Eu sunt Motzu-Hotzu

Nu ştiu cine sunt şi nici cum am ajuns acolo. Mi s-a spus că tremuram chircit lângă stâlpul de semafor de la Izvor cu un ochişor atârnând din orbită şi cu botul însângerat. Când au încercat să pună mâna pe mine, am fugit înnebunit de frică tot spre maşinile care mă loviseră, neştiind prea bine ce se întâmplă cu mine şi unde sunt.

Spre norocul meu, m-au prins, m-au dus la spital, m-au operat şi mi-au oblojit rănile. Două săptămâni am fost străin de lumea de afară, cufundat doar în durerea şi frica de care se părea că nu mai pot scăpa. Apoi, într-o bună zi, am început să mănânc şi să mă simt mai bine. Am rămas însă temător şi tresar speriat la orice zgomot puternic.

Cel mai mult şi mai mult îmi doresc acum un locşor al meu, o căsuţă pe lângă sau în care să ma aciuez. Sunt cuminte şi sfios nevoie mare, stau şi în curte, nu sunt pretenţios defel.

Deocamdată sunt în convalescenţă, dar sunt puternic şi îmi voi reveni repede, am doar doi ani şi vreau să vad cât mai multe în viaţa asta care mi-a mai rămas.

NOTĂ: Motanul are aproximativ doi ani, momentan nu este castrat, dar dacă cineva doreşte să îl adopte, ne ocupăm noi şi de castrarea blănosului, dacă va fi ţinut în apartament. Poate sta şi la curte, la oraş sau undeva la ţară, este mare şi puternic, după ce se face bine va fi extrem de util chiar şi într-o gospodărie. Ne găsiţi la ihriel@live.com sau 0724071189.

Turism ca la carte

Intotdeauna m-am intrebat de ce romanii nu isi pun in valoare frumusetile natale? Ne lipseste spiritul de antreprenoriat? Ma indoiesc de asta, mai ales cand ma gandesc la puzderia de bisnisuri care au aparut ca ciupercile dupa ploaie dupa Revolutie (da, pentru mine e cu R, macar pentru faptul ca e singura pe care am trait-o pana acum).

Facand o comparatie intre vecinii nostri maghiari, mai precis capitala lor si capitala noastra, indraznesc sa afirm ca avem cel putin la fel de multe lucruri frumoase cu care sa ne falim in fata unui vizitator de pe alte meleaguri. Si totusi, mergand la Budapesta, mi-am dorit sa raman acolo macar cateva zile in plus, ascunzandu-ma de perspectivele unei intoarceri in minunatul oras al lui Bucur.

Lasand laoparte diferentele de relief si avantajele derivate (perspectiva asupra Dunarii si a intregului oras oferita de dealurile Budapestei si relativa platitudine cu care se poate "lauda" Bucurestiul nostru de campie), avem in comun o arhitectura veche deosebita si un oras vechi vrednic de aratat lumii. Dar aici intervine prima bila neagra pentru Bucuresti: la noi, orasul vechi e in restaurare since forever, pe cand la Budapesta gasesti cladiri vechi in stare excelenta nu doar in centru, ci chiar si pe aleile laturalnice.

Tare mi-e ciuda cand ma gandesc ca Bucurestiul are mult mai multe povesti de spus decat Budapesta. Si totusi nu aici, la noi, am ascultat vrajita o istorie poetizata a unei Dunari personificate, care ii picura in urechi ascultatorului franturi ale unei lumi trecute in 30 de limbi diferite. Nu, din pacate, nu aici.

Nu aici am vazut cladiri luminate ca ziua in timp ce aluneci bland pe valurile marelui fluviu.

Daca stau sa ma gandesc bine, ar trebui sa ma documentez serios ca sa pun cap la cap un tur al Bucurestiului pentru un turist strain. Si cand te gandesti ca budapestanii iti ofera o puzderie de asemenea tururi ale capitalei lor la preturi destul de piperate.

Da, ungurii stiu sa faca turism. Stiu sa se laude cu ce au si sa faca asta in cel mai placut mod pentru cei care le calca pragul. Stiu sa zambeasca larg indiferent de modul cum arata calatorul si de cum e imbracat. Nu fac supozitii puerile asupra posibilitatilor lui financiare inainte inca de a-l auzi vorbind. Si il primesc (sau cel putin dau o impresie foarte convingatoare) cu bratele deschise. Pentru ca el, vizitatorul, le aduce bani in pusculita. Si pentru asta il cinstesc cum se cuvine.

E drept, au talentul de a pune un pret mai mare decat valoarea reala a obiectivelor turistice, insa, atunci cand serviciile oferite sunt de la nota 9 in sus, putini se mai gandesc la bani. And they give, generously.

Ce usor ar fi sa ne punem capul la contributie si macar sa copiem un model de succes daca nu sa venim cu ideile noastre proprii. Ce frumos ar fi Bucurestiul turistic. Daca AR EXISTA.

Din pacate, nici macar pentru un turist roman Bucurestiul nu ar fi un loc placut. Ce vede un provincial cand vine in Bucuresti? Multa nesimtire si rautate. Si pleaca stupind in san, jurand sa nu mai revina vreodata. Si in urma ramane the BIG BAD BUCHAREST si nimic altceva. Un loc deloc primitor, care nu te atrage cu nimic.

Cu totii ne plangem de tarele lui, dar nimeni nu incearca sa puna umarul si sa schimbe ceva. Ba mai mult, toti se uita la tine ca la un lunatic daca indraznesti sa faci vreo sugestie in acest sens. Poate pentru ca stim din experienta ca orice incercare e sortita esecului si ca mentalitatea noastra nu se va schimba atat de usor? Oare ospitalitatea proverbiala a romanului e doar un mit? Oare nu ne putem schimba?

Sustineam aici cateva motive pentru care iubesc tara in care m-am nascut si imi declaram increderea in capacitatea noastra de a ne schimba si de a o schimba. In bine. Inca imi mentin pozitia. Dar nu stiu pentru cat timp. Probabil ca va veni o vreme in care voi trage de mine ca sa mai gasesc motive. Sau nu.

Later edit: Primul pas

De ce nu vreau sa plec

Citeam deunazi pe forumul Hotnews niste opinii despre Romanica. Mare disputa daca ar trebui sa pleci si daca vrei sa pleci (dupa unii), de ce sa arunci cu noroi in ce lasi in urma.

De cand am inceput sa traiesc in Bucuresti, mi-am pus problema de a pleca din tara mai des ca alta data. Cam de fiecare data cand merg la banca sau la circa financiara. Sau in orice alt loc unde ma lovesc de minunatul functionar public, intotdeauna atat de amabil. Zic ca imi pun problema doar pentru ca ulterior ... imi trece. Cum imi rezolv problema (cu nervi, normal, dar nah, macar o rezolv), cum nu mai vreau sa plec.

Lasand la o parte lucruri marunte de genul catelimea comunitara care te mai trezeste la realitate din cand in cand (cu cruzime, desigur), claxoanele si bruftuluielile din trafic (ca pieton, cel putin deocamdata), fetele obosite, acre, inexpresive, triste (lista e deschisa) din metrou, avem o problema majora ca natie: lipsa bunului simt. De fapt, cred ca ar fi mai bine sa il consideram o specie pe cale de disparitie. De bine de rau, cativa care isi mai aduc aminte de el mai exista. Ok, si acum ca am inceput lista negativa, urmarea total nepotrivita: si totusi (inca) nu vreau sa plec din Romania. De ce? Pentru ca:
1. Am fost in cateva tari pe afara si e foarte misto sa le vezi CA TURIST.
2. In singura tara care m-ar atrage ca si relocalizare, Franta, nici nepotii copiilor mei nu se vor simti ca acasa. Vor fi doar niste emigranti.
3. Imi place sa cred ca mai exista sanse pentru tara in care m-am nascut si ca lucrurile se vor schimba, cu timpul.
4. Nu m-as simti bine departe de prieteni si familie.
5. Nu vreau sa las balta tot ce am facut aici si sa vad cum se manelizeaza Romanica. I can fight it!
6. Imi place sa merg la teatru si opera AICI si n-o sa las pe nimeni sa imi fure aceasta placere (vezi ideea 5)
7. Sunt multe lucruri frumoase in tara asta pe care inca nu le-am vazut si care ma fac sa raman aici.

Da, vreau sa ma inghesui iarna in metrou si sa primesc coate in burta de la ceilalti, sa ma agit luni de zile ca sa gasesc bilete la un spectacol pe care doresc sa il vad, vreau sa imi iau masina si ma las injurata de manelistii cu BMW-uri si ceafa groasa, sa stau la coada ca sa imi platesc taxele si sa ma umplu de nervi din varii motive.

Asta pentru ca inca imi mai face placere sa merg cale lunga pana intr-un loc ca Vatra Dornei sau Baile Herculane, sa mananc porumb copt pe plita bunicii mele de la tara, sa alerg prin livezi si prin curti pline de fan (neordonate la linie ca la nemti), sa ma bucur ca un copil de o carte veche pe care o gasesc in pod si sa stau acolo printre panzele de paianjen sa o citesc, sa il vad pe Beligan in carne si oase (mai mult oase, lately), sa ma duc la ai mei de Craciun plina de bucuria ca am putut sa le iau cadouri din munca mea, sa mananc niste branza cu slana si ceapa cum numai in Romanica se poate.

Da, recunosc, sunt un Balcanic! De asta poate, Vestul nu e inca o optiune!