Ştiu. M-am chinuit atâta vreme să fac să îmi placa oraşul ăsta pe care îl simt ca o haină mică şi urâtă, care mă strânge din toate încheieturile. Şi în cele din urmă reușisem. Înarmată cu cartea salvatoare care începuse să aibă colțurile îndoite de cât o îndesam prin toate gențile, rucsacii și traistele mele de fiecare zi, alături de materia informă a nimicurilor utile de prin biroul meu portabil, înfruntam senină fiecare zi alături de mii de oameni grăbiți şi zâmbeam de la micile manii enervante ale unora și până la furia de-a dreptul animalică a altora în faţa unor stresuri cotidiene. Mă credeam ceva mai înţeleaptă şi capabilă să zâmbesc oricărei zile, indiferent de cât de urâtă se anunţă.
Uite că de la o vreme nu-mi mai iese treaba asta cu calmul. Toată truda mea în a mă reforma într-un personaj răbdător în faţa tăvălugului bucureştean s-a dus! Sau cel puţin mare parte din ea.
Acum am zile când îmi vine să urlu, când nu mai suport să văd atâta mitocănie şi prostie strânse la un loc. Suntem nişte animale, asta suntem, pentru că exact aşa ne comportăm.
Îmbrâncim, călcăm pe sau în picioare, urlăm necontrolat la telefon, ne proptim cartea sau ziarul sau mai nou Kindle-ul sau ceva similar de scăfârlia nefericitului care ne stă în faţă. Şi fugim. Toţi fugim fără să ne uităm prea mult ce întâlnim în cale. Mereu, 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, ne mișcăm picioarele la turaţie maximă spre ceva. De multe ori mă întreb oare câţi dintre noi am putea răspunde clar spre ce ne grăbim dacă ne-ar întreba cineva.
Ştiu, trebuie să mă calmez. Mă duc acasă, îmi pun nişte muzică care îmi place, mângâi o mâţă, bag un Heroes şi o să treacă. Mda, şi mâine? Mâine mă pregătesc mental pentru aceleaşi lucruri. Şi sper să îmi iasă faza cu calmul.
Până atunci, să vă zic ultima chestie care m-a scos din sărite săptămâna asta. Eram la Eroilor în staţie. Vine un 268, plin ochi. Pe trotuar, tot aşa, plin de lume. Lângă mine, o bunică cu nepotul, cu un ghiozdan gen troller, de ăla de îl târâi. Opreşte autobuzul şi lumea începe să coboare. Bunica, nici mai mult nici mai puţin, pune ghiozdanul pavăză în faţă şi începe să urce ÎN TIMP CE OAMENII COBORAU!. Adica efectiv dădea cu ghiozdanul în nefericiţii care coborau ca să îşi facă loc să urce. Nepotul, evident, după ea. Reuşesc să ajungă pe mult râvnitele scaune. Minunat! Nimeni nu le-a spus nimic, nici măcar cei care coborau. Frate, cât de indolent să fii să nu zici nimic când aia îţi baga trollerul în faţă şi intră efectiv în tine???? Nu mai comentez că sincer mi-au pierit cuvintele...
5 comentarii:
Calmaaaa, eeee! :))
Parerea mea ca cel mai intelept e sa iei metroul, ca la ora la care te duci tu la munca, dupa ce ti-ai facut somnu de frumusete, e liber la metrou!!!!!! Try that for a change. And caaaaalma!!!
John
Bre, ai dreptate, numa ca io nu ajung asa tarziu la munca ca dorm (bine-ar fi!), tot la 7-8 ma trezesc, da am trebi casnice :P
Am scris ditamai mesaju degeaba, că nu s-a încărcat pagina și s-a pierdut. :D
Varianta prescurtată: slavă Domnului că am scăpat de așa ceva, dar încă îmi aduc aminte cum e. Anyway, cred că trebuie să ne încăpățânăm să le facem observație, ceva ceva s-o prinde la un moment dat. Am observat recent că se poate: niște unii cu alcoolu-n nas de dimineață, care credeau că distrează un autobuz întreg cu manelele lor de pe telefon, au fost puși la punct de nu s-au văzut de cetățenii revoltați. :P
P.S. Asta cu cetățenii îmi aduce aminte de un banc și-un cal... :p
Cătişor, tu nu mai prestezi nimic p'acilea? :)
O sa scriu, Mimisor, o sa scriu articolul asta pe care am fost rugata sa il scriu...
Am traducerea aia de carte pe cap care imi ocupa cam tot timpul liber, sunt cam pe ultima suta de metri....
Trimiteți un comentariu