Maroc, Africa (1)

M-am hotărât să merg în vacanță în Maroc dintr-odată. Nu am plănuit asta, așa cum fac de obicei, cu juma de an înainte și ca niciodată, m-am lăsat pe mâna altora când a venit vorba de organizare.

Recunosc că pe undeva am avut oarecare strângeri de inima pentru că mă obișnuisem să planific eu tot cu mânuțele astea două. Pe de altă parte, a fost interesant să scap de orice fel de planificare.

Am citit tot felul de review-uri si m-am înarmat cu o recuzită pe măsură, aka țoale cât mai lungi, largi și acoperitoare pe care le-am folosit din belșug (vorba vine, pentru că am avut doar bagaj de mână fro 8 zile cât a durat toată chestia!) la destinație.
Buun!

Și iacată, vine și ziua de 22 mai și pornesc în MAREA AVENTURĂ. Ne întâlnim cu grupul la aeroport și după o vreme încep să am palpitații că nu mai apărea Radu care trebuia să ne dea biletele (alea multeeee, că era cu escala in Italia si la dus și la întors).

În fine, ne suim toți în avion, încerc să dorm oareșicât da nu-mi iese de nicio culoare, așa că mă bag la o discuție. Tre să menționez că de data asta n-am prestat nicio carte la bord (iarași bagaju de mână, bată-l vina!) dar nu m-am putut abține și am târguit o Dilema Veche din aeroport pe care am lăsat-o însă singurică și nemângâiată în camera de hotel din Marakkech la plecare (alături de cca 2 perechi de șalvari că nu mai încăpeau în rucsac de minunatu covor zburător de mi l-am cumpărat-zic circa că nu mai rețin exact ce am mai abandonat pe acolo).

La un moment dat se aude vocea pilotului care ne anunta (dragut din partea lui!) că pe pista de aterizare e nush ce accident si că vom fi redirectionati spre Forli (asa pt negeografici, treaba asta, Forli, e langa Bologna, cam vreo niste 300 km mai incolo de Pisa, unde trebuia sa aterizam noi cu Wizzu sufletului, roade-i-ar toate molimele Africii si Asiei!).

Zic OPA, până aici ne-a fost! La momentu respectiv nu stiam cat de departe e Forli ăsta, dar cand ne-am vazut acolo în câmp station (numa noi, am fost singurul avion redirectionat acolo, hmmm...oare de ce?), totul a devenit clar. La revedere, tabara draga...ăăăăMaroc&shit.

Nu mai insist cu episodul de după, cert e că în noaptea aia ne-am cazat pe banii noștri (evident, cum altfel?) în Pisa și a doua zi am facut 4 ore cu trenu pân la Roma unde am luat avion la Casablanca. Ei, toata trebșoara asta mi-a scos din banii de buzunar pt vacanță 300 euroi (bilet nou până la Casablanca plus tren). Long story short, după o oră de stat în Roma (record personal, am reușit să văd ceva în juma de oră pe acolo, Termele lui Dioclețian) și încă 3 la aeroport și in jur de 2 pe avion, am ajuns pe la 10 seara cred în Casablanca. De acolo ne-a preluat Abdoul, ghidul nostru din Maroc (recunosc că vreo 5 zile din 8 am crezut că îl cheamă Ahmed) și ne-a dus (gratis, din fericire!) la Marakkech. Concluzia zilei: eram muci toți de oboseală DAR ne-am dus să vedem care e treaba pe acolo.

Prima impresie: după primele 10 minute petrecute acolo, voiam să mă sui înapoi în orice o fi și să mă duc acasă! În fața ochilor mei obosiți se întindea o mare de oameni, mașini, biciclete, motorete, scutere, trăsuri și Dumnezeu știe ce mai aveau ăia pe acolo, toate mișcându-se nebunește, amestecându-se într-un torent de strigăte, vorbe, gaze de eșapament, lumini tremurânde sau statice, un fel de mare bâzâit uman copleșit de căldură în care m-am simțit din prima prinsă ca într-o menghină. În primele clipe am avut un început de claustrofobie cred, parcă o gheară imensă mă strângea de gât, era ca și cum mă aflam sub apă și nu reușeam să ies la suprafață, la aer.
Sunt convinsă că era și din cauza oboselii, dar impactul cultural a fost de-a dreptul violent pentru mine și mi-a luat zile bune să mă adaptez.

Cea mai frumoasă parte a aventurii în Maroc a fost excursia în deșert: traversat Munții Atlas, dormit acolo, la un hotel, o noapte, apoi mers cu cămila (dromader de fapt, cred că cu cămila cu două cocoașe ar fi fost mai ok, așa am călătorit cam hardcore) cam o oră și un pic și campat la bivuac printre dunele roșiatice, stat până târziu la bătut tobe și cântat din gură cu berberii (schimb de experiență ca să zic așa, ei ne cântau de-ale lor noi de-ale noastre-cum noi eram cam varză la versuri, le-am făcut un potpuriu nemuritor de câte o strofă din tot ce știam puse cap la cap să nu se prindă ca de fapt nu știam nici un cântec cap-coadă).

Prin Atlas am văzut niște canioane impresionante, printre care Gorges du Dades, undeva pe la 2200 m, dacă nu mă înșel. La un moment dat, ghidul a deschis ușa trocariciului cu care eram (un fel de maxi-taxi de ăsta de-al nostru) și cum stăteam fix în ușă, să vezi ce plete în vânt și șuierat pe la urechi și văzut buza prăpastiei la juma de metru de mine de mi se suise adrenalina în gât. Iaca o poză ca exemplificațiune:

Ei și acu, cum mă cam doare gura de scris, ca să zic așa, mă opresc aici. Continui mâine cu deșertul, cămilele, Marakkech și Essaouira și ce mi-oi mai aduce aminte. See you later, walligators!

Oameni frumosi

Intotdeauna m-am intrebat daca suntem creati in asa fel incat sa punem aspectul fizic si ceea ce numim frumusete la un om inaintea altor lucruri precum inteligenta, simtul umorului, capacitatea de a intelege si asculta si altele, pe care, totusi, le apreciem in egala masura.

Pentru ca, haideti sa fim sinceri, cand ati apreciat un om la prima vedere in primul rand dupa IQ? V-ar interesa ce IQ are un om urat? Vorbesc strict acum despre extreme: oameni considerati urati si oameni considerati frumosi. Dar, evident, conceptul de frumos si urat este foarte interpretabil si are valente diferite la fiecare om. Dupa cum se spune, de gustibus non disputandum.

De aceea, ce imi place mie s-ar putea sa nu iti placa tie si invers.

Cred ca ne plac oamenii frumosi pentru ca ne incanta privirea si ne fac ziua mai frumoasa de multe ori. Mi s-a intamplat de cateva ori sa zambesc cand vad un om cu adevarat frumos pe strada si sa simt ca ziua mea s-a inseninat dintr-o data.

Doar de cateva ori din pacate, pentru ca se pare ca, de fapt, conceptul meu de frumos devine din ce in ce mai greu de intalnit in realitate. Adica o figura fresh, (fara machiaj, valabil si pentru tipi, sunt o gramada de emo kids care umbla cu creionul dermatograf in buzunar), un ten frumos, o privire luminoasa, niste ochi limpezi, cu gene neprelucrate de ultima descoperire in domeniul mascarei, un par sanatos, nevopsit, neprelucrat, nechinuit in fel si chip. In ultima vreme am vazut doar ochi incercanati de nesomn, frizuri fistichii si tone de machiaj, masti, masti si iarasi masti. Posers. Gagicute care trec pline de ele pe langa tine estimand cam cati au intors capul sa le admire. Pitziponci care merg ciudat pentru ca asa cred ei ca e cool. Mult gel, parfumuri care mai de care mai tari, haine colorate si fistichii si sincer...mult kitch.

Un om cu adevarat frumos nu are nevoie de "imbunatatiri", de artificii. Tocmai de aceea e frumos. Pentru ca e o calitate naturala a lui. Dar din nou ajungem la relativitatea conceptului de frumusete. Si oricum, la vremuri noi, tipare noi de frumusete, nu-i asa? Fiecare epoca cu tiparul ei. Citeam la un moment dat ca dupa francezi, dimensiunile ideale la o femeie sunt 1.50 m si 50 kg. Hmmm, asa sa fie? Sa nu mai vorbim de frumusetile renascentiste care sincer mie mi se par total lipsite de sare si piper. De gustibus....


Personal, am intalnit multi oameni interesanti, cu charisma, in ciuda faptului ca nu sunt daruiti de natura cu un chip frumos. Sau oameni care te pot face sa razi in cele mai negre clipe. Si pe ei eu nu i-as da pe un om frumos dar lipsit de orice altceva. Pentru ca frumusetea lipsita de spirit e ca mancarea fara sare. De cate ori vi s-a intamplat sa stati mut in fata unei frumuseti veritabile, care te lasa efectiv fara suflare, si sa simtiti cum va pica falca in momentul in care deschide gura sa spuna ceva?

Si totusi de ce exista atat de multe cazuri de oameni considerati frumosi care reusesc in viata doar pe baza atributelor lor fizice? Oare chiar atat de rau am ajuns incat sa nu mai conteze altceva? Masuram totul dupa atractivitate? E drept, de exemplu, leoaicele isi aleg partenerii in functie de frumusetea coamei parca, pentru simplul fapt ca isi doresc ca puii lor sa fie frumosi si sanatosi, puternici, pentru a putea face fata vietii din jungla. Dar noi suntem oameni. Si ar trebui sa vedem dincolo de atractia animala care exista in fiecare dintre noi si sa apreciem si alte lucruri care, pana la urma, fac umanitatea asa frumoasa: talent, pasiune, inspiratie, bunatate, daruire, geniu, intelegere.

Refuz sa cred ca un om urat dar daruit cu alte atribute nu poate fi apreciat de ceilalti la adevarata sa valoare. Poate ca oamenii urati sunt de fapt cei care judeca un om doar dupa aspect si-i pun o eticheta din prima, fara sa-i mai intereseze altceva.

Si totusi, spunea un mare scriitor: "A clever, ugly man every now and then is successful with the ladies, but a handsome fool is irresistible."

Asa sa fie?