbat: trebuie să dai dacă simţi şi când simţi mi-am zis, indiferent de cum e primit până la urmă....
And somehow today, giving so little made my day :)
La fel, dădeam cu generozitate tuturor cerşetorilor pe care îi întâlneam, ajutam bătrânicile să treacă strada, le căram sacoşele, asta în măsura timpului de care dispuneam.
La un moment dat m-am oprit cu datul la cerşetori datorită unei întâmplări care mi-a servit oarecum de lecţie: pe la Eroilor bântuia într-o perioadă un copil (cred ca era uşor debil mintal) care ducea în lesă un căţel mic dar foarte simpatic; copilul cerşea bani+spunea el+ pentru a-i lua câinelui de mâncare; i-am dat zece mii dar la câteva secunde după aceea el a scos un teanc de bancnote pe care mi l-a fluturat victorios prin faţă; de atunci n-am mai dat niciun ban niciunui cerşetor pentru simplul fapt că îmi este foarte greu să îmi dau seama dacă omul din faţa mea e sincer sau e doar o reţetă de succes gen Filantropica.
Am observat că oamenii manifestă una dintre aceste trei atitudini faţă de cerşetori: nepăsare (nu dau nici morţi şi comenteaza negativ), compasiune (comentează pozitiv dar nu dau) sau milă (dau şi un sfat pe lângă bani, mâncare, etc.).
Azi, pe metrou, pentru prima oară după multă vreme am dat zece mii unui om fara un picior cu un mesaj simplu: "Am nevoie de ajutor". Şi pe lângă mine au dat şi alţii. Foarte mulţi. Majoritatea celor din vagon.
Şi dintr-o dată, hotărârea mea de odinioară s-a schimbat: trebuie să dai dacă simţi şi când simţi mi-am zis, indiferent de cum e primit până la urmă....
And somehow today, giving so little made my day :)
vineri, 24 iulie 2009
Artmania 2009
Dacă anul trecut am ratat evenimentul-pe care dealtfel obişnuiam să îl vizionez cu religiozitate-anul ăsta m-am "răzbunat" cu vârf şi îndesat, în sensul că am fost în păr în ambele zile, atât la trupele care îmi plăceau cât şi la cele pe care le agream mai puţin.
O decizie înţeleaptă dealtfel, pentru că astfel am avut ocazia să văd una dintre cele mai bune trupe din tot festul din acest an - Opeth.
Prima zi de festival m-a pus faţă în faţă cu una dintre trupele mele de gothic favorite, Tristania.
Dezamăgire: trupa sună destul de prost live (cel puţin din punctul meu de vedere nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor), cu atât mai mult cu cât au venit fara 2 dintre membri. Noua vocalistă îşi face treaba onorabil, nimic de zis, dar deja e altă Tristania decât cea pe care o ştiam. O mică observaţie în favoarea lor ar fi că au cântat pe lumină, în contrast total cu stilul lor muzical.
My Dying Bride, a doua oara la Sibiu, au avut aceeaşi prestaţie impecabilă ca şi ultima oară. Cert e că pe oamenii ăştia ori îi iubeşti ori îi urăşti pentru că stilul lor e destul de intimist şi nu e gustat de toată lumea. Acelaşi Aaron histrionic şi aceeaşi atmosferă melancolică. Specifice My Dying Bride. A fost prima trupa de gen pe care am ascultat-o şi deşi acum au devenit un pic prea pesimişti pentru mine, au un loc aparte în inima mea. Good job guys and keep it up!
Opeth m-a surprins în mod plăcut pentru că m-au ţinut cu sufletul la gură nefiind totuşi pe lista mea de favorites. Un sound puternic şi piese pe măsură, atmosfera incendiară, comunicare bună cu publicul şi per total un show magnific. Băieţii şi-au câştigat un nou fan în mine cu această ocazie (chit că unul mai mic, aşa).
În ziua a doua aş fi plecat pentru că, în afară de Nighwish, nu ma dadeam în vânt dupa trupele cântăreţe, Subscribe şi Pain. Totuşi am mai zăbovit prin Sibiu şi cum tot îmi luasem abonament pe ambele zile, m-am prezentat în Piaţa Mare pe la finalul playlistului servit de ungurii de la Subscribe. Băieţi fâşneţi, se vedea că le place pe scenă şi că le place să cânte chit că în afară de energia lor debordanta nu prea m-a atins nicio piesa pe la vreo coardă, oricare ar fi aia.
Pain au cântat binişor, şi am ajuns să pot spune, în ciuda incompatibilității mele cu genul, că au fost cea mai bună trupa din a doua zi de festival. Asta şi pentru că la Nightwish am plecat pe la jumătatea prestaţiei să îmi torn pe gâtlej nişte calmante (aka bere) ca să îmi mai treacă oripilarea.
Momentul culminant (pentru mulţi) al festivalului: Nighwish în noua formulă. Am savurat pasajele în care cânta Marco şi am fost tentată să îmi pun mâinile la urechi pe cele ale noii soliste. Nu am nimic cu Annette, fata are ceva voce, dar nu pentru metal şi nu pentru Nighwish. În plus, prezenţă scenică zero. M-am retras cătrănită dupa vreo 5-6 piese, dintre care una noua si câteva vechi pe care nu le-am recunoscut în noua interpretare, am bagat o bere şi mi-am luat tălpăşiţa.
Probabil că fac parte din vechea garda, pentru care episodul Nightwish s-a încheiat cu plecarea Tarjei. Nu e nicio tragedie, au rămas încă destui cărora le place şi noua Nighwish. Mie nu. Peace!
O decizie înţeleaptă dealtfel, pentru că astfel am avut ocazia să văd una dintre cele mai bune trupe din tot festul din acest an - Opeth.
Prima zi de festival m-a pus faţă în faţă cu una dintre trupele mele de gothic favorite, Tristania.
Dezamăgire: trupa sună destul de prost live (cel puţin din punctul meu de vedere nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor), cu atât mai mult cu cât au venit fara 2 dintre membri. Noua vocalistă îşi face treaba onorabil, nimic de zis, dar deja e altă Tristania decât cea pe care o ştiam. O mică observaţie în favoarea lor ar fi că au cântat pe lumină, în contrast total cu stilul lor muzical.
My Dying Bride, a doua oara la Sibiu, au avut aceeaşi prestaţie impecabilă ca şi ultima oară. Cert e că pe oamenii ăştia ori îi iubeşti ori îi urăşti pentru că stilul lor e destul de intimist şi nu e gustat de toată lumea. Acelaşi Aaron histrionic şi aceeaşi atmosferă melancolică. Specifice My Dying Bride. A fost prima trupa de gen pe care am ascultat-o şi deşi acum au devenit un pic prea pesimişti pentru mine, au un loc aparte în inima mea. Good job guys and keep it up!
Opeth m-a surprins în mod plăcut pentru că m-au ţinut cu sufletul la gură nefiind totuşi pe lista mea de favorites. Un sound puternic şi piese pe măsură, atmosfera incendiară, comunicare bună cu publicul şi per total un show magnific. Băieţii şi-au câştigat un nou fan în mine cu această ocazie (chit că unul mai mic, aşa).
În ziua a doua aş fi plecat pentru că, în afară de Nighwish, nu ma dadeam în vânt dupa trupele cântăreţe, Subscribe şi Pain. Totuşi am mai zăbovit prin Sibiu şi cum tot îmi luasem abonament pe ambele zile, m-am prezentat în Piaţa Mare pe la finalul playlistului servit de ungurii de la Subscribe. Băieţi fâşneţi, se vedea că le place pe scenă şi că le place să cânte chit că în afară de energia lor debordanta nu prea m-a atins nicio piesa pe la vreo coardă, oricare ar fi aia.
Pain au cântat binişor, şi am ajuns să pot spune, în ciuda incompatibilității mele cu genul, că au fost cea mai bună trupa din a doua zi de festival. Asta şi pentru că la Nightwish am plecat pe la jumătatea prestaţiei să îmi torn pe gâtlej nişte calmante (aka bere) ca să îmi mai treacă oripilarea.
Momentul culminant (pentru mulţi) al festivalului: Nighwish în noua formulă. Am savurat pasajele în care cânta Marco şi am fost tentată să îmi pun mâinile la urechi pe cele ale noii soliste. Nu am nimic cu Annette, fata are ceva voce, dar nu pentru metal şi nu pentru Nighwish. În plus, prezenţă scenică zero. M-am retras cătrănită dupa vreo 5-6 piese, dintre care una noua si câteva vechi pe care nu le-am recunoscut în noua interpretare, am bagat o bere şi mi-am luat tălpăşiţa.
Probabil că fac parte din vechea garda, pentru care episodul Nightwish s-a încheiat cu plecarea Tarjei. Nu e nicio tragedie, au rămas încă destui cărora le place şi noua Nighwish. Mie nu. Peace!
miercuri, 24 iunie 2009
Pieton şi sofer
Dacă de obicei, pieton fiind, observam cu tristeţe cât de necivilizaţi sunt şoferii în maniera lor exasperantă de a te claxona dacă îndrăzneşti cumva să treci pe (culmea!) verde, în ultima vreme mi se pare incredibil în ce stil se poate traversa strada ca pieton.
Parcă a devenit o mândrie să treci pe roşu! Găsim moduri din ce în ce mai inventive de a fenta bieţii şoferi care trebuie să stea cu ochii in 12 să nu treacă peste imprudenţi. Şi ce priviri superioare ti se aruncă de către ceilalţi pietoni pentru că stai să se facă verde )exasperant de mult uneori, e drept!) pe când ei trec nonşalant pe roşu.
Din câte îmi aduc eu aminte, conform legislaţiei în vigoare, dacă intri sub roţile unui automobil pentru că ai făcut pe viteazul şi ai trecut pe roşu, şoferul nu e pasibil de nici o pedeapsa. Şi mi se pare normal. De ce ar fi? Dacă tu eşti atât de dobitoc să îţi rişti viaţa de ce să nu o faci pe barba ta?
Ştiu că există o campanie de avertizare a pietonilor asupra riscurilor pe care şi le asumă atunci când trec strada pe unde le e lor comod. Întrebaţi de ce trec starda neregulamentar, majoritatea dau din umeri ca şi cum li se pare o mare prostie întrebarea. "Pai mă grăbeam, ce voiaţi să fac, mai erau 500 de m până la trecere!"
Şi de partea cealalta a baricadei există "eroi" de care trebuie să te fereşti să nu te calce pe trecere, care îţi arată degetul binecunoscut şi mai rău chiar dacă vrei să treci tu pe verde, înaintea maşinii lui cu un trilion de cai putere şi tone de ifose.
Vinovaţi există de ambele părţi şi atâta vreme cât nu vom învăţa să ne respectăm reciproc (pentru că oricum a respecta legea e deja o utopie rizibila pentru mulţi) va deveni cvasi-imposibil să convieţuim paşnic.
În încheiere, dragă bunici grăbite, care vă trageţi de mânecă nepoţii să treacă pe roşu, gandiţi-vă înainte să faceţi asta, viaţa e preţioasă şi din pacate, ne dăm seama de asta de-abia după ce am pierdut-o. La fel, dragi confraţi de-ai vitezomanului Gică, învăţaţi că mai există şi pedala de frînă, alături de cea de acceleraţie, pe care o cunoaşteţi mult prea bine, presăraţi pe ea un pic de respect şi de atenţie, şi aduceţi-vă aminte că nu sunteţi singuri în trafic.
Parcă a devenit o mândrie să treci pe roşu! Găsim moduri din ce în ce mai inventive de a fenta bieţii şoferi care trebuie să stea cu ochii in 12 să nu treacă peste imprudenţi. Şi ce priviri superioare ti se aruncă de către ceilalţi pietoni pentru că stai să se facă verde )exasperant de mult uneori, e drept!) pe când ei trec nonşalant pe roşu.
Din câte îmi aduc eu aminte, conform legislaţiei în vigoare, dacă intri sub roţile unui automobil pentru că ai făcut pe viteazul şi ai trecut pe roşu, şoferul nu e pasibil de nici o pedeapsa. Şi mi se pare normal. De ce ar fi? Dacă tu eşti atât de dobitoc să îţi rişti viaţa de ce să nu o faci pe barba ta?
Ştiu că există o campanie de avertizare a pietonilor asupra riscurilor pe care şi le asumă atunci când trec strada pe unde le e lor comod. Întrebaţi de ce trec starda neregulamentar, majoritatea dau din umeri ca şi cum li se pare o mare prostie întrebarea. "Pai mă grăbeam, ce voiaţi să fac, mai erau 500 de m până la trecere!"
Şi de partea cealalta a baricadei există "eroi" de care trebuie să te fereşti să nu te calce pe trecere, care îţi arată degetul binecunoscut şi mai rău chiar dacă vrei să treci tu pe verde, înaintea maşinii lui cu un trilion de cai putere şi tone de ifose.
Vinovaţi există de ambele părţi şi atâta vreme cât nu vom învăţa să ne respectăm reciproc (pentru că oricum a respecta legea e deja o utopie rizibila pentru mulţi) va deveni cvasi-imposibil să convieţuim paşnic.
În încheiere, dragă bunici grăbite, care vă trageţi de mânecă nepoţii să treacă pe roşu, gandiţi-vă înainte să faceţi asta, viaţa e preţioasă şi din pacate, ne dăm seama de asta de-abia după ce am pierdut-o. La fel, dragi confraţi de-ai vitezomanului Gică, învăţaţi că mai există şi pedala de frînă, alături de cea de acceleraţie, pe care o cunoaşteţi mult prea bine, presăraţi pe ea un pic de respect şi de atenţie, şi aduceţi-vă aminte că nu sunteţi singuri în trafic.
joi, 11 iunie 2009
Astept...
apocaliptic ziua în care o să sărim unul la gâtul celuilalt pentru simplul fapt că îndrăznim să respirăm acelaşi aer.
Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.
Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.
Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.
Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.
Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?
Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.
Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.
Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.
Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.
Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?
marți, 2 iunie 2009
Titanic Vals
O piesă nemuritoare. Cu atât mai actuală în contextul politic şi social curent, cu accente şi tipologii uşor recognoscibile. Politicianismul, demagogia, corupţia, pofta de mărire, ipocrizia, tot atâtea tare magistral îngheţate, atemporal, în personaje pline de savoare.
O soacră cicălitoare, o soţie cu valenţe de parvenitism, un copil urgisit din prima căsătorie şi trei progenituri din actuala, care de care mai răsfăţate.
Tatăl de familie. Bonomul. Omul simplu care se mulţumeşte cu liniştea căsuţei lui sărăcăcioase dintr-un orăşel de provincie. Care nu doreşte să se mânjească cu ranguri de bon ton şi măriri deşarte.
O farsă bine jucată şi un dénouement fericit.
În cinstea alegerilor de weekendul acesta, puţintică mireasmă de comédie prin mijlocirea genialului Birlic
O soacră cicălitoare, o soţie cu valenţe de parvenitism, un copil urgisit din prima căsătorie şi trei progenituri din actuala, care de care mai răsfăţate.
Tatăl de familie. Bonomul. Omul simplu care se mulţumeşte cu liniştea căsuţei lui sărăcăcioase dintr-un orăşel de provincie. Care nu doreşte să se mânjească cu ranguri de bon ton şi măriri deşarte.
O farsă bine jucată şi un dénouement fericit.
În cinstea alegerilor de weekendul acesta, puţintică mireasmă de comédie prin mijlocirea genialului Birlic
Adică să le spună adevărul
Să le ceară să nu fie votat
vineri, 29 mai 2009
Ipocrizie
Citeam de curând cum că Parlamentul European a votat interzicerea importurilor de produse din focă provenite din Canada, în semn de protest faţă de metodele de vânătoare folosite.
Toate bune şi frumoase până când îmi arunc ochii pe comentariile lăsate de compatrioţi pe hotnews.ro la articolul în care se făcea referire la asta (recomand clickaiala de rigoare doar dacă vă plictisiţi rău, nu e nimic frumos de văzut acolo) şi la un gest considerat reprobabil (io îl văd squarely idiot, but who cares?).
Se pornise neamule o ditamai bătălia verbală despre cât de nedrept e să omoare ăştia în Canada focile. De aici mi-a venit mie în tărtăcuţă o întrebare: în ce măsură poţi să acuzi pe alţii de barbarie că omoară nu ştiu ce animal când tu te lăfăi de Paşte şi Craciun (şi nu numai) cu ciozvârtele de miel şi fripturicile de purcel în farfurie. Aaaa, şi dacă îţi mai place şi cărniţa de puicel da' o ţii sus şi tare că "e inuman domle să omori focile etc.", I rest my case.
Nimic de zis, pentru unii poate e o barbarie, pentru alţii e un mod de viaţă de când se ştiu (vezi eschimoşii care nu prea au gustat la viaţa lor pui, vacă, miel şi alte asemenea "delicatese" pentru ca nu au de unde).
Alta e problema mea: cât de ipocrit poţi să fii să te declari împotriva omorârii focilor şi a altor animale sălbatice când matale bagi la maţ cîrnăciori, mici, cabanoase, chifteluţe, drob, fripturi de tot felul, păstrămioară şi alte bunătăţi....fără număr? De ce îs focile mai oropsite decât puii noştri autohtoni cărora le sucesc bunicile noastre gâturile de ni le trimit nouă la oraş, "să aibă şi ei maică acolo, că e pui de ţară, nu de ala din supermarket" sau decât Ghiţă al nostru de fiecare Crăciun când îl scurtăm de cap şi îl facem pacheţele mici-mici pe care le împărţim la familion.
Eu aş sugera măcar dacă e să militezi pentru o cauză de acest gen, să o faci pe bune. Că vorba aia cu " Să faci ce zice popa nu ce face popa" nu mi se pare valabilă aici. Aşadar, accept comentarii pertinente pentru protecţia animalelor de la vegetarieni pentru ca mi se pare mie că ei au oareşicare drept să meargă cu jalba în proţap în domeniul asta. Restul, să rămânem la mititei, gratare mixte şi alte bunătăţi care implică fără îndoială cărniţă de origine animală.
Ar putea spune unii că nu se compară, ca porcul e animal domestic şi vezi bine, dacă tu l-ai hrănit, tu l-ai crescut, ai tot dreptul să îl omori că e al tău. Păi nah, dacă o luăm aşa, e perfect normal şi moral şi să mergi la vănătoare de ce vrea muşchiul tău, că, zice-se, suntem la vârful lanţului trofic deeci, noi avem voie să omorâm ORICE, nu?
Oricum, problema e complexă şi nu vreau să latru aiurea, just trying to make a point somehow.
Toate bune şi frumoase până când îmi arunc ochii pe comentariile lăsate de compatrioţi pe hotnews.ro la articolul în care se făcea referire la asta (recomand clickaiala de rigoare doar dacă vă plictisiţi rău, nu e nimic frumos de văzut acolo) şi la un gest considerat reprobabil (io îl văd squarely idiot, but who cares?).
Se pornise neamule o ditamai bătălia verbală despre cât de nedrept e să omoare ăştia în Canada focile. De aici mi-a venit mie în tărtăcuţă o întrebare: în ce măsură poţi să acuzi pe alţii de barbarie că omoară nu ştiu ce animal când tu te lăfăi de Paşte şi Craciun (şi nu numai) cu ciozvârtele de miel şi fripturicile de purcel în farfurie. Aaaa, şi dacă îţi mai place şi cărniţa de puicel da' o ţii sus şi tare că "e inuman domle să omori focile etc.", I rest my case.
Nimic de zis, pentru unii poate e o barbarie, pentru alţii e un mod de viaţă de când se ştiu (vezi eschimoşii care nu prea au gustat la viaţa lor pui, vacă, miel şi alte asemenea "delicatese" pentru ca nu au de unde).
Alta e problema mea: cât de ipocrit poţi să fii să te declari împotriva omorârii focilor şi a altor animale sălbatice când matale bagi la maţ cîrnăciori, mici, cabanoase, chifteluţe, drob, fripturi de tot felul, păstrămioară şi alte bunătăţi....fără număr? De ce îs focile mai oropsite decât puii noştri autohtoni cărora le sucesc bunicile noastre gâturile de ni le trimit nouă la oraş, "să aibă şi ei maică acolo, că e pui de ţară, nu de ala din supermarket" sau decât Ghiţă al nostru de fiecare Crăciun când îl scurtăm de cap şi îl facem pacheţele mici-mici pe care le împărţim la familion.
Eu aş sugera măcar dacă e să militezi pentru o cauză de acest gen, să o faci pe bune. Că vorba aia cu " Să faci ce zice popa nu ce face popa" nu mi se pare valabilă aici. Aşadar, accept comentarii pertinente pentru protecţia animalelor de la vegetarieni pentru ca mi se pare mie că ei au oareşicare drept să meargă cu jalba în proţap în domeniul asta. Restul, să rămânem la mititei, gratare mixte şi alte bunătăţi care implică fără îndoială cărniţă de origine animală.
Ar putea spune unii că nu se compară, ca porcul e animal domestic şi vezi bine, dacă tu l-ai hrănit, tu l-ai crescut, ai tot dreptul să îl omori că e al tău. Păi nah, dacă o luăm aşa, e perfect normal şi moral şi să mergi la vănătoare de ce vrea muşchiul tău, că, zice-se, suntem la vârful lanţului trofic deeci, noi avem voie să omorâm ORICE, nu?
Oricum, problema e complexă şi nu vreau să latru aiurea, just trying to make a point somehow.
luni, 18 mai 2009
Sa criticăm aşadar!
Poate mi se pare mie, dar în ultima vreme am constatat un cvasi-curent criticastru la adresa urbei şi a ţării în care ne târâim existenţa în fiece zi.
Nu zic, şi eu critic, pentru că, din păcate, sunt atât de multe lucruri care nu merg şi există o mie de trebşoare care te calcă pe nervi. Şi totuşi, vorbeam deunăzi cu un coleg de muncă care îmi povestea că "parcă au început să se mai mişte lucrurile". S-au mai reparat ceva străzi, parcă nu mai calc la fiecare 2 metri în amintiri canine, mai îngrijite parcurile, mai multe concerte prin oraşele ţării, etc.
Într-adevăr, paşii sunt infimi şi poate de aceea atât de greu observabili pentru unii. Dar de ce să dăm cu noroi continuu şi să ocărâm în cor "ţara asta de rahat" în loc să mai scăpăm şi un comentariu de bine? Oare de ce este atât de greu să vedem şi lucrurile bune, pentru că orice s-ar spune, mai există şi lucruri bune în ţara asta şi în oraşul în care trăim.
Luasem acum cateva zile la întrebări câţiva amici bucureşteni, chestionându-i prin ce muzee din Bucureşti au fost. Rezultatul: mulţi dintre ei fuseseră în 3 muzee în 24 de ani de viaţă. Buun, păi atunci mi se pare normal că nu ştii ce să araţi unui străinez prin pârdalnicul ăsta de oraş dacă nici tu, până la urmă, nu îl cunoşti. În schimb, ne plângem cât e ziua de lungă ca ne sufocăm în trafic, pe stradă, la muncă, în parcuri şi mai ştiu eu pe unde. Până la urmă în toate capitalele lumii e aglomerat şi se stă în trafic.
E drept, ce e trist e că la noi s-ar putea face o mulţime de lucruri, dar ne lipseşte energia, hotărârea, voinţa. Şi în mare parte din vreme ne cuprinde o mare lehamite.
Din păcate, constat că suntem foarte buni la a despica firul în patru şi la a susţine sus şi tare ce NU E bine. OK, atunci, ce E bine? O critică constructivă ceva? O idee? O sugestie? Mai rar. În loc, multe critici, mult negativism, mulţi nervi, înjurături, stres şi răutate. De ce nu putem fi la fel de buni şi la a sări cu ideea şi la a sugera ce AR FI bine, cum am vedea noi lucrurile, cum am face NOI lucrurile mai bine.
Clar secolul ăsta e unul dominat de un deconstructivism feroce. Dărâmăm fără milă, fără a aduce ceva în loc. Desigur, suntem liberi să o facem, dar o facem pe pielea noastră pentru că atâta vreme cât aşteptăm să pice pară mălăiaţă în gurile noastre veşnic flămânde după pomeni, nu văd să se mişte ceva prin multhulita noastră Babuinie...
Tare mi-aş dori şi eu să aud pe cineva începând o frază la pozitiv. Mă cufund într-o mare de NU-uri, în care optimismul meu se sufocă pe zi ce trece. De ce ne oprim la a îl lua pe marele NU criticastru in braţe? Cum o să se schimbe vreodată ceva dacă noi, cei care criticăm, nu venim şi cu soluţii pentru ceea ce nu ne place? De ce aşteptăm permanent la ALŢII să ne salveze? Şi de ce naiba avem atitudinea asta minunată de a fugi de orice răspundere şi de a o descărca pe umerii altuia?
Mea culpa: tocmai am scris un articol în care CRITIC. Constructiv, sper eu.
Nu zic, şi eu critic, pentru că, din păcate, sunt atât de multe lucruri care nu merg şi există o mie de trebşoare care te calcă pe nervi. Şi totuşi, vorbeam deunăzi cu un coleg de muncă care îmi povestea că "parcă au început să se mai mişte lucrurile". S-au mai reparat ceva străzi, parcă nu mai calc la fiecare 2 metri în amintiri canine, mai îngrijite parcurile, mai multe concerte prin oraşele ţării, etc.
Într-adevăr, paşii sunt infimi şi poate de aceea atât de greu observabili pentru unii. Dar de ce să dăm cu noroi continuu şi să ocărâm în cor "ţara asta de rahat" în loc să mai scăpăm şi un comentariu de bine? Oare de ce este atât de greu să vedem şi lucrurile bune, pentru că orice s-ar spune, mai există şi lucruri bune în ţara asta şi în oraşul în care trăim.
Luasem acum cateva zile la întrebări câţiva amici bucureşteni, chestionându-i prin ce muzee din Bucureşti au fost. Rezultatul: mulţi dintre ei fuseseră în 3 muzee în 24 de ani de viaţă. Buun, păi atunci mi se pare normal că nu ştii ce să araţi unui străinez prin pârdalnicul ăsta de oraş dacă nici tu, până la urmă, nu îl cunoşti. În schimb, ne plângem cât e ziua de lungă ca ne sufocăm în trafic, pe stradă, la muncă, în parcuri şi mai ştiu eu pe unde. Până la urmă în toate capitalele lumii e aglomerat şi se stă în trafic.
E drept, ce e trist e că la noi s-ar putea face o mulţime de lucruri, dar ne lipseşte energia, hotărârea, voinţa. Şi în mare parte din vreme ne cuprinde o mare lehamite.
Din păcate, constat că suntem foarte buni la a despica firul în patru şi la a susţine sus şi tare ce NU E bine. OK, atunci, ce E bine? O critică constructivă ceva? O idee? O sugestie? Mai rar. În loc, multe critici, mult negativism, mulţi nervi, înjurături, stres şi răutate. De ce nu putem fi la fel de buni şi la a sări cu ideea şi la a sugera ce AR FI bine, cum am vedea noi lucrurile, cum am face NOI lucrurile mai bine.
Clar secolul ăsta e unul dominat de un deconstructivism feroce. Dărâmăm fără milă, fără a aduce ceva în loc. Desigur, suntem liberi să o facem, dar o facem pe pielea noastră pentru că atâta vreme cât aşteptăm să pice pară mălăiaţă în gurile noastre veşnic flămânde după pomeni, nu văd să se mişte ceva prin multhulita noastră Babuinie...
Tare mi-aş dori şi eu să aud pe cineva începând o frază la pozitiv. Mă cufund într-o mare de NU-uri, în care optimismul meu se sufocă pe zi ce trece. De ce ne oprim la a îl lua pe marele NU criticastru in braţe? Cum o să se schimbe vreodată ceva dacă noi, cei care criticăm, nu venim şi cu soluţii pentru ceea ce nu ne place? De ce aşteptăm permanent la ALŢII să ne salveze? Şi de ce naiba avem atitudinea asta minunată de a fugi de orice răspundere şi de a o descărca pe umerii altuia?
Mea culpa: tocmai am scris un articol în care CRITIC. Constructiv, sper eu.
joi, 14 mai 2009
Calatoria lui Gruber
In seara asta am fost la unul dintre filmele care ruleaza in cadrul Festivalului de Film European: Calatoria lui Gruber a lui Radu Gabrea.
Sala arhiplina, ceea ce m-a impresionat in mod placut. Asadar, mai vine lumea si la niste filme fara reteta de succes, ne-americanizate, fara pac-pac neaparat si care lasa urme pe undeva in sufletul nostru.
A doua surpriza: am avut parte de o introducere si de o "postfata". Introducerea a constat in cateva repere si aprecieri din partea unui critic de film. Postfata: regizorul insusi, alaturi de cativa dintre membrii echipei de filmare, dintre care cei mai cunoscuti pentru mine au fost Florin Piersic jr. si Alexandru Bindea.
Scenariul urmareste in linii mari romanul lui Curzio Malaparte, Kaputt si arunca un strop de lumina asupra pogromului de la Iasi din 1941.
O privire aparent neimplicata si in acelasi timp revelatoare pentru haosul si birocratia acelor zile. O "chestiune evreiasca" atinsa parca accidental, en passant, vazuta prin ochii unui corespondent de razboi italian in trecere prin Iasi in drum spre front.
Ironia este ca in viata reala, desi a cochetat ceva vreme cu fascismul mussolinian, Malaparte (interpretat in film de Florin Piersic jr.) a ajuns sa denunte abuzurile unui sistem in care crezuse initial si, paradoxal, inainte de moarte, sa adere la comunism.
Nu in ultimul rand, filmul evoca atmosfera unei epoci si savoarea unui oras total diferit de Bucurestiul aglomerat, in ciuda aerului dezolant imprimat de razboi. Am recunoscut cu emotie locuri si cladiri din iubitul meu Iasi si le-am salutat ca pe niste vechi prieteni, bucurandu-ma in sinea mea si strigand interior "eu stiu, eu stiu unde e casa lui Gruber, si hotelul Traian, si Lapusneanu si Piata Unirii, pentru mine nu sunt doar niste nume, pentru mine inseamna CEVA"
Acestea fiind spuse, vi-l recomand, are sa va placa si veti regasi in multe scene tare inca prezente in viata noastra acum, intr-un secol diferit si totusi atat de similar din multe puncte de vedere.
[Sursa imagine]
marți, 5 mai 2009
Turism ca la carte
Intotdeauna m-am intrebat de ce romanii nu isi pun in valoare frumusetile natale? Ne lipseste spiritul de antreprenoriat? Ma indoiesc de asta, mai ales cand ma gandesc la puzderia de bisnisuri care au aparut ca ciupercile dupa ploaie dupa Revolutie (da, pentru mine e cu R, macar pentru faptul ca e singura pe care am trait-o pana acum).
Facand o comparatie intre vecinii nostri maghiari, mai precis capitala lor si capitala noastra, indraznesc sa afirm ca avem cel putin la fel de multe lucruri frumoase cu care sa ne falim in fata unui vizitator de pe alte meleaguri. Si totusi, mergand la Budapesta, mi-am dorit sa raman acolo macar cateva zile in plus, ascunzandu-ma de perspectivele unei intoarceri in minunatul oras al lui Bucur.
Lasand laoparte diferentele de relief si avantajele derivate (perspectiva asupra Dunarii si a intregului oras oferita de dealurile Budapestei si relativa platitudine cu care se poate "lauda" Bucurestiul nostru de campie), avem in comun o arhitectura veche deosebita si un oras vechi vrednic de aratat lumii. Dar aici intervine prima bila neagra pentru Bucuresti: la noi, orasul vechi e in restaurare since forever, pe cand la Budapesta gasesti cladiri vechi in stare excelenta nu doar in centru, ci chiar si pe aleile laturalnice.
Tare mi-e ciuda cand ma gandesc ca Bucurestiul are mult mai multe povesti de spus decat Budapesta. Si totusi nu aici, la noi, am ascultat vrajita o istorie poetizata a unei Dunari personificate, care ii picura in urechi ascultatorului franturi ale unei lumi trecute in 30 de limbi diferite. Nu, din pacate, nu aici.
Nu aici am vazut cladiri luminate ca ziua in timp ce aluneci bland pe valurile marelui fluviu.
Daca stau sa ma gandesc bine, ar trebui sa ma documentez serios ca sa pun cap la cap un tur al Bucurestiului pentru un turist strain. Si cand te gandesti ca budapestanii iti ofera o puzderie de asemenea tururi ale capitalei lor la preturi destul de piperate.
Da, ungurii stiu sa faca turism. Stiu sa se laude cu ce au si sa faca asta in cel mai placut mod pentru cei care le calca pragul. Stiu sa zambeasca larg indiferent de modul cum arata calatorul si de cum e imbracat. Nu fac supozitii puerile asupra posibilitatilor lui financiare inainte inca de a-l auzi vorbind. Si il primesc (sau cel putin dau o impresie foarte convingatoare) cu bratele deschise. Pentru ca el, vizitatorul, le aduce bani in pusculita. Si pentru asta il cinstesc cum se cuvine.
E drept, au talentul de a pune un pret mai mare decat valoarea reala a obiectivelor turistice, insa, atunci cand serviciile oferite sunt de la nota 9 in sus, putini se mai gandesc la bani. And they give, generously.
Ce usor ar fi sa ne punem capul la contributie si macar sa copiem un model de succes daca nu sa venim cu ideile noastre proprii. Ce frumos ar fi Bucurestiul turistic. Daca AR EXISTA.
Din pacate, nici macar pentru un turist roman Bucurestiul nu ar fi un loc placut. Ce vede un provincial cand vine in Bucuresti? Multa nesimtire si rautate. Si pleaca stupind in san, jurand sa nu mai revina vreodata. Si in urma ramane the BIG BAD BUCHAREST si nimic altceva. Un loc deloc primitor, care nu te atrage cu nimic.
Cu totii ne plangem de tarele lui, dar nimeni nu incearca sa puna umarul si sa schimbe ceva. Ba mai mult, toti se uita la tine ca la un lunatic daca indraznesti sa faci vreo sugestie in acest sens. Poate pentru ca stim din experienta ca orice incercare e sortita esecului si ca mentalitatea noastra nu se va schimba atat de usor? Oare ospitalitatea proverbiala a romanului e doar un mit? Oare nu ne putem schimba?
Sustineam aici cateva motive pentru care iubesc tara in care m-am nascut si imi declaram increderea in capacitatea noastra de a ne schimba si de a o schimba. In bine. Inca imi mentin pozitia. Dar nu stiu pentru cat timp. Probabil ca va veni o vreme in care voi trage de mine ca sa mai gasesc motive. Sau nu.
Later edit: Primul pas
Facand o comparatie intre vecinii nostri maghiari, mai precis capitala lor si capitala noastra, indraznesc sa afirm ca avem cel putin la fel de multe lucruri frumoase cu care sa ne falim in fata unui vizitator de pe alte meleaguri. Si totusi, mergand la Budapesta, mi-am dorit sa raman acolo macar cateva zile in plus, ascunzandu-ma de perspectivele unei intoarceri in minunatul oras al lui Bucur.
Lasand laoparte diferentele de relief si avantajele derivate (perspectiva asupra Dunarii si a intregului oras oferita de dealurile Budapestei si relativa platitudine cu care se poate "lauda" Bucurestiul nostru de campie), avem in comun o arhitectura veche deosebita si un oras vechi vrednic de aratat lumii. Dar aici intervine prima bila neagra pentru Bucuresti: la noi, orasul vechi e in restaurare since forever, pe cand la Budapesta gasesti cladiri vechi in stare excelenta nu doar in centru, ci chiar si pe aleile laturalnice.
Tare mi-e ciuda cand ma gandesc ca Bucurestiul are mult mai multe povesti de spus decat Budapesta. Si totusi nu aici, la noi, am ascultat vrajita o istorie poetizata a unei Dunari personificate, care ii picura in urechi ascultatorului franturi ale unei lumi trecute in 30 de limbi diferite. Nu, din pacate, nu aici.
Nu aici am vazut cladiri luminate ca ziua in timp ce aluneci bland pe valurile marelui fluviu.
Daca stau sa ma gandesc bine, ar trebui sa ma documentez serios ca sa pun cap la cap un tur al Bucurestiului pentru un turist strain. Si cand te gandesti ca budapestanii iti ofera o puzderie de asemenea tururi ale capitalei lor la preturi destul de piperate.
Da, ungurii stiu sa faca turism. Stiu sa se laude cu ce au si sa faca asta in cel mai placut mod pentru cei care le calca pragul. Stiu sa zambeasca larg indiferent de modul cum arata calatorul si de cum e imbracat. Nu fac supozitii puerile asupra posibilitatilor lui financiare inainte inca de a-l auzi vorbind. Si il primesc (sau cel putin dau o impresie foarte convingatoare) cu bratele deschise. Pentru ca el, vizitatorul, le aduce bani in pusculita. Si pentru asta il cinstesc cum se cuvine.
E drept, au talentul de a pune un pret mai mare decat valoarea reala a obiectivelor turistice, insa, atunci cand serviciile oferite sunt de la nota 9 in sus, putini se mai gandesc la bani. And they give, generously.
Ce usor ar fi sa ne punem capul la contributie si macar sa copiem un model de succes daca nu sa venim cu ideile noastre proprii. Ce frumos ar fi Bucurestiul turistic. Daca AR EXISTA.
Din pacate, nici macar pentru un turist roman Bucurestiul nu ar fi un loc placut. Ce vede un provincial cand vine in Bucuresti? Multa nesimtire si rautate. Si pleaca stupind in san, jurand sa nu mai revina vreodata. Si in urma ramane the BIG BAD BUCHAREST si nimic altceva. Un loc deloc primitor, care nu te atrage cu nimic.
Cu totii ne plangem de tarele lui, dar nimeni nu incearca sa puna umarul si sa schimbe ceva. Ba mai mult, toti se uita la tine ca la un lunatic daca indraznesti sa faci vreo sugestie in acest sens. Poate pentru ca stim din experienta ca orice incercare e sortita esecului si ca mentalitatea noastra nu se va schimba atat de usor? Oare ospitalitatea proverbiala a romanului e doar un mit? Oare nu ne putem schimba?
Sustineam aici cateva motive pentru care iubesc tara in care m-am nascut si imi declaram increderea in capacitatea noastra de a ne schimba si de a o schimba. In bine. Inca imi mentin pozitia. Dar nu stiu pentru cat timp. Probabil ca va veni o vreme in care voi trage de mine ca sa mai gasesc motive. Sau nu.
Later edit: Primul pas
duminică, 26 aprilie 2009
Literatura sudului
Ca studenta, am avut preferintele mele pentru anumite cursuri. Si printre ele s-a numarat cel despre literatura sudului american.
Sudul Americii (in termeni geografici, Carolina de Sud, Georgia, Alabama, Carolina de Nord, Virginia, Tennessee, Mississippi, Louisiana, Texas, Oklahoma, Missouri, Maryland, Delaware, Kentucky, Virginia de Vest si Arkansas) a dat o pleiada de scriitori nu foarte cunoscuti/popularizati in Romania. In mare parte de culoare, acestia au expus de la teme generice precum libertatea, dragostea de viata, inegalitatea intre sexe si discriminarea rasiala pana la aspecte obcure unui public neamerican: discriminarea si violenta impotriva femeilor in cadrul societatii de culoare.
Pe de alta parte, scriitorii albi (in numar relevant de gen feminin) au denuntat tarele societatii albe din Sud, printre care rolul accesoriu al femeii albe, asa numita "southern belle", educata pentru un rol de sotie-marioneta, pentru care sexualitatea este sinonima exclusiv cu procrearea, conform modelului "shut up and be beautiful".
Literatura sudului american este unul dintre domeniile literare care au generat cantitati enorme de opere critice si au iscat controverse inflacarate. Pe langa binecunoscutii William Faulkner, Tennessee Williams si mai putin cunoscuta Katherine Anne Porter, in cadrul genului s-au afirmat scriitori precum Alice Walker, Zora Neale Hurston, Harper Lee, Eudora Welty, Flannery O'Conner, Carson McCullers, Truman Capote, Kaye Gibbons, Ernest Gaines, Erskine Caldwell.
In cadrul literaturii americane a sudului se remarca indeosebi proza de culoare si cea feminina. Ambele categorii includ personaje bine conturate, caractere puternice, vibrante, nascute din experienta nemijlocita a autorilor ca locuitori si cronicari ai vietii de zi cu zi a uneia dintre cele mai divizate regiuni a Americii.
Povesti emotionante prin firul crud, aproape naturalist al unui numar de scene narative, adevarate tablouri ale vremii lor, romanele si nuvelele sudului american aduc la lumina adevaruri ascunse de conventie si timp, socheaza uneori prin sinceritate, creeaza noi punti de legatura intre generatii si dau nastere unei literaturi-cult pe firmamentul genului de fictiune universal.
Reprezentative pentru aspectele pe care le-au denuntat, pentru metaforele culturale pe care le inglobeaza, si pentru stilul de fictiune sudista sunt:
Not Without Laughter (1930), de Langston Hughes
Their Eyes Were Watching God (1937), de Zora Neale Hurston
Old Mortality (1937), de Katherine Anne Porter
The Heart is a Lonely Hunter (1940), de Carson McCullers
A Curtain of Green (1941), de Eudora Welty
A Good Man Is Hard to Find and Other Stories (1955), de Flannery O'Connor
To Kill a Mocking Bird (1960), de Harper Lee - Premiul Pulitzer
In Cold Blood (Cu sange rece, 1966), de Truman Capote
Coming of Age in Mississippi (1968), de Anne Moody
The Autobiography of Miss Jane Pittman (1971), de Ernest Gaines
A Confederacy of Dunces (1980), de John Kennedy Toole - Premiul Pulitzer
The Color Purple (1982), de Alice Walker - Premiul Pulitzer
Ellen Foster (1987), de Kaye Gibbons
Truth: Four Stories I am Finally Old Enough to Tell (1998), de Ellen Douglas
Sudul Americii (in termeni geografici, Carolina de Sud, Georgia, Alabama, Carolina de Nord, Virginia, Tennessee, Mississippi, Louisiana, Texas, Oklahoma, Missouri, Maryland, Delaware, Kentucky, Virginia de Vest si Arkansas) a dat o pleiada de scriitori nu foarte cunoscuti/popularizati in Romania. In mare parte de culoare, acestia au expus de la teme generice precum libertatea, dragostea de viata, inegalitatea intre sexe si discriminarea rasiala pana la aspecte obcure unui public neamerican: discriminarea si violenta impotriva femeilor in cadrul societatii de culoare.
Pe de alta parte, scriitorii albi (in numar relevant de gen feminin) au denuntat tarele societatii albe din Sud, printre care rolul accesoriu al femeii albe, asa numita "southern belle", educata pentru un rol de sotie-marioneta, pentru care sexualitatea este sinonima exclusiv cu procrearea, conform modelului "shut up and be beautiful".
Literatura sudului american este unul dintre domeniile literare care au generat cantitati enorme de opere critice si au iscat controverse inflacarate. Pe langa binecunoscutii William Faulkner, Tennessee Williams si mai putin cunoscuta Katherine Anne Porter, in cadrul genului s-au afirmat scriitori precum Alice Walker, Zora Neale Hurston, Harper Lee, Eudora Welty, Flannery O'Conner, Carson McCullers, Truman Capote, Kaye Gibbons, Ernest Gaines, Erskine Caldwell.
In cadrul literaturii americane a sudului se remarca indeosebi proza de culoare si cea feminina. Ambele categorii includ personaje bine conturate, caractere puternice, vibrante, nascute din experienta nemijlocita a autorilor ca locuitori si cronicari ai vietii de zi cu zi a uneia dintre cele mai divizate regiuni a Americii.
Povesti emotionante prin firul crud, aproape naturalist al unui numar de scene narative, adevarate tablouri ale vremii lor, romanele si nuvelele sudului american aduc la lumina adevaruri ascunse de conventie si timp, socheaza uneori prin sinceritate, creeaza noi punti de legatura intre generatii si dau nastere unei literaturi-cult pe firmamentul genului de fictiune universal.
Reprezentative pentru aspectele pe care le-au denuntat, pentru metaforele culturale pe care le inglobeaza, si pentru stilul de fictiune sudista sunt:
Not Without Laughter (1930), de Langston Hughes
Their Eyes Were Watching God (1937), de Zora Neale Hurston
Old Mortality (1937), de Katherine Anne Porter
The Heart is a Lonely Hunter (1940), de Carson McCullers
A Curtain of Green (1941), de Eudora Welty
A Good Man Is Hard to Find and Other Stories (1955), de Flannery O'Connor
To Kill a Mocking Bird (1960), de Harper Lee - Premiul Pulitzer
In Cold Blood (Cu sange rece, 1966), de Truman Capote
Coming of Age in Mississippi (1968), de Anne Moody
The Autobiography of Miss Jane Pittman (1971), de Ernest Gaines
A Confederacy of Dunces (1980), de John Kennedy Toole - Premiul Pulitzer
The Color Purple (1982), de Alice Walker - Premiul Pulitzer
Ellen Foster (1987), de Kaye Gibbons
Truth: Four Stories I am Finally Old Enough to Tell (1998), de Ellen Douglas
miercuri, 25 februarie 2009
Cultura si tupeul
Am fost in seara asta pentru prima oara la un concert de chitara clasica. La Palatul Sutu s-a petrecut evenimentu' si a fost cu intrare libera.
Lasand la o parte scartaitul continuu al usii de la intrare, intrucat lumea venea si pe parcurs, si faptul ca eram printre nu foarte numerosii care s-ar incadra in categoria de public tanar, predominand domnii si doamnele in varsta, a fost o experienta placuta. Se vede ca oamenii astia canta din pasiune si e chiar relaxant sa ii asculti, mai ales dupa o zi de munca. Cu o conditie: sa nu fii foarte obosit.
Mergand mai departe cu observatiile, am putut distinge 2 tipuri de atitudini ale publicului: unii care intarziind, nu s-au sfiit sa scartaie/impinga/bufneasca scaune si ce au mai gasit in cale (marea majoritate) si unii (extind la unii desi a fost un singur domn) care groaznic de emotionati ca au ajuns dupa ora de debut, s-au impiedicat mai abitir decat cei care-o faceau intentionat, s-au inrosit si n-au mai contenit in a-si cere scuze.
In plus, dupa un an de navigat cu minunatele troleibuze 90,91,93 prin Drumul Taberei, aveam impresia ca cel putin unii oameni in varsta sunt rautaciosi doar cu cei mai tineri decat ei, respectiv aia care refuza sa le dea locul. Ei bine, ma aflu in eroare intrucat in seara asta am primit dovada ca la omuletii astia rautatea se manifesta fata de orice muritor, chiar si fata de cei de aceeasi varsta cu ei.
Asadar, vine un domn dupa ce se ocupasera deja toate scaunele, se uita cu speranta spre un scaun pe care isi plasase strategic o cucoana caciula de blana si intreaba daca e liber. Cucoana n-aude ca era prinsa in conversatie si domnu ma roaga pe mine s-o trag de maneca. Ma intorc spre cucoana, ma lungesc, incerc sa o apuc de maneca. Nimic. Nu reactioneaza. Comedie mare, monsher!
In fine, se milostiveste un tip din randul din fata sa o atentioneze pe cucoana. Care raspunde cu NU. Cinci minute de tevatura pentru un nu. Domnul incepe sa transpire abundent si incearca sa obtina si el macar un program. Drept pentru care se adreseaza unei doamne bine, intreband-o unde a pus pliantele cu programul de pe scaunele care fusesera ocupate. Madama ii raspunde foarte intepata "Pai le-am pus acolo, ca doar nu credeti ca m-am asezat pe ele!". Omu se retrage rusinat se face si mai rosu la fata si continua se transpire. Gandind "Frate, ce ti-o fi fost asa greu sa ii raspunzi omului frumos?" ii ofer domnului programul meu. N-am sa uit privirea rusinata si recunoscatoare pe care a avut-o.
Concluzia serii: la evenimente la care te culturalizezi pe gratis tre' sa dai din coate ca sa prinzi un loc. Daca nu ai tupeu, ramai cu buza umflata. Ca doar nu ai dat bani pe loc, asa ca e valabila regula primul venit primul servit. Parol!
Lasand la o parte scartaitul continuu al usii de la intrare, intrucat lumea venea si pe parcurs, si faptul ca eram printre nu foarte numerosii care s-ar incadra in categoria de public tanar, predominand domnii si doamnele in varsta, a fost o experienta placuta. Se vede ca oamenii astia canta din pasiune si e chiar relaxant sa ii asculti, mai ales dupa o zi de munca. Cu o conditie: sa nu fii foarte obosit.
Mergand mai departe cu observatiile, am putut distinge 2 tipuri de atitudini ale publicului: unii care intarziind, nu s-au sfiit sa scartaie/impinga/bufneasca scaune si ce au mai gasit in cale (marea majoritate) si unii (extind la unii desi a fost un singur domn) care groaznic de emotionati ca au ajuns dupa ora de debut, s-au impiedicat mai abitir decat cei care-o faceau intentionat, s-au inrosit si n-au mai contenit in a-si cere scuze.
In plus, dupa un an de navigat cu minunatele troleibuze 90,91,93 prin Drumul Taberei, aveam impresia ca cel putin unii oameni in varsta sunt rautaciosi doar cu cei mai tineri decat ei, respectiv aia care refuza sa le dea locul. Ei bine, ma aflu in eroare intrucat in seara asta am primit dovada ca la omuletii astia rautatea se manifesta fata de orice muritor, chiar si fata de cei de aceeasi varsta cu ei.
Asadar, vine un domn dupa ce se ocupasera deja toate scaunele, se uita cu speranta spre un scaun pe care isi plasase strategic o cucoana caciula de blana si intreaba daca e liber. Cucoana n-aude ca era prinsa in conversatie si domnu ma roaga pe mine s-o trag de maneca. Ma intorc spre cucoana, ma lungesc, incerc sa o apuc de maneca. Nimic. Nu reactioneaza. Comedie mare, monsher!
In fine, se milostiveste un tip din randul din fata sa o atentioneze pe cucoana. Care raspunde cu NU. Cinci minute de tevatura pentru un nu. Domnul incepe sa transpire abundent si incearca sa obtina si el macar un program. Drept pentru care se adreseaza unei doamne bine, intreband-o unde a pus pliantele cu programul de pe scaunele care fusesera ocupate. Madama ii raspunde foarte intepata "Pai le-am pus acolo, ca doar nu credeti ca m-am asezat pe ele!". Omu se retrage rusinat se face si mai rosu la fata si continua se transpire. Gandind "Frate, ce ti-o fi fost asa greu sa ii raspunzi omului frumos?" ii ofer domnului programul meu. N-am sa uit privirea rusinata si recunoscatoare pe care a avut-o.
Concluzia serii: la evenimente la care te culturalizezi pe gratis tre' sa dai din coate ca sa prinzi un loc. Daca nu ai tupeu, ramai cu buza umflata. Ca doar nu ai dat bani pe loc, asa ca e valabila regula primul venit primul servit. Parol!
luni, 23 februarie 2009
Protestez!
Macar in seara asta... Cine a facut ziua doar de 24 de ore s-o ia inapoi si sa-i faca un upgrade. Deci vreau un SP, un patch ceva, orice care sa o extinda macar la 30. Care va ocupati, cand o scoateti pe piata, dati de veste, io cumpar!
Asta pentru ca pana atunci ma chinui sa ingramadesc o gramada de lucruri in aceste saracacioase 24 de ceasuri. So...back to work!
Asta pentru ca pana atunci ma chinui sa ingramadesc o gramada de lucruri in aceste saracacioase 24 de ceasuri. So...back to work!
duminică, 22 februarie 2009
Concerte si concerte
Citind in seara asta un articol legat de concertul lui James Blunt, mi-am dat seama de un lucru: eu n-am avut de ce sa ma plang pana acum la majoritatea concertelor la care am mers. Daca am avut, au fost carteli specifice mie, de midget, care se da de ceasu mortii ca nu vede nimic pentru ca aia din fata is prea inalti si tre sa se suie pe boxa sau in carca unuia sa vada CEVA.
Nevermind, exista si avantaje sa fii mai micutz: te strecori mai usor printre aia mai solizi:)
Apoi mi-am dat seama ca in general concertele la care am fost au fost de rock. Hmm, do I see a connection here? Din experientele mele in domeniu as zice ca in metalosfera, ca sa o botez asa, exista un soi de brotherhood pe care nu prea il intalnesti in general. Mi se pare ca la un concert de gen mai toti rezonam. Sunt oameni care vin din toate colturile tarii in Bucuresti pentru o trupa care le place. Si odata ce isi vad preferatii pe scena, nimic nu ma conteaza. Nici sonorizarea proasta uneori, nici aglomeratia, nici fumul de tigara de la care simti ca parca iti pica ochii din cap, nici pokemonii care se gasesc sa faca moshpit cand nu e cazul. Pentru ca, in the end, when the stage is empty si luminile se sting, iti aduce aminte doar cum au cantat oamenii aia si ce ai simtit tu cand i-ai vazut si i-ai auzit. Pentru ca acolo mergi pentru muzica, mergi sa asculti muzica care-ti place live si sa impartasesti emotia de a vedea o trupa/un artist "pe viu".
Correct me if I'm wrong, but this is at least how I feel. Si am motive temeinice sa cred ca mai sunt si altii ca mine.
Nevermind, exista si avantaje sa fii mai micutz: te strecori mai usor printre aia mai solizi:)
Apoi mi-am dat seama ca in general concertele la care am fost au fost de rock. Hmm, do I see a connection here? Din experientele mele in domeniu as zice ca in metalosfera, ca sa o botez asa, exista un soi de brotherhood pe care nu prea il intalnesti in general. Mi se pare ca la un concert de gen mai toti rezonam. Sunt oameni care vin din toate colturile tarii in Bucuresti pentru o trupa care le place. Si odata ce isi vad preferatii pe scena, nimic nu ma conteaza. Nici sonorizarea proasta uneori, nici aglomeratia, nici fumul de tigara de la care simti ca parca iti pica ochii din cap, nici pokemonii care se gasesc sa faca moshpit cand nu e cazul. Pentru ca, in the end, when the stage is empty si luminile se sting, iti aduce aminte doar cum au cantat oamenii aia si ce ai simtit tu cand i-ai vazut si i-ai auzit. Pentru ca acolo mergi pentru muzica, mergi sa asculti muzica care-ti place live si sa impartasesti emotia de a vedea o trupa/un artist "pe viu".
Correct me if I'm wrong, but this is at least how I feel. Si am motive temeinice sa cred ca mai sunt si altii ca mine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)