Tamara forever

Am vazut aseară în sfârşit Mamouret. O comedie simplă, francă, care m-a făcut să râd cu poftă. Şi totuşi ceva a lipsit. Poate pentru că vine după sfâşietoarea Îngropaţi-mă de după plintă, un spectacol greu, pe care sunt fericită că am reuşit să îl văd pînă la capăt şi în faţa căruia am avut sentimente contradictorii, stări de agonie şi extaz.

O comedie după o dramă incomodă care te determină să te descarci realmente la final în ropote de aplauze. Oare e ciudat ca mi-a plăcut mai puţin?


Şi uite aşa încep un post despre Mamouret şi draga mea Tamara şi din a treia frază mă întorc spre cu totul altceva. Simt că e ca şi cum aş încerca să îmi găsesc circumstanţe atenuante. Să mă scuz faţă de mine că nu sunt la fel de impresionată ca de piesa în regia lui Yuri Kordonsky. Dar este absurd, nu se pot compara, sunt două genuri total diferite, îmi spun. Şi totuşi, de ce nu mă face să mă simt atât de bine râsul de la Mamouret pe cât mă aşteptam? Poate pentru că încărcătura emoţională este disproporţionată în comparaţie. Poate pentru că nu e de fapt nimic de comparat. Şi poate îmi plac mai mult dramele?

Dar să mă întorc la scopul meu primar: Tamara Buciuceanu-Botez. Femeia care mă face să râd oricând, în majoritatea rolurilor. Dragă Isoscel, voiam doar să îmi afirm aici speranţa că ne vei bucura cu prezenţa mulţi ani de acum încolo, pentru că pentru mine eşti o sursă de inspiraţie şi dincolo de scenă.

For we are truly made for companionship, not solitude

No matter how much we may crave for solitude, for being alone with ourselves only, without human companionship, we all creep out of our lonely cave at some point and reach for another human being.

We simply are not made for continual loneliness and that poetically-dreamt desert of solitude. We long for companionship and we strive to get it in order to feel complete. No one feels complete solely on his own. The others round you off in many ways and there is joy in this that is very hard to obtain in loneliness.

Surely we all have our moments of solitude when we need to get in touch with our thoughts and ponder on our inner questions but in the end, we go out in the open looking for the comfort of the social.

Why do we love?

I often ask myself how is it that this somewhat weird and funny feeling takes shape into a soul. What makes love appear and surface?

Why do we fall in love, why do we keep loving and hang in there no matter how many painstakingly hard moments this puts us through.

I guess we do this basically because it makes us feel that we belong. Being in love kinda carves out a piece of reality for you, making it your own, customized corner of the world. A place where you feel good.Even if unrequitted, love does make you feel that you belong. Gives you a purpose, a sense of being, a road to follow, a direction.
Good or bad, it organizes your chaos and sorts things out for you in a weird kinda way.

Why do you people out there love?

Cerc vicios?

Vorbeam deunăzi cu o amică despre viaţa pe care o ducem şi despre cercul vicios în care suntem prinşi cu toţii.

Întrebările sunt clasice: cum să te rupi de stilul de viaţă pe care ţi-l impune munca pe plantaţia corporatistă?

Să vedem.

1.Îţi dai demisia, devii freelancer, îţi faci o afacere şi devii propriul tău stăpân.

OK, şi totuşi asta presupune economii suficiente care să îţi permită să trăieşti până începe să îţi meargă afacerea. În plus, până se pune treaba pe roate, în mod clar vei munci cel puţin dublu decât o făceai la patron, pentru că, evident, nu ai succes peste noapte, totul se obţine prin muncă. Şi muncă multă. Şi la fel de multe şanse de reuşită cât de eşec.

Apoi, ca freelancer, poţi foarte bine să câştigi destul cât să îţi permiţi o săptămână în Elveţia and more şi luna viitoare să reuşeşti cu greu să îţi câştigi pâinea zilnică. Asta e, riscurile meseriei!

Să nu mai vorbim de concediu, right? Ca freelancer, o zi de concediu înseamnă în acelaşi timp o zi în care nu munceşti. Şi în acest caz, nu ţi-l plăteşte nimeni. Clar, nu munceşti, nu mănânci.

2. Îţi dai demisia, îţi iei prietenii, puneţi toate economiile laolalta şi începi să te plimbi prin lume, muncind azi aici, mâine dincolo, senin, liber şi fără griji. Ok. Şi până când? Cât te poate ţine asta? Sună bine, nimic de zis. Dar cât de fezabil e pe termen lung?

3. Ramâi pe plantaţie, strângi din dinţi ca tot restul negrişorilor şi devii uichendist. Adica trăieşti în weekend (aka uichend), ca doar atunci mai ai timp şi pentru tine. Şi eventual zici merci că nu eşti integralist (adica nu munceşti şi în weekenduri).

Mda, cam nasoală ultima perspectivă, cred că încep să mă gandesc puţin la a doua :))

Change

We are thrown helpless into life. Right in the midst of it. Into the world, as we learn to perceive it later on.

We carry with us a permanent luggage, most of which never leaves us and which we carry to our grave. Some of us choose to lose some of the heavy stuff and thus, turning lighter, start going up, higher and higher.Others carry the heavy stuff along and in time, it starts to get us to sink below, lower and lower.

It is true, most people cannot change. Their heavy stuff stays with them forever. But then again, there are a few who can. And this I do and will believe, with all my heart, no matter what.

Umbrele colorate

Vreme urâtă ieri, ar zice unii. Mohorât, ploaie rece de toamnă...Nervii de toamnă asociaţi...

Şi totuşi, plecând ieri de la muncă după o zi plină, aciuată sub umbrela mea colorată, am ales să merg la pas, fără a mă grăbi spre destinaţie, şi să ma bucur de ploaie, de oamenii pe care îi văd trecând pe lângă mine, de străduţe şi lumini.

Pe undeva, în starea asta contemplativă, deşi în mare parte grăbiţi şi zgribuliţi, oamenii mi s-au părut mai relaxaţi, mai puţin preocupaţi de ale lor şi mai deschişi. Am avut senzaţia că ascultă de acel sfat jucăuş care zice Wake up and smell the flowers, şi că se bucură de viaţă aşa cum ar trebui să facem în fiecare clipă.

Trecând pe podul Izvor, m-am oprit o clipă să admir luminile oraşului şi felul în care se oglindesc în apa Dâmboviţei. Şi atunci mi-am dat seama că, oricât de mult aş pretinde că nu suport oraşul ăsta murdar şi aglomerat, există şi motive pentru care îl iubesc. Şi din nou, l-am simţit al meu, şi am avut acel sentiment că fac parte din el cu adevărat.

Aseară, ploaia rece a redat oraşului culoarea. Dincolo de orice alt lucru, mi-a rămas în minte ca un buchet de umbrele colorate şi lumini discrete, care te fac să te simţi acasă.

Bolul cu peştişori aurii

Reciteam de curând o frază care mi-a mers la inimă:

Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol

E un mare adevăr aici: cu toţii ne luptăm pentru ceva, avem nişte vise, nişte speranţe, care, atunci când adunăm şi tragem linie, nu apar în rezultatul final; descoperim atunci că viaţa noastră a luat o întorsătură total diferită de ceea ce ne doream iniţial; uneori întorsătura e în bine, alteori în rău.

Şi totuşi cât de rău e să sfârşeşti în bolul cu peştişori aurii? Sau câţi dintre noi nu ajung acolo?

Poate ce e mai important e ceea ce facem până să ajungem în bol. Chiar dacă finalul e o existenţă aparent vană, banală, poate că pe parcurs, banalitatea asta a fost secţionată de momente extraordinare din punctul nostru de vedere. De experienţe unice, care ne-au marcat atât în bine cât şi în rău. Ce face o existenţă extra-ordinară? Unde ajungi dacă nu sfârşeşti in bol? Cine ajunge la aştri? Astea sunt întrebări cu răspunsuri deschise cu miliarde de variante, în funcţie de cum percepe fiecare lumea, viaţa, fericirea şi atâtea alte concepte fundamentale.

Da, poate visele noastre de odinioară nu se regăsesc în viaţa noastră ulterioară, dar şi visele au vârsta lor şi în timp unele dintre ele sunt înlocuite de altele. Înseamnă asta că visele noastre s-au pierdut şi că viaţa e de rahat? Nu e asta mai degrabă o portiţă meşteşugită de contemplativi care încearcă să îşi justifice astfel propriul eşec în a fi CEVA CARE CONTEAZA aşa cum văd ei că ar trebui să fie CEVA care contează?

Eleganţa ariciului

Am început de curând o cărticică primită de ziua mea. Se numeşte Eleganţa ariciului. Scrisă de o franţuzoaică născută în Maroc. Recunosc că m-a captivat. Şi mă întorc la ea cu religiozitate în fiecare seară când nu ies în oraş. Departe de a fi vreo profundă cugetare asupra sinelui, cărticica te surprinde cu umorul fin, ironia şi candoarea ei. Da, cred ca are o candoare aparte. E prima carte pe care nu îmi place să o explic dacă pot spune aşa. E CEVA în ea care mă face să mă întorc după mai mult. Este eleganţa ariciului, pe care ca ţepoasă autodeclarată o recunosc şi o preţuiesc.

"Dintre persoanele pe care le frecventează familia mea, toate au urmat aceeaşi cale: o tinereţe petrecută în încercarea de a-şi rentabiliza inteligenţa, de a stoarce ca pe-o lămâie filonul studiilor şi de a-şi asigura o poziţie de elită, pentru ca apoi să se întrebe cu uimire o viaţă întreagă de ce asemenea speranţe au dus la o existenţă atât de vană. Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol. "

Muriel Barbery - L'élégance du hérisson

Bucharest by night

Ca şi cu alte ocazii, m-am urcat obosită în taxi, dorindu-mi să ajung cât mai repede acasă. Ca niciodată însă oboseala mi-a dispărut ca prin minune când mi-am pironit privirile pe spectacolul lumii de dincolo de fereastră.

Bucureştiul are farmecul lui aparte pe care îl redescoperi în cele mai nebănuite momente. Clădirile lui vechi, năpădite de iederă, luminile colorate care străpung umbrele serii ca niste minarete fantastice, oameni, câini, pisici, vagabonzi, un bric-a-brac uneori de-a dreptul fascinant.

M-am cuibărit mai bine între pernele de pe locurile din spate şi m-am lăsat în voia Bucureştiului. L-am lăsat să mă convingă că poate fi cu totul altfel decât îl ştiam. Si perindându-se în umbra geamului meu, imaginile amestecate s-au succedat într-un ritm ameţitor. Umbre verzi, albe, roşii, galbene au lunecat în urma matahalei galbene care mă purta deja pe jumătate spre imperiul zeului cu pleoape de catifea. Şi aşa, cu mintea liberă de orice alt gând, l-am simţit al meu. Oraşul în care trăiesc.

Good night, Bucharest, whoever you are!

Looking back...to look ahead

Looking back on your life, you come across a few crucial moments that will stay with you forever. And it is those instants, which stand out from the rest of what u were, that help you get a grip on things when the future does not look so rosy.

Sometimes, you just need to pause and take a look back at all the things that you have achieved. In order to gather the strength to do even more of the things that are on your mind.

We are all achievers, on a smaller or larger scale. We all have something below our belts, no matter how infinitesimal. It's just that sometimes in life, you need some new props, something to push you further into...the rest of your life.

Some people say that in order to be able to live the moment and look confidently to the future, you need to stop turning back. To the past.

But I say that what we were and what we did is a good part of what we are and what we'll be. If you do not take your past in and choose to forget everything you used to be, you may be losing a good chance of becoming a rounded being. And a life with no past, made up of future time only, is a life of no tangible you. Because the man you become cannot get there without the person you were, without your prior experiences, knowledge, memories.

So, let's allow ourselves to delve into the past whenever we feel like it, because it is there that we may find a few of our certainties. And thus, a spring that will catapult us into our future. With new hope and faith in our dreams.

Have fun!

Still on my quest as to what makes one happy, I cannot help thinking one of the things to do in life most often is ultimately have fun doing what you do, whatever that is.

But then again, how can you always have fun no matter what you do? In practice this is harder than we may think coz we are mostly involved in "serious" stuff like going to work, driving, riding buses, paying bills...

And still, we CAN have fun WHILE doing all this routine business

Listening to your favorite song whilst caught in the daily traffic jams

Laughing with colleagues during lunch break

Making jokes with the stiff clerk taking care of your bills (and finding out that he/she's not that stiff and grouchy after all)

Looking at the blue sky, at the buildings, cats, dogs, streets, people that you leave behind as the bus hurries down past them on its well-trodden path

and well..actually a million ways to make your day be worthwhile :)

Sinceritate

Uneori mă întreb dacă nu suntem de fapt nişte ipocriţi atunci când afirmăm că nu suportăm minciuna. Pentru ca, de fapt, ce nu suportăm este să ni se spună sau să spunem adevărul verde în faţă.

Avem atâtea moduri de a ocoli adevărul de a îl învălui în mii de hainuţe frumoase şi în straturi atât de groase încât ajungem să nu îl mai recunoaştem.

Cât de bine ştim să apreciem sinceritatea? Si când spun sinceritate nu mă refer la lipsă de politeţe sau delicateţe ci pur şi simplu la puterea de a spune lucrurilor pe lume. Câţi oameni i-am îndepărtat de la inima noastră pentru că ne-au spus adevăruri care ne-au durut?

Şi în ce măsură e bine, salutar, să fii sincer şi în ce măsură e bine să ştii să minţi privindu-l pe celalalt în ochi?

Până la urmă sinceritatea e încorsetată de etichetă, de politeţe, sau, altfel spus, de normă. Iar ceea ce e sinceritate pentru unii poate fi ofensator pentru alţii. Şi, ca de obicei, orice concept e relativ. Sinceritatea are atâtea feţe că până la urmă toţi putem pretinde că suntem sinceri.

Şi poate, cel mai important e să fii sincer măcar cu tine însuţi. Să păstrezi acolo, în sufletul tău un strop de adevăr pe care să-l admiţi în mod cotidian. Da, ăsta sunt. Pe mine, măcar pe mine, să nu mă mint. Măcar pe mine să ma respect. Să mă văd aşa cum sunt, să-mi fie sinceritatea faţă de mine o oglindă pentru toate minciunile mele motivate social. Să îmi spun, sincer, că mâncarea gazdei a fost oribilă, că mi-a plăcut rochia domnişoarei de onoare şi nu a miresei, că vinul a fost o poşircă şi că nu suport pisica vecinei de la 2, pe care o mângâi pretins afectuos de fiecare dată când iese bătrânica cu ea pe palier.

Ploaia

De obicei îmi induce o stare de amorţeală, somn, moleşeală, call it what you will. Cel mai bine dorm când îi trage o răpăială de aia pe cinste, cu tunete şi fulgere.

Azi în schimb am privit ploaia torenţială care mă mura cu fiecare secundă sub umbrelă cu bucurie. Am închis ochii pentru câteva clipe şi am simţit că mă poartă undeva...în vacanţă, departe de toţi şi de toate într-o lume nouă, nedescoperită, plină de verdeaţă, flori şi căderi de apă.

Se vede că cineva a jucat bine dansul paparudelor pentru că plouă fără oprire. Greşesc, acum tocmai s-a oprit. Pacat, acum fără picurii ei, vremea pare mohorâtă şi complet anosta. Şi-a pierdut farmecul lichid.

Jocurile copilăriei

"Mama lu' Gabi, îl lăsaţi pe Gabi să iasă afară?"

"E pedepsit, nu are voie să iasă la joacă"

Iată un dialog aparent banal care m-a purtat însă în trecut, în copilărie. Mi-am adus aminte de dialoguri similare şi de jocurile noastre:

"Ţările"

"Şotron"

"Ţară, ţară, vrem ostaşi"

Încetul cu încetul se fabrică oţetul (eu asta ţin minte, habar n-am cum se chema de fapt)

Unde au dispărut toate? De-abia dacă mai vezi un joc de şotron trasat stângaci pe betoane. Rar. Din ce în ce mai rar.

Dar de "avioane"? Jocul acela pe care îl jucam pe furiş în timpul orelor la sfârşitul caietului de matematică...

Eu una îmi aduc aminte şi de somata jucată cu amicii mei-băieţi-şi de fotbalul care dădea dureri de cap mamei şi răni dechise genunchilor mei veşnic înfofoliţi în frunze de muşcată din ghivecele văduvite ale tatei.

Unde sunt jocurile de altă dată? Cu ce au fost înlocuite? Îndrăznesc să cred ca de cele pe calculator doar parţial şi că există nişte alternative în jocul copiilor de azi pe care eu încă nu le-am descoperit.

Se spune că fiecare vîrstă are farmecul ei. E drept, dar copilăria este vârsta care rămâne mereu cu tine. Care îţi smulge un zâmbet pe ascuns atunci când te simţi copleşit de grijile tale de "om mare".

A fi copil e tare frumos, dar a fi un om mare care îşi redescoperă din când în când latura ludică şi elibereză pentru câteva momente copilul din el e la fel de valoros. Iar copilul din noi trebuie preţuit şi hrănit. Ca să rămână în viaţă, să nu se piardă în abisurile hâde ale conformismului şi ale uitării.

Eu una o să joc şotron alături de copiii mei. Şi o să cânt şi o să râd şi o să lunec protector pe lângă ei cu role pe gleznele mele îngroşate şi cu un zâmbet luminos pe faţa mea ridată.

Atunci voiam să ajung om mare. Şi acum că sunt acolo unde mi-am dorit, copilul din mine se vede crescut şi se bucură. Pe termen nedefinit :)

Amintire plăcută #5

Ţin minte şi acum momentul în care am dat virtualiceşte mâna cu universul lui Gibson şi am descoperit cyberpunk-ul. În anul IV de facultate, tot în perioada de glorie Erasmus, mi-am luat un curs specializat de literatură franceză centrat pe SF.

Minunat, mi-am zis eu, îmi place SF-ul, o să fie o plăcere să merg la cursul ăsta (nu mai aveam nevoie de credite, voiam să îl urmez pentru simplul fapt că mi se părea interesant, exista şansa să aflu lucruri noi).

Big mistake! Una la mână, deşi bibliografia avea doar autori străini, cursul era în franceză. Oricât mi-ar plăcea limba lui Voltaire, îmi venea foarte greu să vorbesc în franceză despre nişte concepte eminamente anglo-saxone. Aşadar, interzis la limba engleză şi având în vedere că mă încăpăţânam să spun numele autorilor cu pronunţie englezească, precum şi titlurile cărţilor, am reuşit să îmi atrag antipatia colegilor care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu engleza (adică mai toţi), plus profa.

Şi totuşi, deşi la vache mi-a dat notă mică la proiectul final, pentru mine, asta ramâne o amintire plăcută, pentru că atunci am descoperit un univers care mă fascinează şi acum, mi-am lărgit orizontul de cunoştinţe, precum şi că sunt o luptătoare, pentru că am reuşit să trec peste obstacole pentru a face un lucru care îmi place.

De aceea, lucrarea mea despre cyberpunk de atunci mi-e tare dragă şi, deşi nu o mai deţin în format fizic, ideile din ea sunt vii în mintea mea, iar experienţele de atunci nepreţuite.

In viteza

Nu stiu voi, dar mie mi se pare ca in ultima vreme (adica de cateva generatii incoace) totul in lumea asta a fost pus pe FAST FORWARD.

Cine mai are vreme de stat si cumpanit lucrurile, cand totul in jurul nostru se roteste intr-un maelstrom ametitor, care se misca din ce in ce mai repede si din cand in cand, ca deruta sa fie completa, isi mai schimba si sensul?

Ne grabim din ce in ce mai mult iar prin forta imprejurarilor, multe dintre deciziile noastre trebuie luate pe loc. Suntem niste mici Napoleoni, sau, mai politically correct, niste multitaskeri. Vorbim cu sotia la telefon in timp ce trimitem mailuri la clienti si ne gandim ce trebuie sa mai rezolvam pe ziua de azi.

Citim in metrou pentru ca acasa avem alte lucruri de facut si pentru ca alte "taskuri" se succed cu repeziciune in viata noastra.

Ne platim facturile in pauza de masa si mergem la sala la 10 noaptea ("pentru ca e mai liber").

Ne bem grabiti cafeaua dimineata. Si ne bucuram daca avem timp si de asta. Pentru ca, ne zicem, altii o beau in drum spre munca, in metrou, in RATB, prin statii sau mai stiu eu pe unde.

De dimineata si pana seara suntem prinsi intr-un tavalug care trece nemilos peste zi astfel incat parca ajungem sa nu mai intelegem nimic din ea.

Te trezesti morocanos la 6:30, te imbraci, iti bei (sau nu) cafeaua, culegi nevasta si copilul, te sui in masina. Ii decarci pe fiecare pe la treburile lor si o pornesti spre birou. Stai acolo cel putin 8 ore, dupa care te sui in masina, ajungi acasa, schimbi doua-trei vorbe cu nevasta si copilul, mananci (sau nu) si te culci. Ca sa o iei de la capat a doua zi.

In weekend te ingramadesti cu altii ca tine pe sosele ca sa iei o gura de aer proaspat si sa scapi (cica) de rutina. Te afumi la un gratar, joci un fotbal, bei o bere si luni esti gata de aceeasi schema.

Si toate astea in cea mai mare viteza posibila. Pe ceasuri, minute si secunde numarate.

Si totusi, cand mai respiri? Cand te opresti? Cand faci o PAUZA? Oare in timpul asta al nostru viata e doar atat?

Viata moderna. Ne-o umplem cu aparate sofisticate, menite, zice-se, sa ne-o faca mai usoara, ne grabim mereu undeva, ne cufundam in proceduri, liste si indatoriri. Ne saturam existenta cu fraze care incep cu "trebuie". Alergam mereu dupa ceva, fara sa ne oprim sa savuram. Ne multumim cu gratulatii instant si ne spunem, linistitor, ca asa e viata din ziua de azi.

Si asa, la un moment dat te pomenesti ca s-a terminat. Ca nu mai ai timp. Ca s-a scurs iremediabil. Ca a trecut pe langa tine. Si, culmea, nici nu ti-ai dat seama de asta...

Fara explicatii

Sunt oameni care te cerceteaza fara vorbe, doar din priviri, care te studiaza pe nesimtite si care iti pot pune in fata ochilor liste si liste de calitati si defecte pe care le ai doar dupa cateva ore pe care le petreci impreuna.

Care iti cer sa le explici de ce iti place x sau y. Si cum iti explici asta si astalalta. Oare oamenii astia nu pot intelege un raspuns gen "Nu stiu. Pur si simplu imi place. Nu pot descrie sentimentul"?

De ce totul trebuie sa aiba o explicatie? De ce trebuie sa iti explic senzatia mea atunci cand imi cufund mana in apa rece a paraului de munte? Sau sa iti detaliez bucuria mea tainica in fata unui tablou? De ce totul trebuie sa fie logic si perfect motivabil? De ce nu putem intelege ca unele lucruri nu pot fi descrise si explicate si ca le traiesti fara sa le poti reda? De ce trebuie sa stricam magia unei clipe cautandu-i formula si pierzand-o in explicatii desarte? De ce nu putem doar sa traim si sa simtim? Fara explicatii. Fara liste. Fara analize. Fara sa despicam firul in patru. Fara sa rationalizam. Simplu. Fara.

Killing choice

Luana approached a very sensitive issue, all the more sensitive nowadays when life is so hectic: suicide.

To me, killing yourself is killing your options. In choosing suicide, you make a definite choice and there is no turning back from that. Simply and bluntly because you are dead.

Irrespective of the reasons (and I am including here both selfless and selfish suicide), suicide is the end of choice. Because beyond death there is a big, scary darkness called the unknown. And somehow, in the unknown, choice does not exist. It stopped when you chose to go beyond life.

Despre intoleranta

Cred ca au curs rauri de cerneala si si-au batut gura o gramada de omuleti pe tema discriminarii de orice fel.

Din pacate, e usor utopic sa credem ca intr-o buna zi, toti vom trai in pace unii cu altii pe o mare pajiste inflorita, inconjurati fara teama de feline care, culmea, nu sar sa ne sfasie. In fine, ca in pozele alea frumos colorate din niste carticele cu care umbla unii cu catare la prozelitism.

Mai nou, de cand am intrat si noi ca tot omu in Europa cea grandioasa, ni se cere din ce in ce mai mult sa fim toleranti. Si ni se da si ocazia, avand in vedere ca ne populam pe zi ce trece cu diverse natii neautohtone.

Nimic de zis, sunt tari in lumea asta care se caracterizeaza tocmai pentru multiculturalitate si orase cat se poate de cosmopolite, ce mai, Babel reloaded.

Din pacate, o mare parte dintre noi au fost educati in vesnicul spirit "asta se face, asta nu", cu reguli bine stabilite pentru fiecare lucrusor. Buun. Atunci ce faci cand apare un element nou la orizont pentru care nu exista nicio regula prestabilita. Pentru ca realitatea aia nu a mai existat pana la momentul respectiv. E un lucru nou si educatia/experienta nu iti da un precedent dupa care sa te ghidezi.

Asadar, cum te comporti? Actionezi instinctiv? Faci the politically correct thing?

Pana la urma ce dicteaza comportamentul nostru tolerant? Normele? Societatea? Bunul simt? Uzantele?

Eu una am o frica aproape patologica de concetatenii nostri Rroma. Experientele mele neplacute ma fac oarecum intoleranta, in sensul ca evit orice contact cu ei. Nu ii critic, nu ii injur, pur si simplu ma tin deoparte. Asta ma face intoleranta, right? Si totusi, intre mine si oamenii care i-ar pune la zid e o mica-mare diferenta.

Pana la urma toleranta/intoleranta se naste din suma experientelor noastre vis-a-vis de persoana/conceptul, etc. respectiv. Nu pot crede ca exista persoane care se nasc tolerante/intolerante. Atitudinile noastre sunt modelate de experiente. Pana la urma, si indoctrinarea, care duce la intoleranta, este tot o experienta.

Judecam uneori foarte usor oamenii, etichetandu-i ca tolerant/intolerant prin raport cu experientele si parerile noastre. Si totusi, daca ne-am pune in situatia celuilalt, am putea avea surpriza sa ne regasim intr-o pozitie fix opusa celei actuale.

Toleranta si ipocrizie. Cati dintre noi afirmam sus si tare ca suntem toleranti? Ca nu avem nicio problema cu oamenii de culoare, cu asiaticii, cu femeile in pozitii de conducere sau mai stiu eu cate si mai cate? Cati admitem, sincer, ca avem o problema cand vedem un arab pe strada? Cati ne simtim incomfortabil cand ne nimerim in lift cu vreo 3 omuleti de culoare, dar, in schimb, pretindem fata de noi insine ca nu avem nicio problema cu ei?

Si pana unde merge toleranta? Oare orice bazaconie scornita de mintea umana e acceptabila? Ce e tolerabil si ce nu?

You tell me, people, ce credeti, pentru ca, in mod clar, nu e la fel de simplu ca in poza de mai jos...

Zbor ideal

Discutia inceputa de Catalin despre vise m-a dus iremediabil cu gandul la zbor.

Multi dintre noi au vise in care leviteaza sau pur si simplu se regasesc undeva sus deasupra pamantului, ca prin magie.

Dar de fapt, cu totii zburam, iremediabil, la un moment in viata. Catre un ideal, inaltati de un gand maret, de o pasiune, purtati pe aripile inflacararii pe care dragostea o sadeste in noi...

Oricum ar fi, fiecare are peticul lui de cer (macar virtual) pus acolo deoparte. Care ne asteapta sa ne inaltam spre el. Indiferent de timp si loc sau de ocazie.

Eu nu cred in existente liniare si in orizonturi existentiale comode. Nimeni nu traieste cu adevarat la aceeasi intensitate o viata intreaga. Macar o data ai un moment de zbor, cand simti ca esti deasupra lucrurilor, deasupra lumii, detasat de material, singur cu tine si cu visul tau.

Imi vine in minte titlul lui Kundera, L'insoutenable legerete de l'etre, si in momentul asta fac o conexiune intre zbor, inima usoara si vis. Cumva, mi se pare ca se imbratiseaza frumos cuvintele si proiectiile lor in imaginatia mea.

Cand esti entuziasmat cu adevarat de ceva, chiar iti simti inima mai usoara si te ridici usor-usor spre el, intr-un zbor lin. Intr-un zbor ideal. Spre ideal.