Faust.

Întotdeauna am scris pe blog atunci când m-a mişcat ceva, când am avut o trăire extraordinară despre care am simţit că trebuie să împărtăşesc, că trebuie să mă confesez foii, fie ea şi virtuală.

Şi iată că din nou scriu despre teatru. De data asta, despre o montare excelentă care m-a trezit pentru mult, mult timp şi pe care nu cred că o voi uita vreodată.

Am sărit în sus de bucurie când un amic mi-a vândut pontul cum că există un site de pe care pot cumpăra bilete online la Faustul lui Purcărete. Am făcut diverse mici maşinaţiuni pentru că nu aveam atunci destui bani şi într-un final am răsuflat uşurată: am biletele!!!!

Apoi, pe 23 am plecat plină de entuziasm dar şi un pic de teamă spre Sibiu. Dacă nu îmi va plăcea, dacă nu înţeleg, dacă e prea mult pentru mine? Şi recunosc că am intrat după ceva aşteptare în sală cu emoţii. Îmi venea greu să stau locului, ma întorceam în stânga şi în dreapta ca o morişcă, atentă la toata lumea şi neatentă la toată lumea în acelaşi timp.

Mă enervase organizarea, prea mulţi oameni pentru prea puţine scaune, accesul cu călcat pe picioare şi atitudinea celor din jur, un pic parcă prea încordaţi şi nervoşi.

Şi apoi, când am auzit chicotitul lui Mefisto, obervându-l cocoţat pe dulap după minute bune de la dezvelirea scenei (pentru că aici nu poate fi vorba despre ridicarea cortinei), am uitat. De toate.

Mai încolo, când ne-am părăsit locurile pentru a pătrunde în piesă, am păşit groaznic de neîndemânatică, împiedicându-mă de tot ce găseam în cale, deşi eram, paradoxal, foarte atentă să păşesc peste obstacole, parcă într-un vis. Şi cred că aşa a şi fost, pentru că nimic nu m-a impresionat în mod negativ, pe toate le-am primit cu ochii mari de copil în faţa căruia se înşiruie parcă o sumedenie de bunătăţi într-un galantar de cofetărie.

Şi la câteva zile după spectacol, recunosc că gândul meu e încă acolo, mă revăd în hala aceea imensă, simt mirosul de praf, aud vocea schimbătoare a Ofeliei Popii şi iarăşi sunt, pentru câteva minute, în vacanţă.

Apoi îmi revin, mă văd în faţa calculatorului şi îmi vine să strig în jur: am fost acolo, am fost acolo, nu vă puteţi închipui cât e de frumos!

Amintirea asta va stărui, ferecată în sipetul minţii mele multă vreme, până când...până când ne vom revedea. Pentru că voi mai vedea Faust cel puţin o dată.