Biciclist prin Bucureşti

Deşi nu merg de multă vreme cu bicicleta prin oraş, am ajuns să strâng o desagă de povestioare biciclistice, care însumează atât bucurii cât şi frustrări ale mersului pe 2 roţi în marea aglomeraţie urbană numită Bucureşti.

După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...

Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).

Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.

Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.

E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!

Toţi fiii mei

În sfârşit, mă declar mulţumită. Mi-am văzut visul cu ochii: un Miller jucat extrem de pertinent, recognoscibil, total...EL. La Naţional. În Toţi fiii mei (All My Sons).

Ramasesem cu un gust amar după piesa mea favorită, Moartea unui comis-voiajor, de la Bulandra. Fad, plat, fara feeling, parcă cu o oboseală cronică care planează asupra întregii reprezentaţii.

Cert e că drama americană nu prinde la orice tip de public. Aşa cum dramatismul lui Cehov plictiseşte de moarte pe unii, iar punerile în scenă contemporane ale lui Afrim oripilează pe alţii.

Trebuie să recunosc că nu mai fusesem de mult la teatru, întrucât cele mai recente încercări mi s-au părut oarecum populiste şi uşor mediocre. De aceea, poate, m-am şi bucurat să văd o piesă pe sufleţelul meu. Chiar şi cu o sală nu foarte plină.

Rebengiuc încă se ţine bine, tot respectul pentru el, o regie făcută de Caramitru, destul de inspirată, şi o atmosferă care redă foarte bine feelingul piesei lui Miller (lighting design foarte sugestiv si decor interesant).

O Sanda Toma excelenta şi o actriţă pe care n-o ştiam, Costina Ciuciulica, care m-a impresionat plăcut.