Uneori stau și mă gândesc că sunt o mare nerecunoscătoare, că în loc să mă bucur de ceea ce am, visez mereu la altele și mă amărăsc singură pentru tot felul de prostii.
Și totuși...nu vreau sa renunț la visele mele, la ce mă face fericită, cântându-mi veșnic fraza asta cu trebuie să mă mulțumesc cu ce am. Nu cred că e în firea mea și oricât de mult mi-aș flutura vorbulițele astea prin față, nu fac decât să mă mint. Deși mi-aș dori pe undeva să mă mulțumesc cu ce am tot timpul și să nu îmi doresc mai mult, nu cred că voi reuși vreodată să fac asta.
Și până la urmă dacă ești mereu mulțumit cu ce ai și nimic mai mult, ești fericit? Da, sunt mulți oameni care sunt fericiți astfel. La mine însă se pare că acționează alte resorturi, unele care mă împing mereu înainte, să descopăr alte lucruri, locuri, oameni, perspective. E adevărat, poate, că asta nu îmi aduce o fericire egală, constantă, călduță și îndestulătoare, dar mă face să trec prin clipe de fericire supremă, când, plutesc pe norișorul meu, neînțeleasă poate de alții, dar cu adevărat în elementul meu.
Și da, am și clipe de nefericire abisală, dar cine nu le are? Îmi asum faptul că îmi place să trăiesc intens orice lucru care mi se întâmplă, pentru că fiecare e o pietricică la temelia propriului meu zgârie-nori. Și în fiecare zi urc mai sus spre nori, căzând mai apoi câteva etaje bune, într-acest du-te vino inexorabil de clipe fericite și triste. Ce pot să zic, așa cum e ea, life is good :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu