No matter how much we may crave for solitude, for being alone with ourselves only, without human companionship, we all creep out of our lonely cave at some point and reach for another human being.
We simply are not made for continual loneliness and that poetically-dreamt desert of solitude. We long for companionship and we strive to get it in order to feel complete. No one feels complete solely on his own. The others round you off in many ways and there is joy in this that is very hard to obtain in loneliness.
Surely we all have our moments of solitude when we need to get in touch with our thoughts and ponder on our inner questions but in the end, we go out in the open looking for the comfort of the social.
joi, 27 mai 2010
vineri, 21 mai 2010
Where is my mind wandering?
Since right now I am @work and the weather outside is not exactly genial, I'm dreaming of being here:
And yeah, I can answer this question: Where is my mind? Right there, next to those tiny lil' waves breaking on a beach :)
And yeah, I can answer this question: Where is my mind? Right there, next to those tiny lil' waves breaking on a beach :)
joi, 20 mai 2010
Out into space
Un video cu imagini din spaţiu pe muzica celor de la Pearl Jam. Great vocals, heartfelt lyrics, and amazing images.
Un mix nemuritor şi o piesă care mi-a mers la inimă de fiecare dată când am ascultat-o!
Un mix nemuritor şi o piesă care mi-a mers la inimă de fiecare dată când am ascultat-o!
miercuri, 19 mai 2010
Spaţiul-ultima frontieră
Stau uneori şi mă gandesc că suntem ca nişte lăcuste sau ca nişte rozătoare care consumă tot, fără prea mult discernământ, doar pentru binele propriu.
Citeam pe undeva că sunt şanse mari ca până în 2050 Pământul să devină un mare deşert. Nici 50 ani. Trist de curând.
Avem Ziua Pământului şi altele la fel dar de fapt, practic, cât facem pentru lumea în care trăim? Până la urmă, ca simplu individ, faci ce poţi, dar nu poţi obliga pe altul să se gândească la lucrurile astea.
Şi atunci, îmi dau seama că scenariile mai mult sau mai puţin apocaliptice din iubitele mele SF-uri ar putea să se transforme la un moment dat în nişte realităţi extrem de viabile.
What then? Dupa ce am ros tot ce e de ros pe aici, unde ne vom duce? Să cotropim altă planetă, să o stoarcem picătură cu picătură de sevă în căutarea noastră permanentă de mai bine?
Iarăşi citeam pe undeva că orbita terestră e deja un mic junk yard, populat de navetele noastre eşuate, şuruburi, nituri, piuliţe şi alte asemenea goodies, însumând circa 2 milioane kg de gunoi cosmic.
Ce mai, suntem cei mai tari, am ajuns în spaţiu din toate punctele de vedere, cu tot ceea ce ne reprezintă. Chiar tot...
De aceea, probabil, când va veni ziua aceea, Space-the final frontier va căpăta o conotaţie nouă, deloc fericită...
Citeam pe undeva că sunt şanse mari ca până în 2050 Pământul să devină un mare deşert. Nici 50 ani. Trist de curând.
Avem Ziua Pământului şi altele la fel dar de fapt, practic, cât facem pentru lumea în care trăim? Până la urmă, ca simplu individ, faci ce poţi, dar nu poţi obliga pe altul să se gândească la lucrurile astea.
Şi atunci, îmi dau seama că scenariile mai mult sau mai puţin apocaliptice din iubitele mele SF-uri ar putea să se transforme la un moment dat în nişte realităţi extrem de viabile.
What then? Dupa ce am ros tot ce e de ros pe aici, unde ne vom duce? Să cotropim altă planetă, să o stoarcem picătură cu picătură de sevă în căutarea noastră permanentă de mai bine?
Iarăşi citeam pe undeva că orbita terestră e deja un mic junk yard, populat de navetele noastre eşuate, şuruburi, nituri, piuliţe şi alte asemenea goodies, însumând circa 2 milioane kg de gunoi cosmic.
Ce mai, suntem cei mai tari, am ajuns în spaţiu din toate punctele de vedere, cu tot ceea ce ne reprezintă. Chiar tot...
De aceea, probabil, când va veni ziua aceea, Space-the final frontier va căpăta o conotaţie nouă, deloc fericită...
marți, 18 mai 2010
Sunt
Sunt ceva mai mult decat şi-ar dori alţii şi ceva mai puţin decât mi-aş dori.
Sunt neclintirea înverşunată a stâncilor îmbrăţişate de răcoarea muşchiului şi a zăpezii.
Sunt o carte găsită pe o bancă care călătoreşte la infinit prin biblioteci, rafturi, rucsaci, amintiri, vise şi decepţii.
Sunt o pasăre care a ros zabrelele culcuşului protector şi a plecat departe, zburând pieziş spre lumină.
Sunt surâsul pierdut al toamnei când îşi părăseşte foşnetul ruginiu.
Sunt susurul mut al tăcerii sufletelor regăsite.
Sunt un rotocol de fân purtat de vânt peste coline şi peste timp, în eter.
Sunt viaţa mustind de sevă a copacilor copilăriei.
Sunt acelaşi şi altul, aici şi nicăieri.
Sunt neschimbat şi mereu nou.
Sunt eu.
Sunt neclintirea înverşunată a stâncilor îmbrăţişate de răcoarea muşchiului şi a zăpezii.
Sunt o carte găsită pe o bancă care călătoreşte la infinit prin biblioteci, rafturi, rucsaci, amintiri, vise şi decepţii.
Sunt o pasăre care a ros zabrelele culcuşului protector şi a plecat departe, zburând pieziş spre lumină.
Sunt surâsul pierdut al toamnei când îşi părăseşte foşnetul ruginiu.
Sunt susurul mut al tăcerii sufletelor regăsite.
Sunt un rotocol de fân purtat de vânt peste coline şi peste timp, în eter.
Sunt viaţa mustind de sevă a copacilor copilăriei.
Sunt acelaşi şi altul, aici şi nicăieri.
Sunt neschimbat şi mereu nou.
Sunt eu.
duminică, 16 mai 2010
It should be
It should be simple. It starts and it evolves. Naturally. Without props, pushes, and the sort. And too much compromise.
But in reality, you have to compromise. In everything. Otherwise, it just does not work. Or does it?
Why do we make everything a game and we are always lurking for the big prize or something? Why can't we just be straight and honest about things and need to make it complicated? Life is just too short for us to make it more complicated than it already is.
But in reality, you have to compromise. In everything. Otherwise, it just does not work. Or does it?
Why do we make everything a game and we are always lurking for the big prize or something? Why can't we just be straight and honest about things and need to make it complicated? Life is just too short for us to make it more complicated than it already is.
luni, 10 mai 2010
Why do we love?
I often ask myself how is it that this somewhat weird and funny feeling takes shape into a soul. What makes love appear and surface?
Why do we fall in love, why do we keep loving and hang in there no matter how many painstakingly hard moments this puts us through.
I guess we do this basically because it makes us feel that we belong. Being in love kinda carves out a piece of reality for you, making it your own, customized corner of the world. A place where you feel good.Even if unrequitted, love does make you feel that you belong. Gives you a purpose, a sense of being, a road to follow, a direction.
Good or bad, it organizes your chaos and sorts things out for you in a weird kinda way.
Why do you people out there love?
Why do we fall in love, why do we keep loving and hang in there no matter how many painstakingly hard moments this puts us through.
I guess we do this basically because it makes us feel that we belong. Being in love kinda carves out a piece of reality for you, making it your own, customized corner of the world. A place where you feel good.Even if unrequitted, love does make you feel that you belong. Gives you a purpose, a sense of being, a road to follow, a direction.
Good or bad, it organizes your chaos and sorts things out for you in a weird kinda way.
Why do you people out there love?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)