I want to break free...

Nu știu exact cum s-a întâmplat (ba știu exact, dar nu vreau să recunosc!), dar parca în ultima vreme m-am cufundat nepermis de mult în cotidian și rutină. Prețioasele mele aripi de libertate se odihnesc în comoditatea și oboseala existenței de zi cu zi și parcă cu fiecare clipă devin din ce în ce mai fragile și mai șterse.

De ceva vreme simt nevoia unei noutăți, a unei eliberări, a unei mici nebunii. Și asta poate fi orice. Chiar și ceva banal pentru alții, cum ar fi o escapada pe undeva, neștiut, nebănuit. Simt nevoia sa ma pierd pentru câteva zile într-un loc necunoscut, nu neapărat departe de oameni, sau mai bine zis doar departe de oamenii pe care îi cunosc. Vreau să fug undeva unde nu mă știe nimeni, să mă ascund  pentru câteva zile acolo, și apoi să mă întorc luminoasă acasă, cu forțe proaspete, pentru un calup nou de realitate.
I want a break. From me, the social me, the responsible me, the nice me, the eager-to-please-me, the reliable me, I want to shake off conventionality, rules, bills, explanations, cat hair, plans, and do exactly what I want to do, when I want to do it. For a few days only. And mind you, I will do it! Dunno when or how, but I will.

See you when I come back :)

Maroc, Africa (2)

Da, știu, nu m-am ținut de promisiune și revin după șpe mii de ani (în fine, maxim 2 săptămâni am socotit eu) cu partea a doua a epopeii africane a lui Cătișor.

Așadar, fast-forward până la cămile. După o zi de stat iar cu dosu (aplatizat săracu de-acum) în trocarici, ajungem într-un locșor prăfos rău unde ni se zice că tre sa ne dezbărăm de diverse treburi de prin rucsaci/genți/etc. și să ne luăm mai așa, strictu necesar, că deh, cât poate să care și săracu animal în afară de prea-augustele noastre persoane. Așa că (femeile mai ales, vă dați seama) ne așternem pe scos diverse de prin traiste și îndesat prin diverse cotloane din trocarici ca să ușurăm cât mai serios bagaju pentru deșert.

Zis și făcut, după care pornim (cam temători unii-adică eu) spre mastodonții ăia care stăteau și ne așteptau cuminți să ne ia în cârcă. Se suie primu omuleț, după care îl văd pe nenea conducătoru de cămile că îi face semn subsemnatei că a venit rându ei. Buun, lăsând la o parte tremuriciu inerent care s-a insinuat atunci în frageda-mi făptură, îmi dau un ghiont virtual și mă îndrept cu o față de dus la tăiere spre cămila desemnată. Mă sui io acolo și așa fără să îmi zică nimeni nimic, se scoală namila în picioare. Hait! zic, până aici mi-a fost! când văd cum începe să crească brusc distanța dintre mine și pământ. Mă apuc voinicește cu ambele mâini de mâner (ah, da, fiecare cămilă-dromader de fapt-avea un fel de șa proptită fix pe cocoașă făcută din niște pături și un fel de schelet de metal cu un mâner în față de care se ținea călăritoru).

Pornim. Nu mai știu exact cât am făcut, inițial ne ziceau ceva de o oră juma, cert e că nu am stat să mă uit la ceas ci m-am chinuit să fac puțintică echilibristică pe animal acolo încercând să fac poze cu o mână și sucindu-mă în toate felurile și pozițiile, poate-poate oi sta mai comod. Cert e că nu există. Comod pe cămilă. E un nonsens. Nu se poate. Unii zic că îi durea nobilu șezut după aia, io nu comentez, mă dureau diverse. Mă bucuram totuși că nu-s bărbat....

Long story short...undeva pe la înserat ajungem la bivuac, adicătelea nește corturi ca de armată așa, dispuse într-un fel de dreptunghi sau pătrat, nu mai știu, cu niște covoare așternute în mijloc și niște măsuțe pe ele. În corturi, tot niște covoare, și 2 pături pt fiecare om (una pe post de pernă).

Io una m-am lungit urgent pe un covor de ăla (lângă o masă, desigur, să fiu aproape de sursa de hrană când avea să vină haleala), mi-am tras mâinile sub cap și dă-i și holbează-te la cer. Nu știu ce să zic, nu pot exprima ce fel a fost, pot spune doar că noaptea aceea, parțial petrecută sub cerul liber, cu dune roșiatice de nisip în jur și zarvă de tot felul și totuși o liniște inexplicabilă pentru mine, o să rămână undeva în suflețelul meu de rac pentru totdeauna. E cumva diferit de serile petrecute în Vamă în sac de dormit sau pe munte și totuși e similar. E ceva ce mă bucur că am putut simți, o experiență pentru suflet și minte.

Așa și cum e cu frigul, m-au întrebat mulți? Păi ca să vă faceți o idee, colegii mei care au dormit afară din cort au mărturisit că au cam dârdâit, cu pături cu tot.

Eu una m-am băgat la cort pe la 1 noaptea, cred, și era acceptabil de cald. O țâră mai încolo am simțit așa că mi-e cam răcoare și am tras un polar mai grosuț pe mine. Nu peste mult timp însă a început să piște cam rău frigul și am tras pătura peste cap. De-aici încolo nu vă mai pot spune nimic, pentru că am dormit ca un prunc (trebuie așadar că nu mi-a fost frig!)

Pe la 5 însă a trebuit să ne trezim și să o luăm din loc, ca să evităm căldura de foc. Io una mi-am ținut minte cămila și m-am dus întins tot la aia cu care venisem, am mângâiat-o pe căpșor și i-am mulțumit că a fost blândă cu mica europeană, că n-a zguduit-o prea rău la coborâtul și urcatul dunelor, și-am rugat-o să fie la fel de simpatică și la întoarcere.

În concluzie, cămilele și noaptea în deșertul Merzouga, nota zece, aș mai repeta experiența oricând.

Revin cât mai curând cu impresiile despre ce am văzut in Marakkech și în Essaouira (oraș-port la Atlantic, ca și Agadir).

Să ne citim sănătoși!

Maroc, Africa (1)

M-am hotărât să merg în vacanță în Maroc dintr-odată. Nu am plănuit asta, așa cum fac de obicei, cu juma de an înainte și ca niciodată, m-am lăsat pe mâna altora când a venit vorba de organizare.

Recunosc că pe undeva am avut oarecare strângeri de inima pentru că mă obișnuisem să planific eu tot cu mânuțele astea două. Pe de altă parte, a fost interesant să scap de orice fel de planificare.

Am citit tot felul de review-uri si m-am înarmat cu o recuzită pe măsură, aka țoale cât mai lungi, largi și acoperitoare pe care le-am folosit din belșug (vorba vine, pentru că am avut doar bagaj de mână fro 8 zile cât a durat toată chestia!) la destinație.
Buun!

Și iacată, vine și ziua de 22 mai și pornesc în MAREA AVENTURĂ. Ne întâlnim cu grupul la aeroport și după o vreme încep să am palpitații că nu mai apărea Radu care trebuia să ne dea biletele (alea multeeee, că era cu escala in Italia si la dus și la întors).

În fine, ne suim toți în avion, încerc să dorm oareșicât da nu-mi iese de nicio culoare, așa că mă bag la o discuție. Tre să menționez că de data asta n-am prestat nicio carte la bord (iarași bagaju de mână, bată-l vina!) dar nu m-am putut abține și am târguit o Dilema Veche din aeroport pe care am lăsat-o însă singurică și nemângâiată în camera de hotel din Marakkech la plecare (alături de cca 2 perechi de șalvari că nu mai încăpeau în rucsac de minunatu covor zburător de mi l-am cumpărat-zic circa că nu mai rețin exact ce am mai abandonat pe acolo).

La un moment dat se aude vocea pilotului care ne anunta (dragut din partea lui!) că pe pista de aterizare e nush ce accident si că vom fi redirectionati spre Forli (asa pt negeografici, treaba asta, Forli, e langa Bologna, cam vreo niste 300 km mai incolo de Pisa, unde trebuia sa aterizam noi cu Wizzu sufletului, roade-i-ar toate molimele Africii si Asiei!).

Zic OPA, până aici ne-a fost! La momentu respectiv nu stiam cat de departe e Forli ăsta, dar cand ne-am vazut acolo în câmp station (numa noi, am fost singurul avion redirectionat acolo, hmmm...oare de ce?), totul a devenit clar. La revedere, tabara draga...ăăăăMaroc&shit.

Nu mai insist cu episodul de după, cert e că în noaptea aia ne-am cazat pe banii noștri (evident, cum altfel?) în Pisa și a doua zi am facut 4 ore cu trenu pân la Roma unde am luat avion la Casablanca. Ei, toata trebșoara asta mi-a scos din banii de buzunar pt vacanță 300 euroi (bilet nou până la Casablanca plus tren). Long story short, după o oră de stat în Roma (record personal, am reușit să văd ceva în juma de oră pe acolo, Termele lui Dioclețian) și încă 3 la aeroport și in jur de 2 pe avion, am ajuns pe la 10 seara cred în Casablanca. De acolo ne-a preluat Abdoul, ghidul nostru din Maroc (recunosc că vreo 5 zile din 8 am crezut că îl cheamă Ahmed) și ne-a dus (gratis, din fericire!) la Marakkech. Concluzia zilei: eram muci toți de oboseală DAR ne-am dus să vedem care e treaba pe acolo.

Prima impresie: după primele 10 minute petrecute acolo, voiam să mă sui înapoi în orice o fi și să mă duc acasă! În fața ochilor mei obosiți se întindea o mare de oameni, mașini, biciclete, motorete, scutere, trăsuri și Dumnezeu știe ce mai aveau ăia pe acolo, toate mișcându-se nebunește, amestecându-se într-un torent de strigăte, vorbe, gaze de eșapament, lumini tremurânde sau statice, un fel de mare bâzâit uman copleșit de căldură în care m-am simțit din prima prinsă ca într-o menghină. În primele clipe am avut un început de claustrofobie cred, parcă o gheară imensă mă strângea de gât, era ca și cum mă aflam sub apă și nu reușeam să ies la suprafață, la aer.
Sunt convinsă că era și din cauza oboselii, dar impactul cultural a fost de-a dreptul violent pentru mine și mi-a luat zile bune să mă adaptez.

Cea mai frumoasă parte a aventurii în Maroc a fost excursia în deșert: traversat Munții Atlas, dormit acolo, la un hotel, o noapte, apoi mers cu cămila (dromader de fapt, cred că cu cămila cu două cocoașe ar fi fost mai ok, așa am călătorit cam hardcore) cam o oră și un pic și campat la bivuac printre dunele roșiatice, stat până târziu la bătut tobe și cântat din gură cu berberii (schimb de experiență ca să zic așa, ei ne cântau de-ale lor noi de-ale noastre-cum noi eram cam varză la versuri, le-am făcut un potpuriu nemuritor de câte o strofă din tot ce știam puse cap la cap să nu se prindă ca de fapt nu știam nici un cântec cap-coadă).

Prin Atlas am văzut niște canioane impresionante, printre care Gorges du Dades, undeva pe la 2200 m, dacă nu mă înșel. La un moment dat, ghidul a deschis ușa trocariciului cu care eram (un fel de maxi-taxi de ăsta de-al nostru) și cum stăteam fix în ușă, să vezi ce plete în vânt și șuierat pe la urechi și văzut buza prăpastiei la juma de metru de mine de mi se suise adrenalina în gât. Iaca o poză ca exemplificațiune:

Ei și acu, cum mă cam doare gura de scris, ca să zic așa, mă opresc aici. Continui mâine cu deșertul, cămilele, Marakkech și Essaouira și ce mi-oi mai aduce aminte. See you later, walligators!

Am zis!

Anul ăsta, de sarbători, o să îmi duc sufletul la păscut. O să mi-l scald în poveşti, o să-l adap cu multă zăpadă şi cu soare cu dinţi, apoi o să îl dezgheţ la căldură lângă blăniţa ei pufoasă. Şi o să îi dau să guste dulceţuri meşteşugite înainte să-mi ceară. Şi-o să mă prindă ca pe vremuri mama cu degetul în borcan :)

Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.

O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!

De prin vechi

Weekendul ăsta am fost pe la mare şi am aterizat iremediabil şi în Vamă. Vama veche şi nouă, zgomotoasă şi tristă, veselă şi melancolică creşte şi ea şi se schimbă odată cu vremurile. Se contorsioneză, expandează, subţiază după voia călătorului, dar nu moare niciodată.

Vama Veche e o supravieţuitoare în ciuda vremurilor care trec peste ea. Lumea se schimbă, oamenii care îi bat uliţele (pentru că pentru mine pe acolo nu va fi niciodată o stradă) vin şi pleacă, noi sau vechi, dar ea le ţine piept tuturor.

Ştiu. Vama s-a schimbat. A devenit un fel de slogan: nu mai e ce era odată. Din multe puncte de vedere da. Din altele nu. Depinde cum o vede fiecare. Vama a fost şi va fi o anumita stare de spirit. Pe care fiecare o simte altfel. Şi asta o poţi lua cu tine pe orice plajă pustie unde stai înmărmurit şi priveşti drumul lunii pe apele negre ale nopţii, unde îţi adînceşti cu voluptate degetele în nisip şi te simţi măcar pentru câteva ore departe de timp.

Trupa veche. Am fost la un concert de-al lor şi pentru prima oară parcă mi-am dat seama că totul e încă acolo. Piesele alea care pentru fiecare marchează nişte amintiri plăcute cu nisip, mireasmă sărată de mare şi prieteni buni.

Those were the days... Aşa e. Dar până la urmă toate-s vechi şi nouă toate. Îţi poţi face un viitor nou din vechi, reinterpretând aceleaşi ritmuri sau găsindu-le tonuri noi. E frumos şi acum, ca şi atunci. Pentru că eşti în prezent. Şi these are the days. Care pot fi cel puţin la fel de frumoase ca cele vechi :)

Ce faceţi de 1 mai?

(TRAVELzu)
Dacă sunteţi în pană de idei sau anul ăsta aveţi chef de ceva altfel, am o sugestie: Ecomaraton!

Unde? La Moeciu de Sus. Aer curat, un traseu cel puţin atrăgător şi muultă voie bună!

In Maramu

Buun. Acum ca a venit ceasul al 12-lea, pot spune cu mana pe inima ca anul asta mi-am indepinit doua mari vise-sa merg in Cinque Terre si sa ajung in Maramures.

Currently is in Baia Mare, unde se indeplineste visul meu no 2 ever. Or something like it. Deocamdata cam slabut cu zapada dar ninge frumos si promitator asa ca poate mai pe seara sau maine ne si dam pe partii fiecare cu ce poate.

Pana sa ajung la zapada, sa ne vedem sanatosi in noul an. Pana pe 4 ianuarie va pup cu gratie si tot dichisul.

La Multi Ani, everybody!

Aştept zăpada!

Mda, eu cea iubitoare de soare (Sunchaser, nu?), încep să îmi doresc o vacanţă cu cât mai multă zăpadă. Chit că nu sunt vreo mare schioare sau împătimită a sporturilor de iarnă în general.

Cert e că de-abia aştept să mă dau pe pârtie la vale cu orice oi găsi...preferabil o săniuţă. Şi poate mă încumet să încerc să mă ţin măcar câteva secunde măcar pe placa aia de îi zice snowboard...dar mai văd eu la capitolu ăsta...

Mi-e dor de o vacanţă albă, de un Crăciun cu ninsoare, merge şi un viscol mic, mic de tot. De o bătaie cu zăpadă ca la carte. Poate nu de vânătăile inevitabile după ce te dai cu dosu zdravăn de derdeluş.Ca în compunerile din primară cu mantia albă care troieneşte cătunurile pitite în văi şi pe coline.

Într-un cuvânt, mi-e dor de iarna lui Coşbuc din Iarna pe uliţă şi din tablourile impresioniste.

Cinque Terre

Nu vreau să transform acest post într-un jurnal de vacanţă ci doar să vă povestesc despre un locşor unde pentru câteva zile m-am simţit ca într-un un mic paradis.


Cinque Terre este o regiune din Italia, parte în Toscana şi parte în Liguria, între Pisa şi Genova, formată din 5 localităţi (nu le pot numi nici oraşe nici sate, poate un fel de staţiuni) cu o structură specifică satelor-stup mediteraneene. În esenţă nişte sate pescăreşti care în timp s-au transformat în adevărate staţiuni: Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza, Monterosso. Şi în plus o zonă protejată, unde respectul pentru natură transpare în orice gest. Unde oamenii reciclează 90% din ceea ce aruncă şi autobuzele turistice sunt ecologice. Un loc unde omul a învăţat să îşi respecte trecutul şi să aibă grijă de viitor. Atât cât poate. Şi aici se pare, poate mult.



Casuţe colorate strânse laolaltă pe o coastă stâncoasă cu culturi terasate de viţă de vie, măslini şi portocali. Străduţe întortocheate care urcă spre munte doar pentru a coborî într-un final spre un golfuleţ natural unde clipocesc valuri de un albastru străveziu. Fructe de mare, oameni primitori, zâmbete sincere şi soare printre picături molcome de ploaie. Drumuri şerpuitoare pavate cu piatră. Un contrast uluitor între vechi şi nou: trenuri de mare viteză trecând în goană prin tunele sfredelite în coasta muntelui; din când în când, câte o sclipire de azuriu lichid care se furişează prin spărturile zidului roşcovan ; plase de pescuit înnădite şi bărcuţe cu vopseaua scorojită de vreme. Asta e Riviera di Levante, văzută pornind din Riomaggiore de la adăpostul unei hainuţe de ploaie şi din spatele unor ochi curioşi care şi-au văzut visul împlinit.

Vacanţăăăăă

În sfârşit, după lupte seculare, reuşesc şi eu să îmi iau concediu. Două săptămâni!!!! Până pe 21 vă salut! Toate bune (blogosferistice sau nu) şi să ne citim sănătoşi (după odihna, sper să revin la forma de odinioară).

Între timp, pot să vă spun că voi milita cu mare energie pentru viaţa cu încetinitorul. Să ne relaxăm aşadar, să lăsăm piciorul de pe acceleraţie şi să ne oprim să privim un pic pe fereastră. Sigur o să fim mai câştigaţi!

Lenevitori din toată lumea, spor la vacanţiadă!

So long!


Ze Cati cat

Mi-am luat vacanta

...pana pe 4 mai.

Ma duc departe de calculator. Sper sa-mi si iasa :))

Pana atunci, va doresc un 1 mai cat mai fain si distractie pe cinste!


Delta Dunarii, Vama Veche, mare, munte, Romania sau alte meleaguri, sa ne mearga la toti la inima!

So long, folks!

From Paris with love

Well, titlul e cam inselator, pentru ca notita asta e scrisa post-Paris....could it be ca n-am avut acces la net acolo?! Actually, no, e doar pentru ca acum m-a venit une envie de blogging....after za trip :)

So, desi am mai fost de cateva ori prin zona...Paris, that is, parca de data asta mi-a placut mai mult....poate fiindca....am fost cu cine imi place mie...hihihi...

Ok, deci m-a enervat ca a pus "shefu" mana pe aparat si nu prea i-a mai dat drumu...asa ca ideile mele stralucite de foto s-au cam evaporat....Iata un exemplu (za big picture)


So am renuntat la una din placerile mele supreme on a trip... grav, f grav...da nu-mi pare rau, omu are simt artistic si a facut niste poze beton....so, thank you, Santa

Chiar a fost fain...m-am simtit bine....chiar daca am crapat de frig pe alocuri....si n-am facut shopping mai deloc....something new for me...well, invatam din toate si ne maturizam, nu? Pentru prima oara n-am mai aruncat banii pe toate kkturile...sa fie ca am deja prea multe haine...hahaha...si nu-mi mai intra in dulap? Asa o fi...

Ok, apasam pe pause deocamdata....poate ma duc sa mananc....sau mai citesc ceva la master....sau lucrez in asteptarea sedintei....tough choice :)

I'm back...with no vengeance...
M-am hranit pe ziua de azi, asa ca suntem back in circuit.

Avem o gramada de poze...m-am uitat in folderul de poze de pe calc de la serv si deja am 3 fisiere de prin preumblarile noastre...nice...it's so good to have memories....io sper sa mai producem, frankly

Imi plac mult pozele de sus de la Notre Dame. Going to Paris I realized ca imi place grozav sa fiu la inaltime, chit k am o frica patologica de heights...he he parca vezi ca ma apuc de sporturi extreme dupa 30:)

In alta ordine de idei, am gasit Parisul mai plin de negriciosi ca niciodata:( asa ca tot Bretagne ramane la sufletelul meu, si ca oameni si ca peisaje...nu stiu dar mie mi se pare ca totul e atat de liber acolo...it's like you could embrace the whole universe in one hug....and I just love that feeling ....cand stai pe malul oceanului si te uiti la intinderea aia nemarginita de ape....nu l-as putea descrie...sau saiturile alea gen Stonehenge in amurg....you really get this eerie feeling that you can't explain....