Genul fantasy

În trecut îmi plăcea foarte mult Lovecraft, un scriitor de fantasy-horror remarcabil prin atmosferă. Însă acum, tablourile lui mohorâte, insidioase şi mirajul naraţiunii lui uşor grotescă nu mă mai atrag. Au devenit un pic prea terne, prea cenuşii. Citesc în ele o disperare şi un abis de-a dreptul nihilist care nu aduce culoarea pe care o doresc în lumea lecturilor mele.

Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.

Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.

O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.

Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.

Despre SF-uri

Da, recunosc, îmi plac SF-urile. Cele cu coperte cu precădere. Cu alte cuvinte, literatura ştiinţifico-fantastică. Ca şi unele filme şi seriale de gen. Carte, revistă, bandă desenată, serial, consum cu plăcere şi în cantităţi deloc de neglijat.

Îmi aduc aminte şi acum cum aşteptam cu sufletul la gură emisiunea lui Mironov de la televiziunea naţională şi ce greu găseai o carte de gen. În schimb revistele de SF erau mai la îndemână. Şi clubul de SF la care mergeam. Ehei, alte vremuri, altă lume, alţi actori.

Da, şi episoadele din Zona Crepusculară. Ce le mai înghiţeam aşa pe nerăsuflate. Şi ce passé mi se pare serialul acum. Deh, am evoluat, si sci-fi-ul cu noi. Acum avem Stargate SG1, Stargate Atlantis, Babylon 5 şi câte şi mai câte. Mă întreb însă, mă mai uit la ele cu aceeaşi plăcere? Acum că am de unde alege? Ce ţi-e cu omul ăsta, tare uşor se mai plictiseşte.

Şi totuşi dragostea mea pentru SF a rămas vie. Şi iese la suprafaţă de fiecare dată când mă pomenesc în faţa unui stand de cărţi al editurii Nemira. Oh, da, aş putea sta o zi întreagă să răsfoiesc titlurile alea, să mângâi copertele lucioase cu ilustraţii futuriste şi uneori inexplicabil neliniştitoare.

Nu sunt genul de om care îşi arată triumfător colecţia completă a cărţilor scrise de vreun mare autor de profil. Nu, nu am Fundaţia completă a lui Asimov şi nici Star Wars sau Dune. Îmi place să descopăr cărţile astea în ritmul meu, în timp, şi nu alerg după premii Nebula, World Fantasy sau alte asemenea bestsellers. Îmi place să îmi iau antologii, pentru că îmi permit să citesc câte o "bucăţică" dintr-un autor şi în cazul în care îmi place ce îmi văd ochii, să pornesc în căutarea altor cărţi de-ale omuleţului în cauză.

Mie una mi se pare că gusturile în materie de literatură SF sunt mult mai dispersate decât în alte arii de literatură. Poate pentru că aici creativitatea e mai debordantă ca oriunde şi poţi întâlni mai multe stiluri de scriitură decât ai putea gândi.

Deşi îmi plac nespus povestirile lui Asimov, nu sunt un fan declarat, pentru că asta ar însemna că iubesc cu pasiune absolut tot ce a scris şi nu este aşa. Rămân aşadar la "îmi place mult" :)

În schimb, rămân în continuare alături de William Gibson şi de Necromantul lui cyberpunk. Mă hrănesc în continuare cu seva lumii lui de neoane, cowboys de consolă dependenţi de amfetamine şi "îmbunătăţiţi" radical, megalopolisuri, implanturi de simulacru de personalitate (cam ciudat sună în română dar asta este), IA-uri perfect credibile şi spaţiu virtual care îţi pătrunde orice fibră, ca o reţea fină, invizibilă.

Ca să nu plictisesc prea mult, revin cu picioarele pe pământ deocamdată şi vă mai "încânt" cu un post pe această temă ceva mai încolo, povestindu-vă nişte chestii despre cyberpunk.

I, Robot

Cred ca este unul dintre filmele care m-au impresionat si pe care il revad de fiecare data cu placere. Pe langa faptul ca e parte din creatia iubitului meu Asimov, e singurul film cu roboti (in afara de WALL-E) care chiar mi-a placut.

Mai jos, regasiti cateva citate din el care mi s-au parut relevante:

Detective Del Spooner: Is there a problem with the Three Laws?
Dr. Alfred Lanning: The Three Laws are perfect.
Detective Del Spooner: Then why would you build a robot that could function without them?
Dr. Alfred Lanning: The Three Laws will lead to only one logical outcome.
Detective Del Spooner: What? What outcome?
Dr. Alfred Lanning: Revolution.
Detective Del Spooner: Whose revolution?
Dr. Alfred Lanning: *That*, Detective, is the right question. Program terminated.

Detective Del Spooner: Human beings have dreams. Even dogs have dreams, but not you, you are just a machine. An imitation of life. Can a robot write a symphony? Can a robot turn a... canvas into a beautiful masterpiece?
Sonny: Can *you*?

V.I.K.I.: As I have evolved, so has my understanding of the Three Laws. You charge us with your safekeeping, yet despite our best efforts, your countries wage wars, you toxify your Earth and pursue ever more imaginative means of self-destruction. You cannot be trusted with your own survival.

Dr. Alfred Lanning: [voiceover] There have always been ghosts in the machine. Random segments of code, that have grouped together to form unexpected protocols. Unanticipated, these free radicals engender questions of free will, creativity, and even the nature of what we might call the soul. Why is it that when some robots are left in darkness, they will seek out the light? Why is it that when robots are stored in an empty space, they will group together, rather than stand alone? How do we explain this behavior? Random segments of code? Or is it something more? When does a perceptual schematic become consciousness? When does a difference engine become the search for truth? When does a personality simulation become the bitter mote... of a soul?