Rusinica...

Deși am avut parte de un vis împlinit anul ăsta la concertul Depeche Mode, am așteptat cu sufletul la gură și Rock the City 2013, sau mai bine zis, prestația live a celor de la Rammstein, căci a fost singura trupă care însemna ceva pentru mine din întregul line-up.

Buun, să începem cu începutul, zic.

1. Mi s-a părut mare măgărie să vinzi exclusiv abonamente pentru ambele zile de festival, fără a da posibilitatea omului să ALEAGĂ. Nu au existat bilete pe zile. Practic, vrei Rammstein, ia și trupa x, y, și z la pachet. Bonus de la noi. Frumos, asta dacă m-ar fi interesat vreuna. Dar nu a fost cazul!

2. Mă bucur că nu am avut strălucita idee de a veni cu 4-5 ore la devreme în căldura aia sufocanta, pentru că ORICUM nu mi-ar fi servit la NIMIC! Știu că au fost mulți care au făcut asta și îmi pare rău pentru ei. Din fericire, am avut marele noroc să îi văd pe Rammstein în condiții mult mai decente acum 3 ani, altfel sigur aș fi rămas cu un gust amar, în ciuda prestației lor excelente și de această dată.

3. Ca să trecem la miezul problemei: n-am văzut nimic. Ok, am zis, nu-i bai, îi știu pe băieți de data trecută, cam știu care e mersul, așa că mă mulțumesc să îi aud. Aiurea! Ce să auzi, frate, dacă ești la kilometri buni de scenă. Cât ar fi sunetul de bun, apăi nu răzbate și la prostime peste mări și țări, nu? N-am comentat, nu m-am gândit prea mult DE CE nu văd chiar nimic, că deh, oricum am un metru jumate și de obicei nu văd prea multe la concerte. Cu toate astea, mi-am dat seama că ceva e în neregulă după concert, când am auzit ditamai matahalele de oameni de la 1,85 în sus, care, ca plătitori de bilet la Normal Circle ce se aflau, ziceau cam tot același lucru: că nu văzuseră mai nimic. Buun, apoi, citind și je pe net, aflai care fu buba: 'mnealor, organizatorii lu' pește prăjit, s-au gândit să mai facă un bănuț, și au mărit zona de la Golden Circle. De unde, evident, rezultă, că Silver Circle ori s-a micșorat, ori s-a dat mai în spate și Normal Circle a ajuns la mama lu' Scaraoțchi în praznic.
4. E primul concert la care aproape am făcut atac de panică la coadă la CEVA (că n-am avut pretenții la băut ceva anume, era atât de cald încât eram dispusă să ma alimentez cu ce mai aveau omuleții de vândut). Să leșin nu alta, făcută conservă între voinici de 2-3 ori mai înalți ca mine, mai-mai să nu mai văd nici cerul pe alocuri.
5. Bude n-am prestat, că nu m-a tras deloc ața dupa 2 cozi la care am participat din plin, dar am auzit că era aceeași poveste fantastică coborâtă din legendele urbane concertistice.

Concluzie: După spusele unei donșoare de pe la organizatori

Delimitarea cercurilor s-a facut in mod diferit in cele doua zile datorita volumului diferit de spectatori. Prima zi a fost exceptia iar golden-ul si silver-ul au incaput amandoua in zona de golden. Nu ai ce sa faci cand vin atatia oameni. Unii vor sta mai in spate. La Wachen vede toata lumea tot? Nu. Vad cei care stau in fata. Daca delimitarile nu ar exista, 10.000 de oameni s-ar ingramadi in fata scenei si in caz de incendiu s-ar termina urat de tot. La un concert cu atatea instalatii pirotehnice, pericolul de incendiu creste considerabil.
Imi pare rau daca pentru unii spectatori a fost neplacut. Desi este adevarat ca au fost lipsuri, tot consider ca este necesar sa privim o problema din mai multe puncte de vedere inainte sa il luam in brate pe Badea si sa urlam: “Pai da, ca in Romania asa se intampla, ca ne batem joc ca asa si pe dincolo”

 Păi nu urlăm degeaba, dragă. Omul a dat bani pe bilet și vrea un concert civilizat! Ce ați făcut voi cu delimitarea e jenant și degradant. Suntem oameni, nu animale! Vinzi atâtea bilete cât să fie ok pentru toată lumea, nu ca să îți umfli buzunarele, după care te doare la bască. Băi mă lași cu incendiul? Fată dragă, dacă era un incendiu, muream naibii cu toții până ieșeam din zonă. Ție cât ți-a luat să ieși de la concert? 5 minute, probabil, că deh, ești organizator, nu jumătate de oră cât le-a luat restului muritorilor.
Am lucrat și eu ca voluntar la concerte și am fost și de cealaltă parte a baricadei și crede-mă, îmi dau seama când organizarea lasă de dorit, așa că lasă-mă să te contrazic, a voastră nu a fost proastă, a fost SUB ORICE CRITICĂ. Să ajungi în față să îți iei ceva de băut după o oră si jumătate de stat la coadă și să te ia ăl de vinde berea sufletului la mișto (nici măcar nu mi s-a întâmplat mie, dar am văzut cazuri nenumărate de acest gen) când deja ești plin de nervi și la limita răbdării, să stai la coadă la jetoane doar ca să treci la alte cozi similare dacă vrei să torni ceva pe gât, că ți s-a uscat și stomacu de arșiță sau dacă vrei să scapi de presiunea de pe vezică, eh, ce pot să spun, e CEVA, mai greu de găsit prin alte părți, BRAVO, sunteți cei mai tari!

Aaaanyway, acestea fiind spuse, vă recomand cu căldură ORICE concert Rammstein CARE NU SE ȚINE ÎN ROMÂNIA! S-auzim de bine și nenea cu organizarea, îți doresc mai multă compasiune și mai puțină foame de bani, cum ar zice hip-hoperu.

The Great Gatsby

Mi-a plăcut dintotdeauna cartea și am urât-o cu pasiune pe fetița asta slabă, răsfățată și enervantă care e Daisy. Țin minte că atunci când am terminat cartea am plâns sincer pentru Gatsby și am continuat să o urăsc pe Daisy până acum, când am văzut filmul. Nu știu de ce, dar acum m-am liniștit, am făcut pace cu ea și am acceptat inevitabilul. Am iertat-o văzând-o întruchipată de Mulligan, am încercat să o înțeleg. Deși  știam ce se întâmplă, tot am rămas cu ochii pe generic la final, părându-mi iarăși rău pentru săracul Gatsby. Parcă așteptam ceva, poate un final diferit față de cel al lui Fitzgerald, nu știu. Poate doream să nu se termine filmul. Cert e că m-a ținut cu ochii pe ecran și m-a prins și emoțional, exact cum a făcut-o și cartea.

Excelent joc actoricesc din partea majorității actorilor. Trebuie să recunosc că în ciuda faptului că în tinerețea lui nu l-am putut suporta pe DiCaprio, pe măsură ce a crescut, a trebuit să îi dau Cezarului ce-i al Cezarului și să îi recunosc meritele. E un actor fantastic, joacă excelent roluri destul de variate și a atins acea frumusețe matură care nu poate face decât să îl ajute în carieră. Carey Mulligan confirmă cel puțin pentru mine cărarea asta pe care a început să și-o croiască cu  An Education, iar Tobey Maguire m-a impresionat în mod plăcut.

Ascultasem dinainte coloana sonoră și știam la ce să mă aștept, e o îmbinare foarte reușită și cel putin 3 dintre piesele prezente pe OST au devenit plăcerea mea vinovată.  Ce mai tura-vura, un film bun all over. Go see it, people!

În altă ordine de idei, filmul mi-a făcut o poftă nebună să citesc ce a mai scris Fitzgerald și să pătrund în epoca generației pierdute în care a creat, a iubit și a murit.

May

I think this is going to be a great month, I can feel it. One trip to the country of my heart, two concerts on the way, spring-to-summer weather, a tranquil state of mind, my recipe for a great month.

Plus some inspirational stories of ordinary people who toughen it up and just enjoy whatever comes their way:

Emmanuel on The X Factor Australia show

Joseph Whelan on The X Factor UK show

I promise from now on I will never ever complain, whatever happens to me is just rubbish I should not worry about and work myself up, chin up and go on!

Have a great summer everybody!

Happiness

Uneori stau și mă gândesc că sunt o mare nerecunoscătoare, că în loc să mă bucur de ceea ce am, visez mereu la altele și mă amărăsc singură pentru tot felul de prostii.

Și totuși...nu vreau sa renunț la visele mele, la ce mă face fericită, cântându-mi veșnic fraza asta cu trebuie să mă mulțumesc cu ce am. Nu cred că e în firea mea și oricât de mult mi-aș flutura vorbulițele astea prin față, nu fac decât să mă mint. Deși mi-aș dori pe undeva să mă mulțumesc cu ce am tot timpul și să nu îmi doresc mai mult, nu cred că voi reuși vreodată să fac asta.

Și până la urmă dacă ești mereu mulțumit cu ce ai și nimic mai mult, ești fericit? Da, sunt mulți oameni care sunt fericiți astfel. La mine însă se pare că acționează alte resorturi, unele care mă împing mereu înainte, să descopăr alte lucruri, locuri, oameni, perspective. E adevărat, poate, că asta nu îmi aduce o fericire egală, constantă, călduță și îndestulătoare, dar mă face să trec prin clipe de fericire supremă, când, plutesc pe norișorul meu, neînțeleasă poate de alții, dar cu adevărat în elementul meu. 

Și da, am și clipe de nefericire abisală, dar cine nu le are? Îmi asum faptul că îmi place să trăiesc intens orice lucru care mi se întâmplă, pentru că fiecare e o pietricică la temelia propriului meu zgârie-nori. Și în fiecare zi urc mai sus spre nori, căzând mai apoi câteva etaje bune, într-acest du-te vino inexorabil de clipe fericite și triste. Ce pot să zic, așa cum e ea, life is good :)

Maroc, Africa (3)

Iar m-a lovit dragostea de blog după nșpe mii de zile, dar iată-mă, îs gata pentru concluzii, aka impresiile din Marakkech și Essaouira.

Vă spun din start că dacă ar fi să mai merg în Maroc din nou, nu aș mai alege să aterizez în Marakkech. E mult prea haotic și cam europenizat și m-a debusolat complet. Dacă vii însă în Maroc pentru prima oară însă, l-aș recomanda. Trebuie văzut măcar vreo zi-două. Mixtura asta unică de oameni, arome, sunete și clădiri trebuie neapărat gustată, indiferent de impresia care v-o va lăsa ulterior.

Aș zice că e un lucru bun că am stat într-un ryadh din orașul vechi și nu într-un hotel fancy din orașul nou, modern.
Marrakech e frumos în primul rând prin străduțele lui înguste mustind de oameni și autovehicule de tot felul, respirând arome exotice, transpirație, voie bună și câte și mai câte. Odată prins în acest furnicar imens te lași dus de val și timpul trece peste tine nesimțit, te fură, te fură grozav și nici nu știi cand trec orele și zilele și te pomenești că trebuie să te sui în avion și să o iei din loc înapoi la existența ta mai mult sau mai puțin liniștită.

Marakkech e un tăvălug care pe mine una m-a rostogolit bine de tot până m-am obișnuit cu cultura asta ciudată unde toți strigă, invită, adulmecă, îmbie, unde totul e o marfă bine pusă în valoare și intens târguită, unde trebuie efectiv să ieși din zona de confort și să îți descoperi sau inventezi valențe noi și reacții surprinzătoare.

Marakkech m-a învățat mai multe despre mine decât 2 ani de plimbări prin Italia și deși pe alocuri a fost o experiență cam necomfortabilă, ba chiar enervantă uneori, m-aș simți atât de săracă în lipsa ei!

Nu pot să povestesc Marrakech-ul, fiecare trebuie să îl trăiască prin prisma proprie și să îl filtreze prin filmul fin al propriilor gusturi și concepții despre viață. Un lucru pot spune însă: mergeți să îl vedeți, veți învăța multe despre voi și despre lume!

Essaouira a fost parcă o gură de aer proaspăt după haosul din Marakkech. E un oraș-port la Atlantic care m-a fermecat din prima clipă. Nu e vreo sofisticărie, mi s-a părut frumos și franc, și foarte relaxant.

Spiritul negustoresc caracteristic arabilor e mai puțin agresiv aici, m-am plimbat în voie prin prăvălii și buticuri fără să sară cineva la gâtul meu cu propuneri de achiziții la fiecare pas. Pentru prima oară poate de când ajunsesem în Maroc, m-am relaxat cu adevărat, lăsând deoparte agitația și tulburarea vălmășagului uman care era Marakkech.

Am mâncat înghețată și m-am bucurat de un adevărat festin cu pește și creveți proaspeți pentru care am plătit mai puțin de 10 euro.

Essaouira rămâne în sufletul meu un loc în care mi-ar plăcea să mai revin ca să îmi clătesc ochii, să îmi eliberez mintea și să îmi odihnesc trupul.

Pentru cine mă cunoaște, poate părea ciudat că am ajuns să îmi petrec ceva vreme urmărind un meci de fotbal pe plajă. Eram singura femeie care se uita la meci, dar mi s-a părut atât de relaxant și plăcut, cu atât mai mult cu cât, trecând pe acolo ceva mai târziu am văzut că întregul teren de fotbal dispăruse între timp sub apele oceanului.

Am făcut plajă îmbrăcată, cu fusta și baticul de pe cap bătute de vânt. Nu era nici un localnic la plajă, doar străini. Un nisip foarte fin și o apă frumoasă rău, dar un vânt nemilos care te cam îngheța în cazul în care te aventurai în ea înot.

Cu titlu de anecdotă, îmi amintesc de un african care se ținea după tine pe plajă, îmbiindu-te cu un platou de prăjiturele pe care le plimbase toată ziua prin soare, complet impasibil în fața refuzului, întrebându-te răbdător când vrei să se întoarcă ca să cumperi (peste două ore, mâine, peste două zile...)

În concluzie, mi-a părut puțin rău când s-a făcut ora de plecare. Nu voiam înapoi în Marakkech, găsisem în sfârșit locșorul potrivit pentru mine și nu prea voiam să îi dau drumul.

Și cu asta, povestea mea africană a ajuns la final. În curând, sper să mă pornesc prin nori spre alte meleaguri, mai europene de această dată.

S-auzim de bine!

Maroc, Africa (1)

M-am hotărât să merg în vacanță în Maroc dintr-odată. Nu am plănuit asta, așa cum fac de obicei, cu juma de an înainte și ca niciodată, m-am lăsat pe mâna altora când a venit vorba de organizare.

Recunosc că pe undeva am avut oarecare strângeri de inima pentru că mă obișnuisem să planific eu tot cu mânuțele astea două. Pe de altă parte, a fost interesant să scap de orice fel de planificare.

Am citit tot felul de review-uri si m-am înarmat cu o recuzită pe măsură, aka țoale cât mai lungi, largi și acoperitoare pe care le-am folosit din belșug (vorba vine, pentru că am avut doar bagaj de mână fro 8 zile cât a durat toată chestia!) la destinație.
Buun!

Și iacată, vine și ziua de 22 mai și pornesc în MAREA AVENTURĂ. Ne întâlnim cu grupul la aeroport și după o vreme încep să am palpitații că nu mai apărea Radu care trebuia să ne dea biletele (alea multeeee, că era cu escala in Italia si la dus și la întors).

În fine, ne suim toți în avion, încerc să dorm oareșicât da nu-mi iese de nicio culoare, așa că mă bag la o discuție. Tre să menționez că de data asta n-am prestat nicio carte la bord (iarași bagaju de mână, bată-l vina!) dar nu m-am putut abține și am târguit o Dilema Veche din aeroport pe care am lăsat-o însă singurică și nemângâiată în camera de hotel din Marakkech la plecare (alături de cca 2 perechi de șalvari că nu mai încăpeau în rucsac de minunatu covor zburător de mi l-am cumpărat-zic circa că nu mai rețin exact ce am mai abandonat pe acolo).

La un moment dat se aude vocea pilotului care ne anunta (dragut din partea lui!) că pe pista de aterizare e nush ce accident si că vom fi redirectionati spre Forli (asa pt negeografici, treaba asta, Forli, e langa Bologna, cam vreo niste 300 km mai incolo de Pisa, unde trebuia sa aterizam noi cu Wizzu sufletului, roade-i-ar toate molimele Africii si Asiei!).

Zic OPA, până aici ne-a fost! La momentu respectiv nu stiam cat de departe e Forli ăsta, dar cand ne-am vazut acolo în câmp station (numa noi, am fost singurul avion redirectionat acolo, hmmm...oare de ce?), totul a devenit clar. La revedere, tabara draga...ăăăăMaroc&shit.

Nu mai insist cu episodul de după, cert e că în noaptea aia ne-am cazat pe banii noștri (evident, cum altfel?) în Pisa și a doua zi am facut 4 ore cu trenu pân la Roma unde am luat avion la Casablanca. Ei, toata trebșoara asta mi-a scos din banii de buzunar pt vacanță 300 euroi (bilet nou până la Casablanca plus tren). Long story short, după o oră de stat în Roma (record personal, am reușit să văd ceva în juma de oră pe acolo, Termele lui Dioclețian) și încă 3 la aeroport și in jur de 2 pe avion, am ajuns pe la 10 seara cred în Casablanca. De acolo ne-a preluat Abdoul, ghidul nostru din Maroc (recunosc că vreo 5 zile din 8 am crezut că îl cheamă Ahmed) și ne-a dus (gratis, din fericire!) la Marakkech. Concluzia zilei: eram muci toți de oboseală DAR ne-am dus să vedem care e treaba pe acolo.

Prima impresie: după primele 10 minute petrecute acolo, voiam să mă sui înapoi în orice o fi și să mă duc acasă! În fața ochilor mei obosiți se întindea o mare de oameni, mașini, biciclete, motorete, scutere, trăsuri și Dumnezeu știe ce mai aveau ăia pe acolo, toate mișcându-se nebunește, amestecându-se într-un torent de strigăte, vorbe, gaze de eșapament, lumini tremurânde sau statice, un fel de mare bâzâit uman copleșit de căldură în care m-am simțit din prima prinsă ca într-o menghină. În primele clipe am avut un început de claustrofobie cred, parcă o gheară imensă mă strângea de gât, era ca și cum mă aflam sub apă și nu reușeam să ies la suprafață, la aer.
Sunt convinsă că era și din cauza oboselii, dar impactul cultural a fost de-a dreptul violent pentru mine și mi-a luat zile bune să mă adaptez.

Cea mai frumoasă parte a aventurii în Maroc a fost excursia în deșert: traversat Munții Atlas, dormit acolo, la un hotel, o noapte, apoi mers cu cămila (dromader de fapt, cred că cu cămila cu două cocoașe ar fi fost mai ok, așa am călătorit cam hardcore) cam o oră și un pic și campat la bivuac printre dunele roșiatice, stat până târziu la bătut tobe și cântat din gură cu berberii (schimb de experiență ca să zic așa, ei ne cântau de-ale lor noi de-ale noastre-cum noi eram cam varză la versuri, le-am făcut un potpuriu nemuritor de câte o strofă din tot ce știam puse cap la cap să nu se prindă ca de fapt nu știam nici un cântec cap-coadă).

Prin Atlas am văzut niște canioane impresionante, printre care Gorges du Dades, undeva pe la 2200 m, dacă nu mă înșel. La un moment dat, ghidul a deschis ușa trocariciului cu care eram (un fel de maxi-taxi de ăsta de-al nostru) și cum stăteam fix în ușă, să vezi ce plete în vânt și șuierat pe la urechi și văzut buza prăpastiei la juma de metru de mine de mi se suise adrenalina în gât. Iaca o poză ca exemplificațiune:

Ei și acu, cum mă cam doare gura de scris, ca să zic așa, mă opresc aici. Continui mâine cu deșertul, cămilele, Marakkech și Essaouira și ce mi-oi mai aduce aminte. See you later, walligators!

Nervi reloaded

Ştiu. M-am chinuit atâta vreme să fac să îmi placa oraşul ăsta pe care îl simt ca o haină mică şi urâtă, care mă strânge din toate încheieturile. Şi în cele din urmă reușisem. Înarmată cu cartea salvatoare care începuse să aibă colțurile îndoite de cât o îndesam prin toate gențile, rucsacii și traistele mele de fiecare zi, alături de materia informă a nimicurilor utile de prin biroul meu portabil, înfruntam senină fiecare zi alături de mii de oameni grăbiți şi zâmbeam de la micile manii enervante ale unora și până la furia de-a dreptul animalică a altora în faţa unor stresuri cotidiene. Mă credeam ceva mai înţeleaptă şi capabilă să zâmbesc oricărei zile, indiferent de cât de urâtă se anunţă.

Uite că de la o vreme nu-mi mai iese treaba asta cu calmul. Toată truda mea în a mă reforma într-un personaj răbdător în faţa tăvălugului bucureştean s-a dus! Sau cel puţin mare parte din ea.
Acum am zile când îmi vine să urlu, când nu mai suport să văd atâta mitocănie şi prostie strânse la un loc. Suntem nişte animale, asta suntem, pentru că exact aşa ne comportăm.

Îmbrâncim, călcăm pe sau în picioare, urlăm necontrolat la telefon, ne proptim cartea sau ziarul sau mai nou Kindle-ul sau ceva similar de scăfârlia nefericitului care ne stă în faţă. Şi fugim. Toţi fugim fără să ne uităm prea mult ce întâlnim în cale. Mereu, 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, ne mișcăm picioarele la turaţie maximă spre ceva. De multe ori mă întreb oare câţi dintre noi am putea răspunde clar spre ce ne grăbim dacă ne-ar întreba cineva.

Ştiu, trebuie să mă calmez. Mă duc acasă, îmi pun nişte muzică care îmi place, mângâi o mâţă, bag un Heroes şi o să treacă. Mda, şi mâine? Mâine mă pregătesc mental pentru aceleaşi lucruri. Şi sper să îmi iasă faza cu calmul.

Până atunci, să vă zic ultima chestie care m-a scos din sărite săptămâna asta. Eram la Eroilor în staţie. Vine un 268, plin ochi. Pe trotuar, tot aşa, plin de lume. Lângă mine, o bunică cu nepotul, cu un ghiozdan gen troller, de ăla de îl târâi. Opreşte autobuzul şi lumea începe să coboare. Bunica, nici mai mult nici mai puţin, pune ghiozdanul pavăză în faţă şi începe să urce ÎN TIMP CE OAMENII COBORAU!. Adica efectiv dădea cu ghiozdanul în nefericiţii care coborau ca să îşi facă loc să urce. Nepotul, evident, după ea. Reuşesc să ajungă pe mult râvnitele scaune. Minunat! Nimeni nu le-a spus nimic, nici măcar cei care coborau. Frate, cât de indolent să fii să nu zici nimic când aia îţi baga trollerul în faţă şi intră efectiv în tine???? Nu mai comentez că sincer mi-au pierit cuvintele...

Bunica

E o bucăţică de om. Dar aşa mică cum e, e vioaie ca o zvărlugă. Aşa a fost toată viaţa. Femeia asta nu a stat o clipă locului. Uneori îmi închipui că n-a dormit niciodată în pat şi doar a aţipit din când în când pe scaun.

N-a avut o viaţă uşoară. A muncit de dimineaţă până seara, şi-a slujit bărbatul suportându-i toanele fără să crâcnească, şi-a născut copiii singură, acasă, după care s-a întors la treburile din gospodărie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are o minte vie şi o energie debordantă.

Şi acum, când se apropie de o vârstă considerabilă, e la fel.

Pentru mine e un munte de răbdare şi dedicare. Pentru că, pare-mi-se, întreaga ei viaţă şi-a închinat-o altora. S-a dat pe ea laoparte de fiecare dată şi a vegheat să le fie celorlalţi bine.

Nu ştie ce e prefăcătoria şi nu e diplomată. E un om dintr-o bucată care îţi spune verde în faţă ce crede, fără menajamente. Şi în lumea astea plină de asertivitate şi corectitudine politică, modul în care pune ea problema, tranşant şi dureros de adevărat, e pentru mulţi simplist. Da, bunica mea e un om simplu. Dar autentic. Fără măşti, fără minciuni şi poate, fără regrete.

Şi fără a părea depăşită de vremurile actuale, are o judecată atât de sănătoasă şi nişte idei atât de fresh încât uneori mă face să îmi dau seama cât de închistaţi suntem în paradigmele noastre moderne, cât de captivi suntem în aşa-zisa noastră libertate.

Ea e oaza mea de aer sănătos. Populată de simplitate şi de frumuseţe. De doi ochi albaştri care vor fi alături de mine mereu. Chiar şi când atunci când va dispărea, luând şi o bucăţică din inima mea. Pentru totdeauna.

Biciclist prin Bucureşti

Deşi nu merg de multă vreme cu bicicleta prin oraş, am ajuns să strâng o desagă de povestioare biciclistice, care însumează atât bucurii cât şi frustrări ale mersului pe 2 roţi în marea aglomeraţie urbană numită Bucureşti.

După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...

Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).

Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.

Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.

E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!

Cerc vicios?

Vorbeam deunăzi cu o amică despre viaţa pe care o ducem şi despre cercul vicios în care suntem prinşi cu toţii.

Întrebările sunt clasice: cum să te rupi de stilul de viaţă pe care ţi-l impune munca pe plantaţia corporatistă?

Să vedem.

1.Îţi dai demisia, devii freelancer, îţi faci o afacere şi devii propriul tău stăpân.

OK, şi totuşi asta presupune economii suficiente care să îţi permită să trăieşti până începe să îţi meargă afacerea. În plus, până se pune treaba pe roate, în mod clar vei munci cel puţin dublu decât o făceai la patron, pentru că, evident, nu ai succes peste noapte, totul se obţine prin muncă. Şi muncă multă. Şi la fel de multe şanse de reuşită cât de eşec.

Apoi, ca freelancer, poţi foarte bine să câştigi destul cât să îţi permiţi o săptămână în Elveţia and more şi luna viitoare să reuşeşti cu greu să îţi câştigi pâinea zilnică. Asta e, riscurile meseriei!

Să nu mai vorbim de concediu, right? Ca freelancer, o zi de concediu înseamnă în acelaşi timp o zi în care nu munceşti. Şi în acest caz, nu ţi-l plăteşte nimeni. Clar, nu munceşti, nu mănânci.

2. Îţi dai demisia, îţi iei prietenii, puneţi toate economiile laolalta şi începi să te plimbi prin lume, muncind azi aici, mâine dincolo, senin, liber şi fără griji. Ok. Şi până când? Cât te poate ţine asta? Sună bine, nimic de zis. Dar cât de fezabil e pe termen lung?

3. Ramâi pe plantaţie, strângi din dinţi ca tot restul negrişorilor şi devii uichendist. Adica trăieşti în weekend (aka uichend), ca doar atunci mai ai timp şi pentru tine. Şi eventual zici merci că nu eşti integralist (adica nu munceşti şi în weekenduri).

Mda, cam nasoală ultima perspectivă, cred că încep să mă gandesc puţin la a doua :))

Till death do us apart...

Foarte romantică noţiunea asta de împreună până când moartea ne va despărţi. Dar de fapt, foarte rar întâlnită în viaţa reală.

De aceea eu una apreciez nespus când văd prin parc doi bătrânei care, după atâţia ani, încă mai merg mână în mână. E mare lucru. E mare lucru să te trezeşti lângă celălalt timp de 50 de ani şi să îl priveşti în continuare cu duioşie şi afecţiune. Să îl înţelegi şi să îl asculţi după atâta amar de vreme. Să îi legi şireturile la pantofi pentru că el sau ea nu se mai poate apleca ca să facă asta. Să îi iei un cadou cu toată inima, pentru că vrei să îi faci o bucurie. Să îl sprijini la nevoie.

E mare lucru ca după ani şi ani doi oameni care s-au iubit să nu ajungă să stea în camere separate şi fiecare să aibă propria lui viaţă, independentă de a celuilalt. E mare lucru să rămâi împreuna trecând cu brio de toate încercările vieţii. Şi să îl priveşti pe celălalt cu dragoste atunci când vine sfârşitul. E mare lucru şi e foarte rar.

Cei mai mulţi dintre noi clacăm după un număr oarecare de ani petrecuţi împreună, din diverse motive.Marile pasiuni se cern prin pânza anilor şi se dizolvă, se consumă, până când nu mai rămâne nimic. E trist când oamenii nu învaţă cu trecerea anilor să devină şi altceva decât ce au fost. De exemplu, să devină prieteni.
Ce frumos ar fi dacă am putea toţi trăi veşnic acel foc iniţial care te aruncă din iad în paradis and back again. Dar în timp iubirea trebuie să se transforme pentru a supravieţui. Să se adapteze, să ia forme noi, să se reinventeze continuu, să se redescopere, să creadă din nou în ea atunci când simte că se pierde.

La fel, iubirile care au început timid, dintr-o simplă prietenie, pot creşte în timp, se pot maturiza şi atinge o plenitudine nebănuită iniţial.

Depinde doar de noi să ne cultivăm dragostea, s-o îngrijim aşa cum ne săpăm, plivim şi udăm grădina, s-o înfrumuseţăm şi să o hrănim. Să n-o lăsăm în paragină. Şi atunci, dacă avem grijă de ea, în timp, ne va răsplăti cu cele mai frumoase flori şi cu cele mai bune roade. Poate nu va fi aşa cum ne-am dorit, poate va fi chiar mai mult decât ne-am putut imagina.

Între nepăsare, compasiune şi milă

Ca orice răcuşor care respectă, am prostul obicei de a observa toate pisicile chioare, fără coadă sau mai ştiu eu cum schingiuite, câinii şchiopi, bolnavi, etc. şi rar scap fără să trec pe lângă vreo mortăciune prin oraş. De obicei ajut pisicile în măsura în care pot pentru că de câini am o teamă patologică.

La fel, dădeam cu generozitate tuturor cerşetorilor pe care îi întâlneam, ajutam bătrânicile să treacă strada, le căram sacoşele, asta în măsura timpului de care dispuneam.

La un moment dat m-am oprit cu datul la cerşetori datorită unei întâmplări care mi-a servit oarecum de lecţie: pe la Eroilor bântuia într-o perioadă un copil (cred ca era uşor debil mintal) care ducea în lesă un căţel mic dar foarte simpatic; copilul cerşea bani+spunea el+ pentru a-i lua câinelui de mâncare; i-am dat zece mii dar la câteva secunde după aceea el a scos un teanc de bancnote pe care mi l-a fluturat victorios prin faţă; de atunci n-am mai dat niciun ban niciunui cerşetor pentru simplul fapt că îmi este foarte greu să îmi dau seama dacă omul din faţa mea e sincer sau e doar o reţetă de succes gen Filantropica.

Am observat că oamenii manifestă una dintre aceste trei atitudini faţă de cerşetori: nepăsare (nu dau nici morţi şi comenteaza negativ), compasiune (comentează pozitiv dar nu dau) sau milă (dau şi un sfat pe lângă bani, mâncare, etc.).

Azi, pe metrou, pentru prima oară după multă vreme am dat zece mii unui om fara un picior cu un mesaj simplu: "Am nevoie de ajutor". Şi pe lângă mine au dat şi alţii. Foarte mulţi. Majoritatea celor din vagon.

Şi dintr-o dată, hotărârea mea de odinioară s-a schimbat: trebuie să dai dacă simţi şi când simţi mi-am zis, indiferent de cum e primit până la urmă....

And somehow today, giving so little made my day :)

Astept...

apocaliptic ziua în care o să sărim unul la gâtul celuilalt pentru simplul fapt că îndrăznim să respirăm acelaşi aer.

Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.

Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.

Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.

Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.

Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?

Jocurile copilăriei

"Mama lu' Gabi, îl lăsaţi pe Gabi să iasă afară?"

"E pedepsit, nu are voie să iasă la joacă"

Iată un dialog aparent banal care m-a purtat însă în trecut, în copilărie. Mi-am adus aminte de dialoguri similare şi de jocurile noastre:

"Ţările"

"Şotron"

"Ţară, ţară, vrem ostaşi"

Încetul cu încetul se fabrică oţetul (eu asta ţin minte, habar n-am cum se chema de fapt)

Unde au dispărut toate? De-abia dacă mai vezi un joc de şotron trasat stângaci pe betoane. Rar. Din ce în ce mai rar.

Dar de "avioane"? Jocul acela pe care îl jucam pe furiş în timpul orelor la sfârşitul caietului de matematică...

Eu una îmi aduc aminte şi de somata jucată cu amicii mei-băieţi-şi de fotbalul care dădea dureri de cap mamei şi răni dechise genunchilor mei veşnic înfofoliţi în frunze de muşcată din ghivecele văduvite ale tatei.

Unde sunt jocurile de altă dată? Cu ce au fost înlocuite? Îndrăznesc să cred ca de cele pe calculator doar parţial şi că există nişte alternative în jocul copiilor de azi pe care eu încă nu le-am descoperit.

Se spune că fiecare vîrstă are farmecul ei. E drept, dar copilăria este vârsta care rămâne mereu cu tine. Care îţi smulge un zâmbet pe ascuns atunci când te simţi copleşit de grijile tale de "om mare".

A fi copil e tare frumos, dar a fi un om mare care îşi redescoperă din când în când latura ludică şi elibereză pentru câteva momente copilul din el e la fel de valoros. Iar copilul din noi trebuie preţuit şi hrănit. Ca să rămână în viaţă, să nu se piardă în abisurile hâde ale conformismului şi ale uitării.

Eu una o să joc şotron alături de copiii mei. Şi o să cânt şi o să râd şi o să lunec protector pe lângă ei cu role pe gleznele mele îngroşate şi cu un zâmbet luminos pe faţa mea ridată.

Atunci voiam să ajung om mare. Şi acum că sunt acolo unde mi-am dorit, copilul din mine se vede crescut şi se bucură. Pe termen nedefinit :)

Sa criticăm aşadar!

Poate mi se pare mie, dar în ultima vreme am constatat un cvasi-curent criticastru la adresa urbei şi a ţării în care ne târâim existenţa în fiece zi.

Nu zic, şi eu critic, pentru că, din păcate, sunt atât de multe lucruri care nu merg şi există o mie de trebşoare care te calcă pe nervi. Şi totuşi, vorbeam deunăzi cu un coleg de muncă care îmi povestea că "parcă au început să se mai mişte lucrurile". S-au mai reparat ceva străzi, parcă nu mai calc la fiecare 2 metri în amintiri canine, mai îngrijite parcurile, mai multe concerte prin oraşele ţării, etc.

Într-adevăr, paşii sunt infimi şi poate de aceea atât de greu observabili pentru unii. Dar de ce să dăm cu noroi continuu şi să ocărâm în cor "ţara asta de rahat" în loc să mai scăpăm şi un comentariu de bine? Oare de ce este atât de greu să vedem şi lucrurile bune, pentru că orice s-ar spune, mai există şi lucruri bune în ţara asta şi în oraşul în care trăim.

Luasem acum cateva zile la întrebări câţiva amici bucureşteni, chestionându-i prin ce muzee din Bucureşti au fost. Rezultatul: mulţi dintre ei fuseseră în 3 muzee în 24 de ani de viaţă. Buun, păi atunci mi se pare normal că nu ştii ce să araţi unui străinez prin pârdalnicul ăsta de oraş dacă nici tu, până la urmă, nu îl cunoşti. În schimb, ne plângem cât e ziua de lungă ca ne sufocăm în trafic, pe stradă, la muncă, în parcuri şi mai ştiu eu pe unde. Până la urmă în toate capitalele lumii e aglomerat şi se stă în trafic.

E drept, ce e trist e că la noi s-ar putea face o mulţime de lucruri, dar ne lipseşte energia, hotărârea, voinţa. Şi în mare parte din vreme ne cuprinde o mare lehamite.

Din păcate, constat că suntem foarte buni la a despica firul în patru şi la a susţine sus şi tare ce NU E bine. OK, atunci, ce E bine? O critică constructivă ceva? O idee? O sugestie? Mai rar. În loc, multe critici, mult negativism, mulţi nervi, înjurături, stres şi răutate. De ce nu putem fi la fel de buni şi la a sări cu ideea şi la a sugera ce AR FI bine, cum am vedea noi lucrurile, cum am face NOI lucrurile mai bine.

Clar secolul ăsta e unul dominat de un deconstructivism feroce. Dărâmăm fără milă, fără a aduce ceva în loc. Desigur, suntem liberi să o facem, dar o facem pe pielea noastră pentru că atâta vreme cât aşteptăm să pice pară mălăiaţă în gurile noastre veşnic flămânde după pomeni, nu văd să se mişte ceva prin multhulita noastră Babuinie...

Tare mi-aş dori şi eu să aud pe cineva începând o frază la pozitiv. Mă cufund într-o mare de NU-uri, în care optimismul meu se sufocă pe zi ce trece. De ce ne oprim la a îl lua pe marele NU criticastru in braţe? Cum o să se schimbe vreodată ceva dacă noi, cei care criticăm, nu venim şi cu soluţii pentru ceea ce nu ne place? De ce aşteptăm permanent la ALŢII să ne salveze? Şi de ce naiba avem atitudinea asta minunată de a fugi de orice răspundere şi de a o descărca pe umerii altuia?

Mea culpa: tocmai am scris un articol în care CRITIC. Constructiv, sper eu.

Calatoria lui Gruber

In seara asta am fost la unul dintre filmele care ruleaza in cadrul Festivalului de Film European: Calatoria lui Gruber a lui Radu Gabrea.

Sala arhiplina, ceea ce m-a impresionat in mod placut. Asadar, mai vine lumea si la niste filme fara reteta de succes, ne-americanizate, fara pac-pac neaparat si care lasa urme pe undeva in sufletul nostru.

A doua surpriza: am avut parte de o introducere si de o "postfata". Introducerea a constat in cateva repere si aprecieri din partea unui critic de film. Postfata: regizorul insusi, alaturi de cativa dintre membrii echipei de filmare, dintre care cei mai cunoscuti pentru mine au fost Florin Piersic jr. si Alexandru Bindea.

Scenariul urmareste in linii mari romanul lui Curzio Malaparte, Kaputt si arunca un strop de lumina asupra pogromului de la Iasi din 1941.

O privire aparent neimplicata si in acelasi timp revelatoare pentru haosul si birocratia acelor zile. O "chestiune evreiasca" atinsa parca accidental, en passant, vazuta prin ochii unui corespondent de razboi italian in trecere prin Iasi in drum spre front.

Ironia este ca in viata reala, desi a cochetat ceva vreme cu fascismul mussolinian, Malaparte (interpretat in film de Florin Piersic jr.) a ajuns sa denunte abuzurile unui sistem in care crezuse initial si, paradoxal, inainte de moarte, sa adere la comunism.

Nu in ultimul rand, filmul evoca atmosfera unei epoci si savoarea unui oras total diferit de Bucurestiul aglomerat, in ciuda aerului dezolant imprimat de razboi. Am recunoscut cu emotie locuri si cladiri din iubitul meu Iasi si le-am salutat ca pe niste vechi prieteni, bucurandu-ma in sinea mea si strigand interior "eu stiu, eu stiu unde e casa lui Gruber, si hotelul Traian, si Lapusneanu si Piata Unirii, pentru mine nu sunt doar niste nume, pentru mine inseamna CEVA"

Acestea fiind spuse, vi-l recomand, are sa va placa si veti regasi in multe scene tare inca prezente in viata noastra acum, intr-un secol diferit si totusi atat de similar din multe puncte de vedere.

[Sursa imagine]

In viteza

Nu stiu voi, dar mie mi se pare ca in ultima vreme (adica de cateva generatii incoace) totul in lumea asta a fost pus pe FAST FORWARD.

Cine mai are vreme de stat si cumpanit lucrurile, cand totul in jurul nostru se roteste intr-un maelstrom ametitor, care se misca din ce in ce mai repede si din cand in cand, ca deruta sa fie completa, isi mai schimba si sensul?

Ne grabim din ce in ce mai mult iar prin forta imprejurarilor, multe dintre deciziile noastre trebuie luate pe loc. Suntem niste mici Napoleoni, sau, mai politically correct, niste multitaskeri. Vorbim cu sotia la telefon in timp ce trimitem mailuri la clienti si ne gandim ce trebuie sa mai rezolvam pe ziua de azi.

Citim in metrou pentru ca acasa avem alte lucruri de facut si pentru ca alte "taskuri" se succed cu repeziciune in viata noastra.

Ne platim facturile in pauza de masa si mergem la sala la 10 noaptea ("pentru ca e mai liber").

Ne bem grabiti cafeaua dimineata. Si ne bucuram daca avem timp si de asta. Pentru ca, ne zicem, altii o beau in drum spre munca, in metrou, in RATB, prin statii sau mai stiu eu pe unde.

De dimineata si pana seara suntem prinsi intr-un tavalug care trece nemilos peste zi astfel incat parca ajungem sa nu mai intelegem nimic din ea.

Te trezesti morocanos la 6:30, te imbraci, iti bei (sau nu) cafeaua, culegi nevasta si copilul, te sui in masina. Ii decarci pe fiecare pe la treburile lor si o pornesti spre birou. Stai acolo cel putin 8 ore, dupa care te sui in masina, ajungi acasa, schimbi doua-trei vorbe cu nevasta si copilul, mananci (sau nu) si te culci. Ca sa o iei de la capat a doua zi.

In weekend te ingramadesti cu altii ca tine pe sosele ca sa iei o gura de aer proaspat si sa scapi (cica) de rutina. Te afumi la un gratar, joci un fotbal, bei o bere si luni esti gata de aceeasi schema.

Si toate astea in cea mai mare viteza posibila. Pe ceasuri, minute si secunde numarate.

Si totusi, cand mai respiri? Cand te opresti? Cand faci o PAUZA? Oare in timpul asta al nostru viata e doar atat?

Viata moderna. Ne-o umplem cu aparate sofisticate, menite, zice-se, sa ne-o faca mai usoara, ne grabim mereu undeva, ne cufundam in proceduri, liste si indatoriri. Ne saturam existenta cu fraze care incep cu "trebuie". Alergam mereu dupa ceva, fara sa ne oprim sa savuram. Ne multumim cu gratulatii instant si ne spunem, linistitor, ca asa e viata din ziua de azi.

Si asa, la un moment dat te pomenesti ca s-a terminat. Ca nu mai ai timp. Ca s-a scurs iremediabil. Ca a trecut pe langa tine. Si, culmea, nici nu ti-ai dat seama de asta...

Killing choice

Luana approached a very sensitive issue, all the more sensitive nowadays when life is so hectic: suicide.

To me, killing yourself is killing your options. In choosing suicide, you make a definite choice and there is no turning back from that. Simply and bluntly because you are dead.

Irrespective of the reasons (and I am including here both selfless and selfish suicide), suicide is the end of choice. Because beyond death there is a big, scary darkness called the unknown. And somehow, in the unknown, choice does not exist. It stopped when you chose to go beyond life.

The great debaters

Recunosc, imi plac filmele cu si despre cei de culoare. Poate si pentru ca au o forta care lipseste altor genuri de film si pentru ca au capacitatea de a ma transpune total in peisajul creionat acolo, atingand pe undeva niste resorturi ale inimii mele. Dupa majoritatea filmelor de gen, am cel putin impresia ca am ramas cu ceva, ca sunt mai bogata sufleteste.

The Great Debaters, un film cu genialul Denzel Washington intr-unul din rolurile principale, reda povestea unuia dintre primele licee predominant de culoare din Statele Unite, Wiley College.

Wiley College a jucat un rol important in miscarea pentru obtinerea de drepturi civile pentru populatia de culoare in statul Texas, iar unul dintre personajele acestui film, James L. Farmer Jr., a fost, alaturi de Rev. Dr. Martin Luther King Jr., printre altii, unul dintre liderii Civil Rights Movement din Statele Unite in anii 1950-1960, punand bazele Comitetului de Egalitate Rasiala (Congress of Racial Equality -CORE-), organizatie care a incercat sa elimine segregarea rasiala printr-o politica de protest non-violent (nesupunerea civila, un concept promovat printre altii si de Gandhi).

Filmul se contruieste in jurul personalitatii carismatice a profesorului de dezbateri a liceului Wiley, Melvin B. Tolson (caruia ii da viata pe ecran Washington), care depune orice efort posibil pentru a inchega o echipa de oratori care sa poata lupta cu brio in competitiile de profil cu liceele albe din sudul SUA din anii 1930.

In anii 1930, in America, discriminarea si segregarea rasiala erau la ele acasa iar a fi de culoare aducea dupa sine teama constanta de a fi linsat si impotenta de a te ridica si a-ti apara drepturile. A fi de culoare insemna a fi in mare parte lipsit de drepturi si de orice putere de protest legala.

De aceea, in acest context nefavorabil, faptul ca echipa de oratori a liceului Wiley, in intregime de culoare, ajunge sa infranga echipa de debaters de la Universitatea Harvard reprezinta o victorie a drepturilor omului si a libertatii asupra oprimarii de oricel fel, pana la urma. Triumful puterii cuvantului si a mintii asupra prejudecatii, habotniciei, rasismului, si, in ultima instanta, asupra unei legi nedrepte.

Alaturi de Melvin Tolson, care a devenit unul dintre primii poeti modernisti afro-americani, alaturi de activitatile sale politice, filmul mai creioneaza inca doua portrete care intruchipeaza personalitati reale: James L. Farmer Jr si Henrietta Bell Wells (in film, Samantha Booke).

Filmul este traversat de un fir continuu centrat pe ideea conform careia o lege nedreapta trebuie schimbata ("An unjust law is no law at all"). Iar pentru a schimba aceasta lege nedreapta, un alt motiv al filmului este "a face ceea ce trebuie pentru a putea face ceea ce vrem" (doing what you "have to do" in order that we "can do" what we "want to do").

Forta filmului sta, cred eu, in maiestria cu care acesti oratori fantastici reusesc sa isi sustina ideile si sa puna punctul pe I, cat si in pasiunea cu care fac asta, pentru ca, intr-adevar, ceea ce da viata cuvintelor este si personalitatea celui care le rosteste, iar felul in care le rostim este cel putin la fel de important ca insasi cuvintele, daca nu mai important.

Iar oratorii de la Wiley College te cuceresc fara drept de apel.

Iata cateva dintre cele mai importante pasaje ale discursurilor lor, care, sper eu sa va convinga sa dati o sansa filmului:

"The state is currently spending five times more for the education for a white child than it is fitting to educate a colored child. That means better textbooks for that child than for that child. I say that's a shame, but my opponent says today is not the day for whites and coloreds to go to the same college. To share the same campus. To walk into the same classroom. Well, would you kindly tell me when that day is gonna come? Is it going to come tomorrow? Is it going to come next week? In a hundred years? Never? No, the time for justice, the time for freedom, and the time for equality is always, is always right now!"

"A brilliant young woman I know was asked once to support her argument in favor of social welfare. She named the most powerful source imaginable: the look in a mother's face when she cannot feed her children. Can you look that hungry child in the eyes? See the blood on his feet from working barefoot in the cotton fields. Or do you ask his baby sister with her belly swollen from hunger if she cares about her daddy's work ethics?"

"Anybody know who Willie Lynch was? Anybody? Raise your hand. No one? He was a vicious slave owner in the West Indies. The slave-masters in the colony of Virginia were having trouble controlling their slaves, so they sent for Mr. Lynch to teach them his methods. The word lynching came from his last name. His methods were very simple, but they were diabolical. Keep the slave physically strong but psychologically weak and dependent on the slave master. Keep the body, take the mind. I am here to help you to find, take back, and keep your righteous mind."

"In Texas they lynch Negroes. My teammates and I saw a man strung up by his neck and set on fire. We drove through a lynch mob, pressed our faces against the floorboard. I looked at my teammates. I saw the fear in their eyes and, worse, the shame. What was this Negro's crime that he should be hung without trial in a dark forest filled with fog. Was he a thief? Was he a killer? Or just a Negro? Was he a sharecropper? A preacher? Were his children waiting up for him? And who are we to just lie there and do nothing. No matter what he did, the mob was the criminal. But the law did nothing. Just left us wondering, "Why?" My opponent says nothing that erodes the rule of law can be moral. But there is no rule of law in the Jim Crow south. Not when Negroes are denied housing. Turned away from schools, hospitals. And not when we are lynched. St Augustine said, "An unjust law in no law at all.' Which means I have a right, even a duty to resist. With violence or civil disobedience. You should pray I choose the latter."

Mi-e dor...

..de o pauza. De vacanta de vara, de lipsa de griji si de...Paris.

Am vazut de curand un film care inglobeaza farmecul etern al capitalei franceze si de atunci m-a cuprins o nostalgie furibunda dupa ea.

Da, stiu, pentru unii suna a cliseu, dar pentru mine, ca si pentru multi altii, Parisul e un loc "de l'ame", care mi s-a strecurat in suflet si a ramas acolo pe termen nedefinit.

De ce iubesc Parisul?

Pentru ca e boem, zapacit, colorat, cosmopolit, surprinzator, pentru ca respira cultura, bun gust, orginalitate, farmec, bucurie de viata.

Pentru ca iubesc sa vad pariziencele in fuste vaporoase cocotate pe tocuri de 10 cm iarna pe un ger de crapa pietrele. Pentru ca e cochet asa cum numai el stie sa fie.

Pentru ca nu as da pe un car de bani bucuria de a gusta un croissant la o cafea, dimineata, in timp ce citesc un ziar la o cafenea stradala sau un bistrou in Quartier Latin.

Pentru ca ii iubesc contradictiile, amestecul de glamour si sordid, indrazneala tinerilor parizieni de a se imbraca fix cum le trece prin cap si de a se manifesta liber, fara grija imaginii.

Pentru ca e un oras plin de muzica si de voie buna, de zambete, unde ai surpriza sa te trezesti servit cu cea mai mare placere de un mosulet simpatic, despre care afli cu stupoare ca e proprietarul localului.

Pentru ca aici chelnerul nu stramba din nas oricat de putin bacsis i-ai lasa si iti multumeste politicos din ochi pentru apreciere.

Pentru ca aici dragostea se simte in aer. Oamenilor nu le e teama sa isi arate afectiunea, netematori de ce vor spune ceilalti.

Pentru ca in Paris te simti LIBER. Pentru ca aici libertatea nu e doar un cuvant aruncat in vant. E o stare de spirit si o stare de fapt.

Pentru ca aici oamenii sunt relaxati, veseli, par sa uite de griji si e mare lucru, dupa cum spunea filmul, sa fii insouciant a Paris.

Élise: [in French] You're all alone here? What do you do all day?

Pierre: [in French] Watch other people live. Wonder who they are, where they go? They become hereoes in my little stories.

Pentru ca, in the end, aerul parizian e mare parte din mine. Din inima mea. De aceea, fac tot posibilul sa imi reintalnesc o parte din suflet in fiecare an. A plus tard, mon cher Paris!