ABC-ul zilnic

Cum cineva s-a decis să îmi trezească peniţa virtuală din îndelungata-i vacanţă, m-am decis să îi onorez leapşa şi să vă încânt puţin cu rutina mea zilnică.

Day 1:

Take 1: faza cu trezitul (de la greu spre foarte greu atunci când ştiu că trebuie să ma duc la muncă, şi enervant de uşor în weekend când sufleţelul meu-şi nu numai- tânjeşte după un somn ţăpănos care să depăşească lejer ora 12)
Take 2: decidem ce aruncăm pe noi sub numele pompos de haine (eventual cu un mare căscat şi o lehamite pe măsură călcăm ţoala aleasă pentru împodobitul social)
Take 3: ne mişcăm preafragila făptură spre metrou şi petrecem urmatoarele 8 + infinit hours @work
Take 4: prestăm o ieşire în oraş with company (întotdeauna plăcută, avem grijă): film, teatru, expoziţii, festivaluri, concerte, papa, etc.
Take 5: Luăm somn (în ultima vreme la ore îngrijorător de înaintate, trebuie să ne revenim)

Day 2 + infinit: reluăm şi condimentăm cu puţin alergat prin Cişmigiu înainte de muncă (ca să prestăm orele de lucru mai cu spor, evident) sau ceva sală (mai nou, s-ar putea să mă încumet şi la bazin, poate mă transform în peşte sau sirenă, who knows), o salată de plătit facturi, shopping pe apucate, plănuit vacanţe şi altele înfiorător de plicticoase dar fără de care-nu-i aşa-nu putem trăi, citit SF-urile mele dragi, nişte campanii de Disciples şi Heroes, precum şi alte, multe alte preocupări de-ale mele şoriceşti, cu care nu vă mai plictisesc.

Artmania 2009

Dacă anul trecut am ratat evenimentul-pe care dealtfel obişnuiam să îl vizionez cu religiozitate-anul ăsta m-am "răzbunat" cu vârf şi îndesat, în sensul că am fost în păr în ambele zile, atât la trupele care îmi plăceau cât şi la cele pe care le agream mai puţin.

O decizie înţeleaptă dealtfel, pentru că astfel am avut ocazia să văd una dintre cele mai bune trupe din tot festul din acest an - Opeth.

Prima zi de festival m-a pus faţă în faţă cu una dintre trupele mele de gothic favorite, Tristania.

Dezamăgire: trupa sună destul de prost live (cel puţin din punctul meu de vedere nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor), cu atât mai mult cu cât au venit fara 2 dintre membri. Noua vocalistă îşi face treaba onorabil, nimic de zis, dar deja e altă Tristania decât cea pe care o ştiam. O mică observaţie în favoarea lor ar fi că au cântat pe lumină, în contrast total cu stilul lor muzical.

My Dying Bride, a doua oara la Sibiu, au avut aceeaşi prestaţie impecabilă ca şi ultima oară. Cert e că pe oamenii ăştia ori îi iubeşti ori îi urăşti pentru că stilul lor e destul de intimist şi nu e gustat de toată lumea. Acelaşi Aaron histrionic şi aceeaşi atmosferă melancolică. Specifice My Dying Bride. A fost prima trupa de gen pe care am ascultat-o şi deşi acum au devenit un pic prea pesimişti pentru mine, au un loc aparte în inima mea. Good job guys and keep it up!

Opeth m-a surprins în mod plăcut pentru că m-au ţinut cu sufletul la gură nefiind totuşi pe lista mea de favorites. Un sound puternic şi piese pe măsură, atmosfera incendiară, comunicare bună cu publicul şi per total un show magnific. Băieţii şi-au câştigat un nou fan în mine cu această ocazie (chit că unul mai mic, aşa).

În ziua a doua aş fi plecat pentru că, în afară de Nighwish, nu ma dadeam în vânt dupa trupele cântăreţe, Subscribe şi Pain. Totuşi am mai zăbovit prin Sibiu şi cum tot îmi luasem abonament pe ambele zile, m-am prezentat în Piaţa Mare pe la finalul playlistului servit de ungurii de la Subscribe. Băieţi fâşneţi, se vedea că le place pe scenă şi că le place să cânte chit că în afară de energia lor debordanta nu prea m-a atins nicio piesa pe la vreo coardă, oricare ar fi aia.

Pain au cântat binişor, şi am ajuns să pot spune, în ciuda incompatibilității mele cu genul, că au fost cea mai bună trupa din a doua zi de festival. Asta şi pentru că la Nightwish am plecat pe la jumătatea prestaţiei să îmi torn pe gâtlej nişte calmante (aka bere) ca să îmi mai treacă oripilarea.

Momentul culminant (pentru mulţi) al festivalului: Nighwish în noua formulă. Am savurat pasajele în care cânta Marco şi am fost tentată să îmi pun mâinile la urechi pe cele ale noii soliste. Nu am nimic cu Annette, fata are ceva voce, dar nu pentru metal şi nu pentru Nighwish. În plus, prezenţă scenică zero. M-am retras cătrănită dupa vreo 5-6 piese, dintre care una noua si câteva vechi pe care nu le-am recunoscut în noua interpretare, am bagat o bere şi mi-am luat tălpăşiţa.

Probabil că fac parte din vechea garda, pentru care episodul Nightwish s-a încheiat cu plecarea Tarjei. Nu e nicio tragedie, au rămas încă destui cărora le place şi noua Nighwish. Mie nu. Peace!

Bucharest by night

Ca şi cu alte ocazii, m-am urcat obosită în taxi, dorindu-mi să ajung cât mai repede acasă. Ca niciodată însă oboseala mi-a dispărut ca prin minune când mi-am pironit privirile pe spectacolul lumii de dincolo de fereastră.

Bucureştiul are farmecul lui aparte pe care îl redescoperi în cele mai nebănuite momente. Clădirile lui vechi, năpădite de iederă, luminile colorate care străpung umbrele serii ca niste minarete fantastice, oameni, câini, pisici, vagabonzi, un bric-a-brac uneori de-a dreptul fascinant.

M-am cuibărit mai bine între pernele de pe locurile din spate şi m-am lăsat în voia Bucureştiului. L-am lăsat să mă convingă că poate fi cu totul altfel decât îl ştiam. Si perindându-se în umbra geamului meu, imaginile amestecate s-au succedat într-un ritm ameţitor. Umbre verzi, albe, roşii, galbene au lunecat în urma matahalei galbene care mă purta deja pe jumătate spre imperiul zeului cu pleoape de catifea. Şi aşa, cu mintea liberă de orice alt gând, l-am simţit al meu. Oraşul în care trăiesc.

Good night, Bucharest, whoever you are!