De Paşte

Nu îmi pot da seama exact de ce, dar parcă anul ăsta Paştele religios a fost cam lipsit de strălucire.

De obicei când mergeam la slujba de înviere aveam un sentiment special, de plenitudine, pe care anul asta nu l-am mai regăsit.

Parcă nici slujba n-a mai fost ce era, preoţii pe care îi ştiam i-am văzut anul ăsta îmbătrâniţi şi parcă un pic resemnaţi. Lume necajită, feţe prelungi, încercănate şi prea puţină bucurie.

Parcă totul a devenit o formalitate, o convenţie prost primită. Lumea nu mai vine cu plăcere la slujbă, îşi târâie obosită şi plictisită picioarele până acolo doar pentru a pleca cu jumătate de ora după miezul nopţii. Ne îngrămădim cu toţii mai rău ca nişte oi ca să primim lumina şi plecăm, mulţi dintre noi, la fel de orbi şi trişti cum am venit. Parcă nu ne mai atinge nimic, nu ne mai înseninează nimic chipurile.

Cel puţin eu aşa am simţit privind în jurul meu, în căutarea unui zâmbet şi a unui sentiment de bucurie care, se pare, e deja doar în amintirile mele.