Cerc vicios?

Vorbeam deunăzi cu o amică despre viaţa pe care o ducem şi despre cercul vicios în care suntem prinşi cu toţii.

Întrebările sunt clasice: cum să te rupi de stilul de viaţă pe care ţi-l impune munca pe plantaţia corporatistă?

Să vedem.

1.Îţi dai demisia, devii freelancer, îţi faci o afacere şi devii propriul tău stăpân.

OK, şi totuşi asta presupune economii suficiente care să îţi permită să trăieşti până începe să îţi meargă afacerea. În plus, până se pune treaba pe roate, în mod clar vei munci cel puţin dublu decât o făceai la patron, pentru că, evident, nu ai succes peste noapte, totul se obţine prin muncă. Şi muncă multă. Şi la fel de multe şanse de reuşită cât de eşec.

Apoi, ca freelancer, poţi foarte bine să câştigi destul cât să îţi permiţi o săptămână în Elveţia and more şi luna viitoare să reuşeşti cu greu să îţi câştigi pâinea zilnică. Asta e, riscurile meseriei!

Să nu mai vorbim de concediu, right? Ca freelancer, o zi de concediu înseamnă în acelaşi timp o zi în care nu munceşti. Şi în acest caz, nu ţi-l plăteşte nimeni. Clar, nu munceşti, nu mănânci.

2. Îţi dai demisia, îţi iei prietenii, puneţi toate economiile laolalta şi începi să te plimbi prin lume, muncind azi aici, mâine dincolo, senin, liber şi fără griji. Ok. Şi până când? Cât te poate ţine asta? Sună bine, nimic de zis. Dar cât de fezabil e pe termen lung?

3. Ramâi pe plantaţie, strângi din dinţi ca tot restul negrişorilor şi devii uichendist. Adica trăieşti în weekend (aka uichend), ca doar atunci mai ai timp şi pentru tine. Şi eventual zici merci că nu eşti integralist (adica nu munceşti şi în weekenduri).

Mda, cam nasoală ultima perspectivă, cred că încep să mă gandesc puţin la a doua :))

Ce faceţi de 1 mai?

(TRAVELzu)
Dacă sunteţi în pană de idei sau anul ăsta aveţi chef de ceva altfel, am o sugestie: Ecomaraton!

Unde? La Moeciu de Sus. Aer curat, un traseu cel puţin atrăgător şi muultă voie bună!

Sunchaser în haine noi

Deşi au apărut şabloane noi pe blogger buzz de ceva vreme, de-abia acum am avut vreme să le confecţionez nişte hăinuţe noi notiţelor.

De azi înainte sper să merg cu toată viteza inspiraţiei înainte!

Despre viteză

Deşi nu sunt o pasionată a vitezei, pot înţelege emoţia pe care o resimt alţii atunci când apasă puternic pedala de acceleraţie.

Citind amintirile scriitoarei Francoise Sagan, un copil teribil al literaturii franceze a secolului XXI din Nouvelle Vague, un fel de compendiu al vieţii ei aventuroase, haotice şi nebune, mi-au plăcut rândurile astea:

Pasiunea vitezei nu are nimic de-a face cu hazardul, viteza se întâlneşte cu fericirea de a trăi şi, în consecinţă, cu speranţa confuză de a muri care zace tocmai în fericirea de a trăi. Asta e tot ce cred că e adevărat, în dfinitiv: viteza nu e nici un semn, nici o dovadă, nici o provocare, nici o sfidare, ci un elan de fericire

De Paşte

Nu îmi pot da seama exact de ce, dar parcă anul ăsta Paştele religios a fost cam lipsit de strălucire.

De obicei când mergeam la slujba de înviere aveam un sentiment special, de plenitudine, pe care anul asta nu l-am mai regăsit.

Parcă nici slujba n-a mai fost ce era, preoţii pe care îi ştiam i-am văzut anul ăsta îmbătrâniţi şi parcă un pic resemnaţi. Lume necajită, feţe prelungi, încercănate şi prea puţină bucurie.

Parcă totul a devenit o formalitate, o convenţie prost primită. Lumea nu mai vine cu plăcere la slujbă, îşi târâie obosită şi plictisită picioarele până acolo doar pentru a pleca cu jumătate de ora după miezul nopţii. Ne îngrămădim cu toţii mai rău ca nişte oi ca să primim lumina şi plecăm, mulţi dintre noi, la fel de orbi şi trişti cum am venit. Parcă nu ne mai atinge nimic, nu ne mai înseninează nimic chipurile.

Cel puţin eu aşa am simţit privind în jurul meu, în căutarea unui zâmbet şi a unui sentiment de bucurie care, se pare, e deja doar în amintirile mele.