Faust.

Întotdeauna am scris pe blog atunci când m-a mişcat ceva, când am avut o trăire extraordinară despre care am simţit că trebuie să împărtăşesc, că trebuie să mă confesez foii, fie ea şi virtuală.

Şi iată că din nou scriu despre teatru. De data asta, despre o montare excelentă care m-a trezit pentru mult, mult timp şi pe care nu cred că o voi uita vreodată.

Am sărit în sus de bucurie când un amic mi-a vândut pontul cum că există un site de pe care pot cumpăra bilete online la Faustul lui Purcărete. Am făcut diverse mici maşinaţiuni pentru că nu aveam atunci destui bani şi într-un final am răsuflat uşurată: am biletele!!!!

Apoi, pe 23 am plecat plină de entuziasm dar şi un pic de teamă spre Sibiu. Dacă nu îmi va plăcea, dacă nu înţeleg, dacă e prea mult pentru mine? Şi recunosc că am intrat după ceva aşteptare în sală cu emoţii. Îmi venea greu să stau locului, ma întorceam în stânga şi în dreapta ca o morişcă, atentă la toata lumea şi neatentă la toată lumea în acelaşi timp.

Mă enervase organizarea, prea mulţi oameni pentru prea puţine scaune, accesul cu călcat pe picioare şi atitudinea celor din jur, un pic parcă prea încordaţi şi nervoşi.

Şi apoi, când am auzit chicotitul lui Mefisto, obervându-l cocoţat pe dulap după minute bune de la dezvelirea scenei (pentru că aici nu poate fi vorba despre ridicarea cortinei), am uitat. De toate.

Mai încolo, când ne-am părăsit locurile pentru a pătrunde în piesă, am păşit groaznic de neîndemânatică, împiedicându-mă de tot ce găseam în cale, deşi eram, paradoxal, foarte atentă să păşesc peste obstacole, parcă într-un vis. Şi cred că aşa a şi fost, pentru că nimic nu m-a impresionat în mod negativ, pe toate le-am primit cu ochii mari de copil în faţa căruia se înşiruie parcă o sumedenie de bunătăţi într-un galantar de cofetărie.

Şi la câteva zile după spectacol, recunosc că gândul meu e încă acolo, mă revăd în hala aceea imensă, simt mirosul de praf, aud vocea schimbătoare a Ofeliei Popii şi iarăşi sunt, pentru câteva minute, în vacanţă.

Apoi îmi revin, mă văd în faţa calculatorului şi îmi vine să strig în jur: am fost acolo, am fost acolo, nu vă puteţi închipui cât e de frumos!

Amintirea asta va stărui, ferecată în sipetul minţii mele multă vreme, până când...până când ne vom revedea. Pentru că voi mai vedea Faust cel puţin o dată.

Motzu-Hotzu spre un final fericit?

După multe încercări nereuşite, se pare că Motzu-Hotzu s-ar putea să aibă noroc.

Tot căutând pe net variante pentru el, am dat într-un final peste o fermă din Marea Britanie pentru animale domestice salvate din diverse situaţii mai puţin fericite, The Farm Animal Sanctuary.

I-am contactat şi s-au arătat dispuşi să îl primească pe motanul nostru şi să aibă grijă de el până la sfârşitul vieţii.

Din pacate însă, Anglia are nişte condiţii destul de stricte privind importul de animale şi deocamdată nu ştim cum vom putea să îl transportăm până acolo. Se pare că British Airways deţine monopolul asupra transportului de animale pe cale aeriană spre UK, aşa că ei sunt probabil singura variantă viabilă.

Vă rugăm dacă ştiţi ce formalităţi trebuie îndeplinite şi cum putem transporta motanul in UK, daţi-ne de ştire, noi suntem dispuşi să călătorim cu motanul pănă acolo pe cheltuiala proprie, pentru că oamenii de la ferma respectivă nu pot veni să îl preia din Londra.

Orice informaţie este utilă aşa că nu ezitaţi.

Mulţumim!

Sunt un motan orb

Astăzi am aflat crudul adevăr: Motzu-Hotzu e orb. Deşi are ambii globi oculari, nu vede deloc, cel mai probabil lovitura la cap i-a afectat nervul optic.

Şi totuşi el se descurcă în apartament, se mişcă singur de colo-colo şi îşi găseşte singur mâncarea şi litiera. Între timp a fost şi castrat, aşa că poate fi găzduit fără probleme în casă sau apartament.

Vă rugăm, oferiţi-i o căsuţă acestui motan năpăstuit. Are doar 2 ani, şi în afara ochilor lipsiţi de vedere, este sănătos şi foarte, foarte cuminte. Nici nu îl simţi în casă, este foarte silenţios, miaună foarte rar şi este din cale-afară de blând. Îi place să fie mângâiat şi periat şi se întinde cat este de lung sub orice mână iubitoare.

Nu este pretenţios, mănâncă cam orice fel de mâncare umedă (ceva mai greu bobiţe, nemaiavând toţi dinţii) şi este foarte frumos (blana de pe cap seamănă foarte bine cu cea a unui ghepard, iar pe bot are niste puncte care aduc foarte bine cu cele specifice acestei feline).

Dacă doriţi să îi oferiţi o căsuţă, ne găsiţi la akhenaton1980@yahoo.com, 0724071189 şi pe www.orasulanimalelor.ro.

Motzu-Hotzu reloaded

Motanul nostru se reface binişor, s-a învăţat la litieră şi mănâncă bine, se alinta şi toarce când e mangâiat şi periat.

Din pacate, în curând voi pleca din Bucureşti pentru circa o saptamână şi nu îl pot lăsa singur atâtea zile, aşa că dacă ne poate ajuta cineva cu o cazare temporară de pe 13-14 până pe 19 iulie inclusiv sau poate chiar până la sfârşitul lunii, i-am fi recunoscători.

Motanul e foarte cuminte, e încă temător de oameni în sensul că se cam ascunde şi tresare când pune o persoană necunoscută mâna pe el şi tinde să sa retragă într-un colţişor întunecos din când în când.

Joi mergem la spital să îi scoată firele de la ochi şi mandibulă şi aflăm verdictul: va fi un motan cu un singur ochi până la sfârşitul vieţii sau chiar e  super norocos şi va vedea şi cu ochiul lovit.

Dacă ştiţi şi un cabinet veterinar/pensiune cu preţuri decente unde îl putem lăsa în perioada menţionată, vă rugăm daţi un semn.

Mulţumim!

Motzu-Hotzu şi Cati

Eu sunt Motzu-Hotzu

Nu ştiu cine sunt şi nici cum am ajuns acolo. Mi s-a spus că tremuram chircit lângă stâlpul de semafor de la Izvor cu un ochişor atârnând din orbită şi cu botul însângerat. Când au încercat să pună mâna pe mine, am fugit înnebunit de frică tot spre maşinile care mă loviseră, neştiind prea bine ce se întâmplă cu mine şi unde sunt.

Spre norocul meu, m-au prins, m-au dus la spital, m-au operat şi mi-au oblojit rănile. Două săptămâni am fost străin de lumea de afară, cufundat doar în durerea şi frica de care se părea că nu mai pot scăpa. Apoi, într-o bună zi, am început să mănânc şi să mă simt mai bine. Am rămas însă temător şi tresar speriat la orice zgomot puternic.

Cel mai mult şi mai mult îmi doresc acum un locşor al meu, o căsuţă pe lângă sau în care să ma aciuez. Sunt cuminte şi sfios nevoie mare, stau şi în curte, nu sunt pretenţios defel.

Deocamdată sunt în convalescenţă, dar sunt puternic şi îmi voi reveni repede, am doar doi ani şi vreau să vad cât mai multe în viaţa asta care mi-a mai rămas.

NOTĂ: Motanul are aproximativ doi ani, momentan nu este castrat, dar dacă cineva doreşte să îl adopte, ne ocupăm noi şi de castrarea blănosului, dacă va fi ţinut în apartament. Poate sta şi la curte, la oraş sau undeva la ţară, este mare şi puternic, după ce se face bine va fi extrem de util chiar şi într-o gospodărie. Ne găsiţi la ihriel@live.com sau 0724071189.