Biciclist prin Bucureşti

Deşi nu merg de multă vreme cu bicicleta prin oraş, am ajuns să strâng o desagă de povestioare biciclistice, care însumează atât bucurii cât şi frustrări ale mersului pe 2 roţi în marea aglomeraţie urbană numită Bucureşti.

După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...

Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).

Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.

Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.

E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!