Polonia sau cum am ajuns la Cracovia

Băi, recunosc că îmi doream de mult să ajung prin Polonia, dar cum o escapadă prin zonă te ajunge cam scump, căci minunatul LOT are monopol și nu există variante low-cost (cel puțin din câte știu eu, dacă știți ceva, careva, despre asta, dați aici cu subsemnatul), am amânat acest minunat moment... indefinitely.

Asta până într-o bună zi, când am aflat de o preaminunată conferință de comunicare tehnică (S-a lovit un mail de ochiul meu prin cutiuța cu mesaje de la muncă și am aflat cu stupoare că se ține o asemenea conferință în Europa-maaare, maaare chestie, dat fiind ca astea se țin preponderent pe la americani, mai rar prin Europa mamă) și m-am dus târâș-grăpiș la șeful cu un business case țeapăn, în speranța că ajunge și picioru' meu pe acolo. Ei bine, conferința se ținea la Cracovia și argumentul suprem: era GRATIS, aka fără taxă de participare și alte bălării conexe. Contrar spiritului meu cam neoptimist în această problemă, s-a făcut treaba și m-am văzut unic reprezentant al comunității techwriting din RO la Cracovia (nu că ar fi prea greu, oricum ulterior mi-am dat seamă că erau mai mult polonezi pe acolo, plus eu și vreo 2 ucrainence). Dar să nu plictisesc cu detalii tehnice și să îi dau drumul la povestea cracoviană.

Țin să menționez că m-am plimbat prin minunata Polonie pe un puiu de geru de crăpau pietrele în octombrie....Și cu toate acestea, mi-a plăcut grozav. Deși nu am fost niciodată în Praga, am văzut destule poze și am auzit destule povești cât să pot compara Cracovia cu ea și să pot spune că ar putea fi un fel de Praga poloneză. Același stil, cu străduțe înguste, castel și cetate medievală frumos conservate și excelent puse în valoare. Ceea ce cel puțin pentru mine, a făcut ca acest oraș să aibă puncte în plus a fost zona ghetoului evreiesc și poveștile emanate din această bucată de istorie trăită.
În Cracovia, pe locul fostului ghetou evreiesc se află acum o piață frustrant de goală, presărată ici-colo cu scaune. Așa este marcat acest spațiu plin de povești incomode și triste. Într-unul din colțurile pieței se află încă clădirea unei foste farmacii. Alăturându-mă unui tur gratuit al Cracoviei, am aflat că în acea clădire și-a dus veacul singurul non-evreu căruia i-a fost permis să rămână în ghetoul din Cracovia după invazia nazistă. Ei bine, acest om, un farmacist polonez (Tadeusz Pankiewicz), a scris o carte despre viața de zi cu zi din ghetou. Din păcate singura traducere în engleză se mai găsește doar prin America, fiind publicată de Muzeul Memorialului Holocaustului din Washington D.C. Se pare că omulețul zice niște adevăruri dureroase acolo și dă puțin lucrurile peste cap față de ceea ce ne-am aștepta să citim.

Dincolo de istoria dureroasă a holocaustului din zonă (zic din zonă pentru că vorbim și despre Auschwitz și încă alte două lagăre mai puțin cunoscute, precum și de faimoasa de-acum fabrică a lui Schindler, cu adevărurile și minciunile care se întrețes în povestea reală a locului, mult cosmetizată în film, desigur), Cracovia este un oraș frumos, îngrijit, cu monumente bine valorificate, unde m-am simțit cumva ca acasă. Are și o vână romantică cu emblemele ei dragonistice și poveștile cu prinți și prințese, meșteșugurile tradiționale care mi-au amintit de Sibiu, Brașov, Sighișoara, Mediaș și comunitatea săsească din Ardeal în general, locuitorii ei de un blond nordic în mare parte și doar în mică parte bruneți și eventual bărbații cu mustața ca a lui Poirot, așa cum mi-i închipuiam eu după portretele cnejilor de pe la istorie.

N-am de gând să enumăr monumentele istorice și locurile de neratat din Cracovia. Mă voi limita la a spune că dacă îți place să mănânci bine și nu așa scump, ai picioare bune și îți place să colinzi străduțe în neștire, fără să îți pese prea mult de hartă, îți plac arhitectura, istoria și oamenii, parcurile pline de vedeață veritabilă, unde simți cu adevărat că respiri, sportul, bicicleta și alergatul mai ales, aici ai ce face. Iar pentru carnivori înrăiți, vă spune un cvasi-vegetarian că Polonia e o țară de pus pe listă. O să vă lingeți pe bot săptămâni bune la întoarcere numai gândindu-vă la ce ați gustat pe acolo!

Portugalia sau țara care mi-a scos Italia din cap (temporar)

Am cam rămas în urmă cu poveștile de călătorie, alegând să mă vaiet blogoristic şi să îmi vărs ofurile pe pagina virtuală. Ei bine, de azi mă întorc la subiecte mai plăcute și vă narez voioasă despre Lisabona și vreo două stațiuni de pe lângă.

E de menționat că am conceput vacanța la Lisabona ca pe un city-break de patru zile. În ciuda obiceiului meu care nu se prea pupa cu conceptul de vacanță (aka relaxare, time off, las-o mai moale et caetera), am reușit să văd și cam tot ce era de văzut prin urbea portocalioasă, bașca juma' de zi la mare pe lângă ea, prin Cascais și cam toata ziulica prin Sintra, și totuși să nu mă epuizez în marșuri 9AM to 9PM (în mare parte prin meritul jumătății mele, care m-a readus la realitate când am mai sărit calul).

Frate, în primul rând pot spune că m-am simțit ca acasă și când spun asta mă refer la

•  mâncat o ciorbă foaaarte interesantă în buricul târgului în Marques de Pombal pe la doișpce la un fel de cantină tare simpatică, alături de niște corporatiști înfometați care înfulecau cu grație din meniul zilei, adică un fel de fripturica care plutea într-un sos incert cu cafea (!!!! - urâtă combinație - jumătatea a recunoscut că e cam singura amintire urâtă cu care s-a întors din Portugalia). Omuleții la costum, disciplinat, ceva lucrători pe la bănci, probabil, că erau puzderie prin zonă.
• plimbat regulamentar pe jos cât cuprinde cum fac și acasă
• făcut cumpărături pentru cină la Pingo Doce in fiecare zi (deja ne obișnuisem, știam care era mersu și îi ziceam Obrigada/o lejer casierei sau că nu vrem pungă-știu, pare ceva banal, dar având în vedere că toată viața n-am putut scoate două vorbe în portugheză nu pentru că nu-mi plăcea sau nu reușeam să o învăț, ci pentru simplul fapt că muream de râs înainte să scot ceva pe gură, atât mă distra pronunția/accentul)
• păpat în mod compulsiv pasteis de nata

și multe alte lucruri pe care nu le pot descrie în cuvinte, pentru că sunt niște sentimente foarte difuze și greu de explicat.

Cine zice ca e scump în Lisabona probabil că nu s-a plimbat destul prin oraș. Noi am bătut și zone mai puțin turistice, mai ales prin Alfama, unde am găsit de exemplu o tavernă cu maxim 4 mese în interior, dar plină ochi de localnici, din interiorul căreia răzbăteau niște miresme așa minunate că mi-au trebuit vreo 10 minute de aruncat cu privirea peste mesele alea pline-ochi, până m-am convins că n-am vedenii și nu, nu se ridică nimeni ca să guste și gura mea din bucatele alea promițătoare.

Cred că e prima vacanță pentru care nu am făcut vreun mare plan, în sensul că nu m-am documentat temeinic. Am citit eu ceva înainte, aveam niște idei de trasee de vizitat, în mare, dar m-am rezumat la a coborî la o stație principală de metrou și a o lua unde vedeam cu ochii. Ei bine, pot spune cu mâna pe inimă că a funcționat perfect și am văzut cam tot ce mi-a poftit inimioara, bine asezonat și cu păpică bună și cu un somn bun pe ici-colo. O excepție notabilă e Torre de Belem unde chiar nu am mai reușit să ajungem. Nu-i nimic, un motiv în plus să ne întoarcem, pentru că locșoarele astea și-au găsit o casetuță specială în inimile noastre.
 
Ca niciodată, fără vizitat de muzee. N-am simțit nevoia. Inima mea flămândă de cultură și frumos s-a simțit mulțumită și cu exterioarele. Spre marea mea fericire, iar am umplut aparatul de poze cu clădiri, care de care mai simpatice, de oameni veseli și culori turbate. Împărțite frățește cu jumătatea, la fel de impresionată de ce-i vedeau ochișorii și la fel de dornică să imortalizeze momentu'.

În plus, am prins într-una din zile o etapă (a șaptea) din Volta a Portugal. Am stat, fără să știm inițial, lângă ceva fani ai unei echipe portugheze și am intrat și noi în spiritul locului și-am făcut galerie  acolo pentru ei.Se pare ca la echipe, cursa afost în cele din urmă câștigată de o echipă portugheză, Quinta da Lixa, în timp ce la individual titlul și l-a adjudecat tot un membru al acestei echipe.

De Sintra nu pot spune decât că mi-aș fi dorit să am mai mult timp la dispoziție ca să văd mai multe. Data fiind situația, am reușit să vedem doar castelul Dos Mouros (da, da, al maurilor, bineînțeles, cocoțat vajnic la ceva înălțime și descoperit de subsemnații după un istovitor hiking de ..șpe kilometri în urcare continuă). Desigur dacă ne-am fi prins că există autobuze care te duc până acolo, am fi luat unul, deși nu regret cu nimic urcatul victorios până acolo, cu toate amenințările alternante ale mele și jumătății de tip Dacă după cotul ăsta nu e castelul, eu mă întorc. Am vazut si castelul Pena de la distanță, mai era aproximativ un kilometru și piciorușele de prestator la birou nu ne-au mai ținut și până acolo, mai ales că am coborât de la cucurigu tot per pedes. De vizitat neapărat dacă ajungeți pe acolo, am înțeles că la interior e și mai impresionant, întrucât are camere păstrate cu tot cu mobilier și o adevărată colecție de opere de artă. Cel puțin așa umblă vorba.

Așaaaaa....și înainte să purcedem la urcuș, sleiți de foame un pic așa, după intense căutări de locuri de papa bun, dăm cu ochii de o firmă mare-mare care grăia cam așa: Restaurant chinezesc. Ne mai codim noi puțin, că deh, venirăm în Portocalia, nu se face să mâncăm chinezește, până la urmă foamea învinge și intrăm în local. Ne așezăm frumos la masă, băgăm nasul în meniu, mirosim prețurile, care apropos, erau bune, bune, adică ieftior (trei feluri per capita, cam 13 euro... parcă, deh trebșoara asta a fost în august, acum e octombrie...and I am not getting any younger). După ce ridicăm capul din meniuri, șoc! eram singurii non-asiatici din restaurant. Buun, asta înseamnă că se mănâncă bine...chinezește aici, mă gândesc eu. Ceea ce s-a și confirmat, excelentă mâncarea! Recomand cu căldură, se cheamă China Palace și e chiar lângă gară.

Ei și acum, să vă povestesc cum am ajuns să vedem Cascais fără să plănuim asta. În ziua cu pricina (cred că era chiar ultima în Portugalia), am zis să mergem la Torre de Belem, că era singura chestie mai importantă la care nu ajunsesem. Luăm noi frumos trenul, care avea, ca sa vezi, cap de linie la Cascais, ne suim și ne vedem fiecare de treaba (io cu cititul, jumătatea butona ceva la telefon). Știind că mai sunt muuuuuulte stații până la Belem nu ne impacientăm și muncim temeinic la joace și la carte respectiv. La un moment dat, jumătatea zice...auzi cred că am trecut de Belem. Hait! zic, ce facem acum? Păi, zice, hai la Cascais sau Estoril (în jur rămăsese numa' lume echipată de plajă, noi fără slip, prosop, alea-alea). Hai!

Am ajuns în Cascais, ne-am plimbat un pic să ne orientăm, am dat peste o gheretă de unde puteai să îți iei gratis biclă să te plimbi toata ziulica prin stațiune.
 Ne-am luat biclele, fericiți, după care subsemnata a început să se umple de nervi. Bicluța mea era prea înaltă pentru mine și n-ajungeam cu picioarele la sol. Ori fricoasă cum sunt, nu prea îmi venea să mă dau așa pe acolo, mai ales la vale, căci erau câteva pante foarte drăguțe, unde mamă-mamă ce-ar fi mers un vâj-vâj. Jumătatea o ia voinicește înainte super încântat că are două roți sub el și un orășel foarte prietenos de bătut cu ea și eu rămân un pic în urmă, căznindu-mă cu bicla mea prea înaltă și ofticându-mă groaznic că nu mă pot da și io ca el :))
Nu după multă vreme, omul se prinde că e ceva în neregulă, pentru că nu prea eram prin spatele lui, călare pe măgăoaie cu fustele în vânt ca o amazoană, se întoarce și află care e buba. Asta e, le ducem înapoi și o luăm pe jos, nu-i bai. Nuuuuuu, nuuu, nu și nu, mă chinui așa, poate-poate oi reuși. Ei și mai pe biclă, mai pe lângă, mai cu opriri dese, vedem o bucățică din oraș. Frumușel, curățel, și f. f. fain de văzut de pe bicluță (nu vă închipuiți însă că au piste dedicate sau de-astea, dar se poate merge ok). În cele din urmă cedez nervos și mă opresc la o înghețată pe o băncuță, mergem lăsăm biclele și o luăm cătinel spre plajă. Plajă mai mult cu numele, pentru că e o fâșie îngustă de nisip (nisip foarte fin totuși) pe care se îngrămădesc o sumă de omuleți de diverse nații și coloraturi. Pitoresc, îmi aduce aminte de Eforie Sud, nu e foarte amenajată, e destul de sălbăticuță și basic, dar plăcută ochiului. Nu mă omor eu după mare și plajă, dar recunosc că acolo aș merge s-o fac pe crocodilul pe nisip.

În concluzie, o vacanță scurtă dar intensă, care mi-a lăsat numai amintiri plăcute. M-aș întoarce oricând în Portugalia și îmi doresc să văd mai multe zone de pe acolo. Poate Porto, Algarve, Alentejo.

Un minus, minusel, micuț, resimțit mai ales de jumătate, ar fi Wireless-ul nu prea fiabil de pe la portocalioși. Ah, și bronzul de tractorist. Priceless!

Cand filmul e noul teatru

Desi dintotdeauna mi-a placut mai mult sa merg la o piesa de teatru decat la un film, in ultima vreme observ ca frecventez din ce in ce mai putin teatrele si dau navala pe la cinema.

Admiram si admir inca capacitatea unui actor de a fi natural si de a juca bine si la cativa metri de spectator. Mai ales in cazul pieselor experimentale, moderniste, contactul si comunicarea cu publicul este maxima, iar apropierea, sentimentul ca esti parte din actul artistic este o experienta inestimabila. Atunci unde e buba, de ce nu mai merg la teatru?

Principalul motiv ar fi publicul. Amantii artei dramatice s-au cam rarefiat si in locul lor au aparut consumatorii de teatru, pentru care e de bonton sa vezi piesa x say sau sa te lauzi ca tu mergi la teatru, drept pentru care, tu fiinta superioara trebuie sa tronezi deasupra tuturor iar ceilalti sa ti se inchine ca unui zeu. Exagerez desigur, dar acest specimen de umblator pe la teatru m-a facut sa imi cam piara pofta de arta teatrala. Sigur, ce iti pasa tie de ei, veti spune? Pai imi cam pasa pentru ca acest public nou, asta care iti baga sub nas imediat motivatia "eu am dat bani pe bilet, ar trebui sa mi-i dea inapoi, a fost o porcarie de piesa" e cel care nu are bunul simt sa inchida sau macar sa dea pe silentios telefonul mobil atunci cand merge la spectacol, care mai mult, se simte obligat sa raspunda eventual la el in momente-cheie si sa ii spuna interlocutorului "nu pot vorbi acum, sunt la teatru". Amice, ma bucur ca vrei sa te culturalizezi, da te rog, n-o face pe nervii altora si nu da, pana la urma, dovada de o lipsa de respect crasa fata de oamenii aia care joaca pe scena. Ca iti place sau nu piesa, in spatele productiei respective stau zile intregi de repetitii si oamenii aia au dreptul ca orice om care munceste sa ii fie respectata munca. Daca nu ii respecti ca artisti, de ce mai vii sa ii vezi? Doar ca sa bifezi inca un titlu din portofoliul de culturalizare autoimpusa? Ok, atunci mergi pana la capat si respecta actul artistic.

Tin minte si acum ca mi s-a rupt filmul pt. ultima oara la Unchiul Vanea, cand sala reactiona haotic si radea nebuneste la niste scene de drama atroce. Am inteles atunci ca lumea vine la teatru in cel mai bun caz ca la film, in speranta unor hohote de ras facile. Lumea e probabil prea inacrita de griji ca sa mai poata digera asa cum trebuie o tragedie sau o drama autentica. Nu zic, Cehov e mai greu de digerat, nu toata lumea il gusta, dar aici ating un alt punct care m-a deranjat la acest nou public. Eu una consider ca ar trebui sa te informezi putin despre piesa de teatru la care mergi. Cand mergi al film vezi trailerul de ceel mai multe ori, nu? Atunci de ce sa nu aplici si aici aceeasi logica. Citeste putin inainte ca sa stii ce te asteapta si daca consideri ca nu ai dispozitia necesara pentru o piesa "grea" alege altceva. E simplu. Din pacate insa am auzit de atatea ori ca raspuns la intrebarea "La ce piesa mergi?" un "Aaaa, nu stiu exact, a trecut X pe la casa de bilete si ne-a luat si noua, vad deseara despre ce e vorba, sper sa fie ceva bun."
Nu sunt exclusivista, ma duc cu placere la toate genurile de teatru, n-am prea multe greturi, sunt dispusa sa experimentez si piese mai avangardiste si clasice si nu sar repede cu judecata. La mine e simplu. Imi place sau nu. Dar nu voi cere niciodata banii inapoi pentru ca nu mi-a placut piesa. Asa ceva este ridicol si nu o sa inteleg niciodata fenomenul. My bad, maybe I'm stupid.

Un alt motiv care m-a cam indepartat de lumea teatrului este avalansa de piese proaste, comerciale, jucate la mana a doua, fara prea mult feeling si simt artistic. Le-am cernut atat de bine ca in ultima instanta n-am ramas cu niciuna pe wishlist :(

Ca ultim motiv, as mentiona dificultatea in a gasi bilete la spectacolele bune, care sunt mereu vandute din primele zile cam un sfert pe la diverse personalitati si oameni cu greutate, care de multe ori nici nu se sinchisesc sa apara la susnumitul eveniment. [Am intrebat odata la Opera de ce loja x si y nu sunt niciodata disponibile la vanzare. Mi s-a raspuns ca sunt inchiriate cu anul de xulescu mare si tare, probabil in virtutea aceluiasi "da bine"; inutil sa mai spun ca la 80% din spectacole loja e goala]. Si sincer m-am saturat sa "vanez" efectiv bilete la teatru, sa stau la cozi, etc. Da, stiu comoditatea, se plateste :) (cu film, dupa cum se va vedea mai incolo).
Cat despre cinematografe, in mod surprinzator, mi-am dat seama ca reuneste un public ceva mai ok. Si nu vorbesc aici doar de cinematografele de arta, de NCRR, Elvira Popescu, Studio, Cinemateca, Union, etc.
Uite ca mi s-a intamplat sa merg si la banalul mall (iarasi ma fac vinovata de comoditate) si sa vad un film la finalul caruia lumea aplauda, la care nu auzi zgomot de rontaiala si fasait de pungi si (culmea) in timpul caruia nu suna nici un telefon. Nu e o regula generala, desigur, dar desi duc inca dorul pieselor de teatru, am ales sa calc mai mult pe la cinema.

In alta ordine de idei, in noiembrie e iar Festivalul International de Teatru, ocazie cu care sper sa ma mobilizez si sa dau navala pe la casele de bilete cu listuta. Cine stie, poate chiar prind vreun loc!

Over and out.

N-am somn

Probabil ca sunt prea obosita sau ceva de genul, pentru ca dupa ce am dormitat pe drumul spre casa si am atipit pret de maxim o ora dupa aceea, de pe la 12 juma fixez tavanul si mi se invalmasesc o gramada de ganduri prin cap.

Trec printr-o perioada mai neagra in care optimismul meu e muribund si ma enerveaza vechile probleme, care evident, intre timp, s-au acutizat. Iarasi ma scoate din sarite cam orice, de la faptul ca nu vad decat aceeasi mitocanie si acelasi jeg (cu valente multiple, aplicabil atat literal cat si la nivel uman) pana la mersul pe bicla, care nu imi mai aduce vechile satisfactii.


sursa

Stiu, e ciudat, biciclista din mine se revolta in fata acestei ultime fraze. Da, draga mea, m-am saturat de aceleasi  "piste" prost si inoportun trasate pe trotuar, unde te lupti la fiecare pas cu oameni ca tine pentru spatiu (vital pana la urma), cu masinile parcate parca in ciuda ta peste tot [ca paranteza, deunazi, mergand spre Eroilor pe strada, pe langa Spitalul Universitar, am avut placerea sa vad masini parcate la doua randuri care ocupau o banda si jumatate, basca niste gipane pe avarii si niste dube la fel, de mai ramanea maxim o banda intreaga care putea fi folosita de masini-si evident nefericitii care au avut nefasta idee de a trece pe acolo pe doua roti, motorizate sau nu], de omuletii binevoitori care se dau la o parte opariti desi din bun simt nu ii claxonez ca nah, unde sa se dea omul, ca trotuarul e fix cat pista, dar care ma irita nonetheless cu atitudinea oparita, de faptul ca nimeni nu e atent cand merge pe strada dar se oftica tendentios daca indraznesti sa ii faci observatie. Bottomline, da, ajung din ce in ce mai des la munca mai degraba plina de nervi decat relaxata dupa peregrinarile mele prin oras pe doua roti.

Maybe it's just me, desi i-am mai auzit si pe altii care resimt aceeasi lehamite in crestere. Parca acum cativa ani cand mergeam mai des la munca pe bicicleta, resimteam o alta atmosfera si aveam senzatia ca "lucrurile se misca". Ei bine, acum ori s-au cam oprit ori m-am acrit eu. Se poate sa stau eu prost cu adaptarea. Dupa cum spune un confrate biciclist,

 m-am adaptat (ghidonul meu masoara acum 38.5cm, ideal in trafic), am fost atent care sunt regulile 'haosului' din trafic si acum stiu cum sa merg. 

Imi este clar ca eu una nu m-am adaptat. Am acelasi MTB de cativa ani desi parca incep sa ma satur de spatele curbat care vine la pachet cu genul asta de bicicleta. Le invidiez pe fetele care merg mandre in sa calare pe o bicicleta sic de oras. Dar asta este, oricum nu as avea unde sa tin doua biciclete. Am una si buna si pana si asta e suficient de grea cat sa imi taie pofta de carat pana la etajul coispe sau suit cu ea in metrou. Solutia: sa astept vremuri mai bune, vant de schimbare sau vreo minune cereasca, sau sa inghit in sec si sa ii dau la pedale inainte ca si pana acum. 

Rusinica...

Deși am avut parte de un vis împlinit anul ăsta la concertul Depeche Mode, am așteptat cu sufletul la gură și Rock the City 2013, sau mai bine zis, prestația live a celor de la Rammstein, căci a fost singura trupă care însemna ceva pentru mine din întregul line-up.

Buun, să începem cu începutul, zic.

1. Mi s-a părut mare măgărie să vinzi exclusiv abonamente pentru ambele zile de festival, fără a da posibilitatea omului să ALEAGĂ. Nu au existat bilete pe zile. Practic, vrei Rammstein, ia și trupa x, y, și z la pachet. Bonus de la noi. Frumos, asta dacă m-ar fi interesat vreuna. Dar nu a fost cazul!

2. Mă bucur că nu am avut strălucita idee de a veni cu 4-5 ore la devreme în căldura aia sufocanta, pentru că ORICUM nu mi-ar fi servit la NIMIC! Știu că au fost mulți care au făcut asta și îmi pare rău pentru ei. Din fericire, am avut marele noroc să îi văd pe Rammstein în condiții mult mai decente acum 3 ani, altfel sigur aș fi rămas cu un gust amar, în ciuda prestației lor excelente și de această dată.

3. Ca să trecem la miezul problemei: n-am văzut nimic. Ok, am zis, nu-i bai, îi știu pe băieți de data trecută, cam știu care e mersul, așa că mă mulțumesc să îi aud. Aiurea! Ce să auzi, frate, dacă ești la kilometri buni de scenă. Cât ar fi sunetul de bun, apăi nu răzbate și la prostime peste mări și țări, nu? N-am comentat, nu m-am gândit prea mult DE CE nu văd chiar nimic, că deh, oricum am un metru jumate și de obicei nu văd prea multe la concerte. Cu toate astea, mi-am dat seama că ceva e în neregulă după concert, când am auzit ditamai matahalele de oameni de la 1,85 în sus, care, ca plătitori de bilet la Normal Circle ce se aflau, ziceau cam tot același lucru: că nu văzuseră mai nimic. Buun, apoi, citind și je pe net, aflai care fu buba: 'mnealor, organizatorii lu' pește prăjit, s-au gândit să mai facă un bănuț, și au mărit zona de la Golden Circle. De unde, evident, rezultă, că Silver Circle ori s-a micșorat, ori s-a dat mai în spate și Normal Circle a ajuns la mama lu' Scaraoțchi în praznic.
4. E primul concert la care aproape am făcut atac de panică la coadă la CEVA (că n-am avut pretenții la băut ceva anume, era atât de cald încât eram dispusă să ma alimentez cu ce mai aveau omuleții de vândut). Să leșin nu alta, făcută conservă între voinici de 2-3 ori mai înalți ca mine, mai-mai să nu mai văd nici cerul pe alocuri.
5. Bude n-am prestat, că nu m-a tras deloc ața dupa 2 cozi la care am participat din plin, dar am auzit că era aceeași poveste fantastică coborâtă din legendele urbane concertistice.

Concluzie: După spusele unei donșoare de pe la organizatori

Delimitarea cercurilor s-a facut in mod diferit in cele doua zile datorita volumului diferit de spectatori. Prima zi a fost exceptia iar golden-ul si silver-ul au incaput amandoua in zona de golden. Nu ai ce sa faci cand vin atatia oameni. Unii vor sta mai in spate. La Wachen vede toata lumea tot? Nu. Vad cei care stau in fata. Daca delimitarile nu ar exista, 10.000 de oameni s-ar ingramadi in fata scenei si in caz de incendiu s-ar termina urat de tot. La un concert cu atatea instalatii pirotehnice, pericolul de incendiu creste considerabil.
Imi pare rau daca pentru unii spectatori a fost neplacut. Desi este adevarat ca au fost lipsuri, tot consider ca este necesar sa privim o problema din mai multe puncte de vedere inainte sa il luam in brate pe Badea si sa urlam: “Pai da, ca in Romania asa se intampla, ca ne batem joc ca asa si pe dincolo”

 Păi nu urlăm degeaba, dragă. Omul a dat bani pe bilet și vrea un concert civilizat! Ce ați făcut voi cu delimitarea e jenant și degradant. Suntem oameni, nu animale! Vinzi atâtea bilete cât să fie ok pentru toată lumea, nu ca să îți umfli buzunarele, după care te doare la bască. Băi mă lași cu incendiul? Fată dragă, dacă era un incendiu, muream naibii cu toții până ieșeam din zonă. Ție cât ți-a luat să ieși de la concert? 5 minute, probabil, că deh, ești organizator, nu jumătate de oră cât le-a luat restului muritorilor.
Am lucrat și eu ca voluntar la concerte și am fost și de cealaltă parte a baricadei și crede-mă, îmi dau seama când organizarea lasă de dorit, așa că lasă-mă să te contrazic, a voastră nu a fost proastă, a fost SUB ORICE CRITICĂ. Să ajungi în față să îți iei ceva de băut după o oră si jumătate de stat la coadă și să te ia ăl de vinde berea sufletului la mișto (nici măcar nu mi s-a întâmplat mie, dar am văzut cazuri nenumărate de acest gen) când deja ești plin de nervi și la limita răbdării, să stai la coadă la jetoane doar ca să treci la alte cozi similare dacă vrei să torni ceva pe gât, că ți s-a uscat și stomacu de arșiță sau dacă vrei să scapi de presiunea de pe vezică, eh, ce pot să spun, e CEVA, mai greu de găsit prin alte părți, BRAVO, sunteți cei mai tari!

Aaaanyway, acestea fiind spuse, vă recomand cu căldură ORICE concert Rammstein CARE NU SE ȚINE ÎN ROMÂNIA! S-auzim de bine și nenea cu organizarea, îți doresc mai multă compasiune și mai puțină foame de bani, cum ar zice hip-hoperu.

Când mori de grija altuia....

Frate, n-o să pricep în veci de ce dacă apare pe Facebook un anunț cu un animal (de orice fel ar fi el) părăsit sau abuzat se primesc musai comentarii super avizate. Not. Mi s-a întâmplat și mie. Păi sigur, că un om nu ai ajuta, etc. Băi nene, da' mă cunoști așa de bine, știi ce fac eu în timpul meu liber, pe cine ajut sau nu? Și până la urmă ce te freacă grija, că eu nu vin la tine să îți dau sfaturi gratuite sau să îți comentez preocupările, alegerile, viața, etc. Sau alte comentarii cu nu mai puneți poze cu copii mutilați, câini bătuți și alte lucruri de gen, pentru că lumea intră pe FB să socializeze și să se distreze. Așa este, dar să vă zic o veste proaspătă: pe mirobolantul Feisbuc există și magazine online și reclame și muuulte alte chestii, da? Și nu în ultimul rând, a devenit o mini-platformă de activism. Da, evident că dacă dai share la o poză cu smogul din nush ce țară nu diminuezi poluarea. Însă cu ajutorul FB eu una am aflat de o grămadă de lucruri de care habar n-aveam, lucruri care ne afectează sau ne vor afecta pe viitor, am citit opinii foarte pertinente, am ajutat cum am putut în diverse situații și da, făcând lucrurile astea simt că am crescut, că am mai învățat ceva.
Da, înțeleg, îți este greu să vezi un animal mutilat sau oameni bătuți pe la demonstrații.  E plină lumea de blestemății. Eu însă nu am pus niciodată poze atât de oribile. Un om normal suportă zic eu să vadă un animal mușcat de altul, fără un picior, o ureche. Nu pun pozele pe care le vad zilnic pe paginile asociațiilor care salvează animale prin toată lumea asta și credeți-mă că am văzut lucruri care m-au făcut să mă întreb de ce ne mai rabdă Pământul ăsta la cât suntem de nemernici. Da, normal că băgăm capul în nisip ca struțul la vederea unor astfel de apeluri, pentru că așa cum mi s-a spus în nenumărate rânduri, e doar un animal. Și pentru că e doar un animal, asta îți permite ție, ca ființă superioară, să faci ce vrei cu el. Coz u got the power, right? But have you got a right mind as well?
Ne oripilăm în mod ipocrit la oribilități și condamnăm pe cei care salvează alte vieți decât cele umane sau îi considerăm niște idioți care au prea mult timp liber.
Băi nene, da te-ai gândit vreodată că ăia care mutilează o amărâtă de mâță de plăcere o să îți dea mâine-poimâine ție una în cap pe stradă, că o să îți răpească copilul când iese de la școală și cine știe ce o să îi facă? Nu vorbesc aici de unu care trage mâța de coadă sau smulge picioarele la muște, că nu despre asta e vorba aici, ci de unu care se plimbă cu pușca la el și mai bagă câte o alice în ce animal găsește (cu stăpân, fără, nu contează). Cruzimea nejustificată nu e ok și din punctul meu de vedere, trebuie pedepsită, și aspru încă. Pentru că dacă nu pedepsești asta, probabil că mai încolo, va trebui să pedepsești niște fapte cu mult mai grave.
Citeam mai demult că Mafia italiană își alege membrii încă din copilărie, din rândul celor care chinuie animalele. Asta pentru că așa știu sigur că cei pe care îi pun la treabă nu vor avea nicio problemă să comită toate blestemățiile de care este nevoie, atunci când va fi nevoie.
Nu sunt activist, pentru că nu am nici timpul, nici curajul necesar. There, I said it, I'm a freakin' coward! Cu toate acestea, ajut când și cum pot în diverse cazuri de animale abuzate sau fără stăpân. Nu le bag nimănui pe gât, le pun la mine pe pagină, pe spațiul meu personal de pe o platformă socială. Și da, sunt deschisă la dialog și la argumente logice și de bun simț. Când însă vii și acuzi, jignești sau pur și simplu comentezi ca să te afli în treabă, pentru că n-ai altceva mai bun de făcut, comentariile tale nu au valoare pentru mine și aleg să le șterg.
Desigur, Feisbuc este și o oglindă imensă pentru maneliștii și pițipoancele de pe tot mapamondul ăsta. De aceea, depinde de tine cum folosești această platformă socială. Și încă ceva. Înainte să sari cu comentariul, uită-te puțin la tine și pune-ți capul la contribuție, că e gratis, nu te costă nimic, pune rotițele alea în mișcare, că au ruginit de când nu le-ai mai folosit, lasă prejudecățile și gândește cu capul tău. Întreabă-te dacă tu ai făcut vreun gest pentru altcineva în ultima vreme și cât de des faci asta. Și dacă consideri că eu sau alții suntem nebuni pentru că vrem să găsim casă unui câine amărât, e ok, e dreptul tău la opinie. Numai nu veni și arunca cu venin gratuit. Nu faci niciun bine nimănui. Nici măcar ție.

The Great Gatsby

Mi-a plăcut dintotdeauna cartea și am urât-o cu pasiune pe fetița asta slabă, răsfățată și enervantă care e Daisy. Țin minte că atunci când am terminat cartea am plâns sincer pentru Gatsby și am continuat să o urăsc pe Daisy până acum, când am văzut filmul. Nu știu de ce, dar acum m-am liniștit, am făcut pace cu ea și am acceptat inevitabilul. Am iertat-o văzând-o întruchipată de Mulligan, am încercat să o înțeleg. Deși  știam ce se întâmplă, tot am rămas cu ochii pe generic la final, părându-mi iarăși rău pentru săracul Gatsby. Parcă așteptam ceva, poate un final diferit față de cel al lui Fitzgerald, nu știu. Poate doream să nu se termine filmul. Cert e că m-a ținut cu ochii pe ecran și m-a prins și emoțional, exact cum a făcut-o și cartea.

Excelent joc actoricesc din partea majorității actorilor. Trebuie să recunosc că în ciuda faptului că în tinerețea lui nu l-am putut suporta pe DiCaprio, pe măsură ce a crescut, a trebuit să îi dau Cezarului ce-i al Cezarului și să îi recunosc meritele. E un actor fantastic, joacă excelent roluri destul de variate și a atins acea frumusețe matură care nu poate face decât să îl ajute în carieră. Carey Mulligan confirmă cel puțin pentru mine cărarea asta pe care a început să și-o croiască cu  An Education, iar Tobey Maguire m-a impresionat în mod plăcut.

Ascultasem dinainte coloana sonoră și știam la ce să mă aștept, e o îmbinare foarte reușită și cel putin 3 dintre piesele prezente pe OST au devenit plăcerea mea vinovată.  Ce mai tura-vura, un film bun all over. Go see it, people!

În altă ordine de idei, filmul mi-a făcut o poftă nebună să citesc ce a mai scris Fitzgerald și să pătrund în epoca generației pierdute în care a creat, a iubit și a murit.

Un vis hipnotic

Aveam atât de multe de spus despre subiectul ăsta și totuși acum, că mă găsesc în fața foii virtuale, parcă nu îmi găsesc cuvintele. Sunt încă hipnotizată.
Mă simt de parcă m-a călcat trenul, mă doare capul de mor, plus, gâtul, șalele și picioarele. Cred că îmbătrânesc. That must be it.

Aseară însă mi-am văzut visul cu ochii. Aseară m-am întâlnit cu muzica pe care o ascult de la 8 ani. Nu știam cum va fi, în mod ciudat nu aveam așteptări, știam că se întâmplă asta după 25 ani, dar recunosc că aveam emoții. Așa de multe încât inițial nu prea mi-am intrat în ritm. Parcă încă nu-mi venea să cred că ei sunt, că ei sunt acolo pe scenă.

Poate am stat eu departe de scenă (gazon B, deh! și oricum văd prost de tot la distanță), dar mie mi s-au părut neschimbați. După atâția ani de urmărit concerte ale lor pe youtube și prin alte surse, parcă eram prieteni vechi. Nu știu pentru alții cum a fost (am tot auzit comentarii negative gen...sonorizarea proastă, Dave a cântat nasol, nu mai are voce, e penibil, etc.), dar pentru mine a fost exact ce mi-am dorit. Chiar și după 25 de ani au rămas tot trupa mea favorită și nu m-au dezamăgit defel. A fost un spectacol în toată puterea cuvântului și asta e cam tot ce pot spune. Pentru prima oară de când mă știu nu pot să exprim ce am simțit aseară. Nu am cuvintele la mine. Ce știu însă acum este că inima mea a crescut, că e mare ca o pâine caldă și că am o stare de bine care va rămâne mult, mult timp cu mine. Parcă nimic nu mă poate atinge, nimic nu mă poate întrista acum. I feel, oh, so good! Thanks guys for that!

Tu de ce scrii?

Mă uitam recent pe lista mea de bloguri și observam că mai toți omuleții de acolo s-au cam oprit din scris de ceva vreme. Ca și mine, scriu ocazional, rar, sau deloc. Cea mai recentă postare a cuiva este veche de o săptămână, dar nici Sabina nu mai dă prin tărâmul ei virtual prea des. Nici Andy nu mai scrie așa des, și nici A blog on evolution și nici Irina nu mai zic nimic. E liniște pe frontul meu blogoristic.
Cam pe toți oamenii ăștia îi cunoșteam acum ceva vreme. Acum însă, deși știu încă, în mare cam ce face fiecare, nu prea mai comunicăm. Fiecare are viața lui și pare-mi-se că toți ne-am schimbat puțin în răstimpul ăsta. Am crescut, asta e cert, cel puțin formal, au mai trecut câțiva ani peste noi și peste scriiturile noastre. S-au schimbat lucruri mai mici sau mai mari în viețile noastre.

Nu știu de ce, dar constatând că și alte bloguri care musteau de opinii, viață, haz, dulce sarcasm, șarm, creativitate-- într-un cuvânt, viață--zac acoperite de colb pixelat, uitate într-un colț de Internet (sau de blogosferă), mă cuprinde o mică-mare jale. Parcă am pierdut ceva și nu vorbesc despre dorința compulsivă de a scrie, de a te confesa paginii virtuale, pentru că aceea sunt convinsă că e doar ațipită în sufletele amicilor mei bloggeri. E un fel de nostalgie după vremurile alea când de-abia așteptam să ajung acasă să mă aștern pe scris, după ce simțisem o zi întreagă cum dospește în mine un gând mic, mic de tot și se face un ditamai cheful de tastat cuvințele repede-repede, pe nerăsuflate, deșertând sacul gata să dea pe-afară, când mă trezeam în miez de noapte pentru că simțeam nevoia să "spun".

Fie că viața ne-a purtat pe alte meleaguri, în alte etape ale vieții, că am început să ne cultivăm alte pasiuni și am abandonat în cele din urmă (cel puțin temporar) scrisul, toți avem ceva în comun. La un moment dat am scris. Mult, torențial, hazliu, sentimental, creativ, seducător, pe bandă rulantă, noaptea târziu, sau în miez de zi, la cafeaua de dimineață. Vă mai amintiți senzația? Plăcerea supremă pe care o simțeam așternând rânduri după rânduri? Modul în care curgeau parcă frazele sau dimpotrivă, ne chinuiam uneori la fiecare frază, simțind că n-avem cuvintele la noi în momentele acelea?

Oare de ce scriem? Sau mai bine zis, de ce am scris? De ce am fost atât de prolifici într-o anumită perioadă din viața noastră doar pentru a ne lăsa gândurile nescrise apoi dintr-odată și abandonând penița închipuită pentru alte preocupări mai interesante sau mai potrivite pentru noi în acel moment?

Dragii mei prieteni din blogroll, vă provoc să scrieți, când și cum doriți, pe tărâmurile voastre virtuale lăsate în paragină, ce v-a impulsionat să vă faceți blog și să vă dați frâu liber gândurilor. Voi de ce scrieți?

Cu drag,

Cati

May

I think this is going to be a great month, I can feel it. One trip to the country of my heart, two concerts on the way, spring-to-summer weather, a tranquil state of mind, my recipe for a great month.

Plus some inspirational stories of ordinary people who toughen it up and just enjoy whatever comes their way:

Emmanuel on The X Factor Australia show

Joseph Whelan on The X Factor UK show

I promise from now on I will never ever complain, whatever happens to me is just rubbish I should not worry about and work myself up, chin up and go on!

Have a great summer everybody!

Happiness

Uneori stau și mă gândesc că sunt o mare nerecunoscătoare, că în loc să mă bucur de ceea ce am, visez mereu la altele și mă amărăsc singură pentru tot felul de prostii.

Și totuși...nu vreau sa renunț la visele mele, la ce mă face fericită, cântându-mi veșnic fraza asta cu trebuie să mă mulțumesc cu ce am. Nu cred că e în firea mea și oricât de mult mi-aș flutura vorbulițele astea prin față, nu fac decât să mă mint. Deși mi-aș dori pe undeva să mă mulțumesc cu ce am tot timpul și să nu îmi doresc mai mult, nu cred că voi reuși vreodată să fac asta.

Și până la urmă dacă ești mereu mulțumit cu ce ai și nimic mai mult, ești fericit? Da, sunt mulți oameni care sunt fericiți astfel. La mine însă se pare că acționează alte resorturi, unele care mă împing mereu înainte, să descopăr alte lucruri, locuri, oameni, perspective. E adevărat, poate, că asta nu îmi aduce o fericire egală, constantă, călduță și îndestulătoare, dar mă face să trec prin clipe de fericire supremă, când, plutesc pe norișorul meu, neînțeleasă poate de alții, dar cu adevărat în elementul meu. 

Și da, am și clipe de nefericire abisală, dar cine nu le are? Îmi asum faptul că îmi place să trăiesc intens orice lucru care mi se întâmplă, pentru că fiecare e o pietricică la temelia propriului meu zgârie-nori. Și în fiecare zi urc mai sus spre nori, căzând mai apoi câteva etaje bune, într-acest du-te vino inexorabil de clipe fericite și triste. Ce pot să zic, așa cum e ea, life is good :)

I want to break free...

Nu știu exact cum s-a întâmplat (ba știu exact, dar nu vreau să recunosc!), dar parca în ultima vreme m-am cufundat nepermis de mult în cotidian și rutină. Prețioasele mele aripi de libertate se odihnesc în comoditatea și oboseala existenței de zi cu zi și parcă cu fiecare clipă devin din ce în ce mai fragile și mai șterse.

De ceva vreme simt nevoia unei noutăți, a unei eliberări, a unei mici nebunii. Și asta poate fi orice. Chiar și ceva banal pentru alții, cum ar fi o escapada pe undeva, neștiut, nebănuit. Simt nevoia sa ma pierd pentru câteva zile într-un loc necunoscut, nu neapărat departe de oameni, sau mai bine zis doar departe de oamenii pe care îi cunosc. Vreau să fug undeva unde nu mă știe nimeni, să mă ascund  pentru câteva zile acolo, și apoi să mă întorc luminoasă acasă, cu forțe proaspete, pentru un calup nou de realitate.
I want a break. From me, the social me, the responsible me, the nice me, the eager-to-please-me, the reliable me, I want to shake off conventionality, rules, bills, explanations, cat hair, plans, and do exactly what I want to do, when I want to do it. For a few days only. And mind you, I will do it! Dunno when or how, but I will.

See you when I come back :)

Fireflies in the garden sau cum sa îți faci ziua mai frumoasă

Nu știu voi, dar eu, de când cu iarna-primăvara asta incertă mai cad din când în când în butoiașul cu melancolie și ma chinui grozav să mă iau de brăcinari și să mă extrag de acolo.

În ultima vreme, când mai am momente de astea,  parcă am văzut dintr-odată toate filmele și am ascultat toată muzica care mă aducea pe linia de plutire și am mângâiat degeaba mâțele. Și totuși, bine a zis cine a zis că viața ți-o faci singur frumoasă. Fiecare are triggerele lui, lucrurile care îl fac fericit și îl fac să simtă acea bucurie tainică numai de el știută, pe care nu simți nevoia să o împarți decât cu tine.

Căutam deunăzi niscaiva muzica de suflet și tot umblând încolo și încoace pe tărâmurile virtuale, am dat peste un cântecel tare simpatic.

Mergând din link în link, am găsit și un film din a cărui coloană sonoră făcea parte, apoi pac! o poezică scurtă de Robert Frost pe care v-o scriu aici.

Fireflies in the Garden

Here come real stars to fill the upper skies,
And here on earth come emulating flies,
That though they never equal stars in size,
(And they were never really stars at heart)
Achieve at times a very star-like start.
Only, of course, they can't sustain the part. 

Și uite așa, muzichia, poezia și promisiunea unui film interesant m-au scos din butoi și mi-au luminat ziua. Me happy!

Pe voi ce vă face fericiți?