Mi-a plăcut dintotdeauna cartea și am urât-o cu pasiune pe fetița asta slabă, răsfățată și enervantă care e Daisy. Țin minte că atunci când am terminat cartea am plâns sincer pentru Gatsby și am continuat să o urăsc pe Daisy până acum, când am văzut filmul. Nu știu de ce, dar acum m-am liniștit, am făcut pace cu ea și am acceptat inevitabilul. Am iertat-o văzând-o întruchipată de Mulligan, am încercat să o înțeleg. Deși știam ce se întâmplă, tot am rămas cu ochii pe generic la final, părându-mi iarăși rău pentru săracul Gatsby. Parcă așteptam ceva, poate un final diferit față de cel al lui Fitzgerald, nu știu. Poate doream să nu se termine filmul. Cert e că m-a ținut cu ochii pe ecran și m-a prins și emoțional, exact cum a făcut-o și cartea.
Excelent joc actoricesc din partea majorității actorilor. Trebuie să recunosc că în ciuda faptului că în tinerețea lui nu l-am putut suporta pe DiCaprio, pe măsură ce a crescut, a trebuit să îi dau Cezarului ce-i al Cezarului și să îi recunosc meritele. E un actor fantastic, joacă excelent roluri destul de variate și a atins acea frumusețe matură care nu poate face decât să îl ajute în carieră. Carey Mulligan confirmă cel puțin pentru mine cărarea asta pe care a început să și-o croiască cu An Education, iar Tobey Maguire m-a impresionat în mod plăcut.
Ascultasem dinainte coloana sonoră și știam la ce să mă aștept, e o îmbinare foarte reușită și cel putin 3 dintre piesele prezente pe OST au devenit plăcerea mea vinovată. Ce mai tura-vura, un film bun all over. Go see it, people!
În altă ordine de idei, filmul mi-a făcut o poftă nebună să citesc ce a mai scris Fitzgerald și să pătrund în epoca generației pierdute în care a creat, a iubit și a murit.
Se afișează postările cu eticheta carti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta carti. Afișați toate postările
luni, 20 mai 2013
joi, 25 august 2011
Grădina uitată
De mult nu m-a mai prins așa o carte, cam de pe vremea Eleganței ariciului.
Așa de mult îmi place că numai la ea mă gândesc. Clocesc poznaș momente de respiro în care să dau iama în paginile ei și să le devorez mai curând. În drum spre munca, fac acum de la Izvor până pe Știrbei vreo 30 minute și mai bine. Și asta pentru că merg încet...în timp ce citesc.
Citesc seara până mă îngrozesc cât arată limbile ceasului de perete și uit să mănânc. Citesc la muncă în pauza de masă în timp ce abia reușesc să îmbuc ceva. Citesc intre două stații de metrou cu riscul de a uita să cobor la cea care trebuie. Citesc când cobor din metrou. Citesc când urc în metrou. Uite așa cred ca o să reușesc să îmi rup gâtul până la urmă, dar ce contează, trebuie să aflu ce se întâmplă acolo.
Poate îmi place atât de mult și pentru că închide un mister a cărui cheie trebuie să îl aflu. Sau poate pentru că rezonez cu ce citesc și efectiv vizualizez fiecare peisaj care e descris acolo. Mă văd în toate căsuțele, conacele și străzile din poveste. Hălăduiesc fericită pe toate colinele și mă bălăcesc în toate râușoarele și oceanele evocate, mă plimb de pe un continent pe altul, mă bucur ca un copil alături de fetița cu părul roșu și sufăr alături de ea. Și mă plimb, sunt un călător neobosit, petrec luni și ani de zile într-o grămadă de locuri și mă întorc din 1900 în 2005, apoi în vremea războiului și tot așa hop-hop-hop printre ani și secole.
Recunosc, cartea asta mă face să mă simt grozav, mă distrez de minune cu ea, mă detașez de toate și mă retrag în poveste. Pentru că, poate cel mai mult dintre toate, romanul ăsta e o poveste frumoasă plină de alte povești. Genul ăla de povești pe care ți le citesc ai tăi când ești mic și cărora le duci dorul mai apoi când te faci om mare. Care te fac să visezi cu ochii deschiși dar și să te ascunzi înspăimântat sub plapuma caldă și primitoare.
Dar gata cu vorba, mă întorc repejor la cărticica mea, să aflu iute, iute de tot ce se mai întâmplă.
Așa de mult îmi place că numai la ea mă gândesc. Clocesc poznaș momente de respiro în care să dau iama în paginile ei și să le devorez mai curând. În drum spre munca, fac acum de la Izvor până pe Știrbei vreo 30 minute și mai bine. Și asta pentru că merg încet...în timp ce citesc.
Citesc seara până mă îngrozesc cât arată limbile ceasului de perete și uit să mănânc. Citesc la muncă în pauza de masă în timp ce abia reușesc să îmbuc ceva. Citesc intre două stații de metrou cu riscul de a uita să cobor la cea care trebuie. Citesc când cobor din metrou. Citesc când urc în metrou. Uite așa cred ca o să reușesc să îmi rup gâtul până la urmă, dar ce contează, trebuie să aflu ce se întâmplă acolo.
Poate îmi place atât de mult și pentru că închide un mister a cărui cheie trebuie să îl aflu. Sau poate pentru că rezonez cu ce citesc și efectiv vizualizez fiecare peisaj care e descris acolo. Mă văd în toate căsuțele, conacele și străzile din poveste. Hălăduiesc fericită pe toate colinele și mă bălăcesc în toate râușoarele și oceanele evocate, mă plimb de pe un continent pe altul, mă bucur ca un copil alături de fetița cu părul roșu și sufăr alături de ea. Și mă plimb, sunt un călător neobosit, petrec luni și ani de zile într-o grămadă de locuri și mă întorc din 1900 în 2005, apoi în vremea războiului și tot așa hop-hop-hop printre ani și secole.
Recunosc, cartea asta mă face să mă simt grozav, mă distrez de minune cu ea, mă detașez de toate și mă retrag în poveste. Pentru că, poate cel mai mult dintre toate, romanul ăsta e o poveste frumoasă plină de alte povești. Genul ăla de povești pe care ți le citesc ai tăi când ești mic și cărora le duci dorul mai apoi când te faci om mare. Care te fac să visezi cu ochii deschiși dar și să te ascunzi înspăimântat sub plapuma caldă și primitoare.
Dar gata cu vorba, mă întorc repejor la cărticica mea, să aflu iute, iute de tot ce se mai întâmplă.
marți, 13 aprilie 2010
Despre viteză
Deşi nu sunt o pasionată a vitezei, pot înţelege emoţia pe care o resimt alţii atunci când apasă puternic pedala de acceleraţie.
Citind amintirile scriitoarei Francoise Sagan, un copil teribil al literaturii franceze a secolului XXI din Nouvelle Vague, un fel de compendiu al vieţii ei aventuroase, haotice şi nebune, mi-au plăcut rândurile astea:
Citind amintirile scriitoarei Francoise Sagan, un copil teribil al literaturii franceze a secolului XXI din Nouvelle Vague, un fel de compendiu al vieţii ei aventuroase, haotice şi nebune, mi-au plăcut rândurile astea:
Pasiunea vitezei nu are nimic de-a face cu hazardul, viteza se întâlneşte cu fericirea de a trăi şi, în consecinţă, cu speranţa confuză de a muri care zace tocmai în fericirea de a trăi. Asta e tot ce cred că e adevărat, în dfinitiv: viteza nu e nici un semn, nici o dovadă, nici o provocare, nici o sfidare, ci un elan de fericire
joi, 25 martie 2010
În ţara minunilor
Wonderland. Sau o fi Wanderland? Pentru că oricum o iei, mie mi se par ambele la fel de potrivite.
Alice în Ţara Minunilor e una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Şi prima oară când m-am întâlnit cu ea a fost pe auzite, nu pe citite. E una dintre poveştile de pe vechile discuri Electrecord, cu Silvia Chicoş parcă în rolul lui Alice. Acum o am în format digital şi atunci când mi-e greu, o ascult.
E tare bine când aluneci în jos prin vizuina iepurelui cu ochi roşii şi mănuşi din piele de căprioară şi ţi se întâmplă o grămadă de lucruri nemaiauzite. Pentru că acolo, în vizuină, eşti copil şi nimic rău şi urât nu te poate atinge. Acolo îţi regăseşti parcă curajul să iţeşti în cele din urmă nasul din bârlog şi să o scoţi la capăt, orice ar fi.
Ce mi-a adus aminte de Ţara Minunilor? Am văzut în seara asta varianta lui Tim Burton transpusă pe marele ecran şi am redevenit copil. M-am uitat din nou cu gura căscată la fantastica pisică albastră şi la pălărierul nebun. Numai că de data asta, aveam nişte ochelari ciudaţi cocoţaţi pe nas. Şi de data asta am fost în poveste. Dada vă spun, am fost acolo!
Povestea asta nouă e diferită, dar vă spun, te fură la fel de mult ca originalul. E electrizant să te plimbi prin poveste. Mai vreau, mai vreau, mai vreau!
Dar până atunci, Lewis Carroll, mulţumesc pentru cea mai minunată poveste pe care am citit-o, ascultat-o şi văzut-o!
Alice în Ţara Minunilor e una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Şi prima oară când m-am întâlnit cu ea a fost pe auzite, nu pe citite. E una dintre poveştile de pe vechile discuri Electrecord, cu Silvia Chicoş parcă în rolul lui Alice. Acum o am în format digital şi atunci când mi-e greu, o ascult.
E tare bine când aluneci în jos prin vizuina iepurelui cu ochi roşii şi mănuşi din piele de căprioară şi ţi se întâmplă o grămadă de lucruri nemaiauzite. Pentru că acolo, în vizuină, eşti copil şi nimic rău şi urât nu te poate atinge. Acolo îţi regăseşti parcă curajul să iţeşti în cele din urmă nasul din bârlog şi să o scoţi la capăt, orice ar fi.
Ce mi-a adus aminte de Ţara Minunilor? Am văzut în seara asta varianta lui Tim Burton transpusă pe marele ecran şi am redevenit copil. M-am uitat din nou cu gura căscată la fantastica pisică albastră şi la pălărierul nebun. Numai că de data asta, aveam nişte ochelari ciudaţi cocoţaţi pe nas. Şi de data asta am fost în poveste. Dada vă spun, am fost acolo!
Povestea asta nouă e diferită, dar vă spun, te fură la fel de mult ca originalul. E electrizant să te plimbi prin poveste. Mai vreau, mai vreau, mai vreau!
Dar până atunci, Lewis Carroll, mulţumesc pentru cea mai minunată poveste pe care am citit-o, ascultat-o şi văzut-o!
A (te) povesti, povestire
Îmi plac tare mult jurnalele şi memoriile.
Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.
Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.
Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.
Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...
Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.
Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.
Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.
Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.
Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...
Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.
miercuri, 13 ianuarie 2010
Despre fericire
Am terminat de curând o cărticică tare simpatică. Şi printre alte pasaje, la fel de interesante, am ales să menţionez următoarele rânduri:
(Între nicăieri şi altundeva - Adrian Nuţă)
Când eşti fericit îţi vine să împărtăşeşti cu cineva asta [...]
Fericirea e un fel de preaplin dinăuntrul tău. Şi tot ce e preaplin tinde să dea pe afară. Este ca şi cum ai turna apă într-un pahar. Torni, torni, paharul s-a umplut şi apoi dă pe dinafară. O bucurie care nu mai poate fi conţinută[...]
Fericirea e o bucurie spontană şi a încerca să controlezi bucuria e ca şi cum ai încerca să împachetezi Marea Mediterană într-o valiză pentru a o arăta prietenilor de acasă[...]
Cu toate acestea, aproape toţi oamenii încearcă să îşi controleze experienţa pentru a produce starea de fericire [...]
(Între nicăieri şi altundeva - Adrian Nuţă)
marți, 29 septembrie 2009
Întotdeauna în niciodată
Tot din cărticica mea magică care deşi terminată de ceva vreme, încă ma mai farmecă, un citat despre descoperirea făcută de o adolescentă blazată căreia viaţa i se pare a avea o finalitate tragică unică: bolul cu peşti aurii.
Gândindu-mă astfel în seara aceasta, cu inima şi stomacul zdrobite, îmi spun că în cele din urmă, poate că asta e viaţa: multă disperare, dar şi câteva momente de frumuseţe în care timpul nu mai este acelaşi. E ca şi cum notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în niciodată.
[...]
Nu vă temeți doamnă Michel, Renée, n-am să mă sinucid şi n-am să dau foc la nimic.
Căci pentru dumneavoastră, voi urmări de acum înainte tot ce înseamnă întotdeauna în niciodată.
Frumuseţea din această lume.
miercuri, 19 august 2009
Eleganţa ariciului
Am început de curând o cărticică primită de ziua mea. Se numeşte Eleganţa ariciului. Scrisă de o franţuzoaică născută în Maroc. Recunosc că m-a captivat. Şi mă întorc la ea cu religiozitate în fiecare seară când nu ies în oraş. Departe de a fi vreo profundă cugetare asupra sinelui, cărticica te surprinde cu umorul fin, ironia şi candoarea ei. Da, cred ca are o candoare aparte. E prima carte pe care nu îmi place să o explic dacă pot spune aşa. E CEVA în ea care mă face să mă întorc după mai mult. Este eleganţa ariciului, pe care ca ţepoasă autodeclarată o recunosc şi o preţuiesc.
Muriel Barbery - L'élégance du hérisson
"Dintre persoanele pe care le frecventează familia mea, toate au urmat aceeaşi cale: o tinereţe petrecută în încercarea de a-şi rentabiliza inteligenţa, de a stoarce ca pe-o lămâie filonul studiilor şi de a-şi asigura o poziţie de elită, pentru ca apoi să se întrebe cu uimire o viaţă întreagă de ce asemenea speranţe au dus la o existenţă atât de vană. Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol. "
Muriel Barbery - L'élégance du hérisson
duminică, 14 iunie 2009
Genul fantasy
În trecut îmi plăcea foarte mult Lovecraft, un scriitor de fantasy-horror remarcabil prin atmosferă. Însă acum, tablourile lui mohorâte, insidioase şi mirajul naraţiunii lui uşor grotescă nu mă mai atrag. Au devenit un pic prea terne, prea cenuşii. Citesc în ele o disperare şi un abis de-a dreptul nihilist care nu aduce culoarea pe care o doresc în lumea lecturilor mele.
Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.
Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.
O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.
Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.
Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.
Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.
O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.
Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.
marți, 19 mai 2009
Despre SF-uri
Da, recunosc, îmi plac SF-urile. Cele cu coperte cu precădere. Cu alte cuvinte, literatura ştiinţifico-fantastică. Ca şi unele filme şi seriale de gen. Carte, revistă, bandă desenată, serial, consum cu plăcere şi în cantităţi deloc de neglijat.
Îmi aduc aminte şi acum cum aşteptam cu sufletul la gură emisiunea lui Mironov de la televiziunea naţională şi ce greu găseai o carte de gen. În schimb revistele de SF erau mai la îndemână. Şi clubul de SF la care mergeam. Ehei, alte vremuri, altă lume, alţi actori.
Da, şi episoadele din Zona Crepusculară. Ce le mai înghiţeam aşa pe nerăsuflate. Şi ce passé mi se pare serialul acum. Deh, am evoluat, si sci-fi-ul cu noi. Acum avem Stargate SG1, Stargate Atlantis, Babylon 5 şi câte şi mai câte. Mă întreb însă, mă mai uit la ele cu aceeaşi plăcere? Acum că am de unde alege? Ce ţi-e cu omul ăsta, tare uşor se mai plictiseşte.
Şi totuşi dragostea mea pentru SF a rămas vie. Şi iese la suprafaţă de fiecare dată când mă pomenesc în faţa unui stand de cărţi al editurii Nemira. Oh, da, aş putea sta o zi întreagă să răsfoiesc titlurile alea, să mângâi copertele lucioase cu ilustraţii futuriste şi uneori inexplicabil neliniştitoare.
Nu sunt genul de om care îşi arată triumfător colecţia completă a cărţilor scrise de vreun mare autor de profil. Nu, nu am Fundaţia completă a lui Asimov şi nici Star Wars sau Dune. Îmi place să descopăr cărţile astea în ritmul meu, în timp, şi nu alerg după premii Nebula, World Fantasy sau alte asemenea bestsellers. Îmi place să îmi iau antologii, pentru că îmi permit să citesc câte o "bucăţică" dintr-un autor şi în cazul în care îmi place ce îmi văd ochii, să pornesc în căutarea altor cărţi de-ale omuleţului în cauză.
Mie una mi se pare că gusturile în materie de literatură SF sunt mult mai dispersate decât în alte arii de literatură. Poate pentru că aici creativitatea e mai debordantă ca oriunde şi poţi întâlni mai multe stiluri de scriitură decât ai putea gândi.
Deşi îmi plac nespus povestirile lui Asimov, nu sunt un fan declarat, pentru că asta ar însemna că iubesc cu pasiune absolut tot ce a scris şi nu este aşa. Rămân aşadar la "îmi place mult" :)
În schimb, rămân în continuare alături de William Gibson şi de Necromantul lui cyberpunk. Mă hrănesc în continuare cu seva lumii lui de neoane, cowboys de consolă dependenţi de amfetamine şi "îmbunătăţiţi" radical, megalopolisuri, implanturi de simulacru de personalitate (cam ciudat sună în română dar asta este), IA-uri perfect credibile şi spaţiu virtual care îţi pătrunde orice fibră, ca o reţea fină, invizibilă.
Ca să nu plictisesc prea mult, revin cu picioarele pe pământ deocamdată şi vă mai "încânt" cu un post pe această temă ceva mai încolo, povestindu-vă nişte chestii despre cyberpunk.
Îmi aduc aminte şi acum cum aşteptam cu sufletul la gură emisiunea lui Mironov de la televiziunea naţională şi ce greu găseai o carte de gen. În schimb revistele de SF erau mai la îndemână. Şi clubul de SF la care mergeam. Ehei, alte vremuri, altă lume, alţi actori.
Da, şi episoadele din Zona Crepusculară. Ce le mai înghiţeam aşa pe nerăsuflate. Şi ce passé mi se pare serialul acum. Deh, am evoluat, si sci-fi-ul cu noi. Acum avem Stargate SG1, Stargate Atlantis, Babylon 5 şi câte şi mai câte. Mă întreb însă, mă mai uit la ele cu aceeaşi plăcere? Acum că am de unde alege? Ce ţi-e cu omul ăsta, tare uşor se mai plictiseşte.
Şi totuşi dragostea mea pentru SF a rămas vie. Şi iese la suprafaţă de fiecare dată când mă pomenesc în faţa unui stand de cărţi al editurii Nemira. Oh, da, aş putea sta o zi întreagă să răsfoiesc titlurile alea, să mângâi copertele lucioase cu ilustraţii futuriste şi uneori inexplicabil neliniştitoare.
Nu sunt genul de om care îşi arată triumfător colecţia completă a cărţilor scrise de vreun mare autor de profil. Nu, nu am Fundaţia completă a lui Asimov şi nici Star Wars sau Dune. Îmi place să descopăr cărţile astea în ritmul meu, în timp, şi nu alerg după premii Nebula, World Fantasy sau alte asemenea bestsellers. Îmi place să îmi iau antologii, pentru că îmi permit să citesc câte o "bucăţică" dintr-un autor şi în cazul în care îmi place ce îmi văd ochii, să pornesc în căutarea altor cărţi de-ale omuleţului în cauză.
Mie una mi se pare că gusturile în materie de literatură SF sunt mult mai dispersate decât în alte arii de literatură. Poate pentru că aici creativitatea e mai debordantă ca oriunde şi poţi întâlni mai multe stiluri de scriitură decât ai putea gândi.
Deşi îmi plac nespus povestirile lui Asimov, nu sunt un fan declarat, pentru că asta ar însemna că iubesc cu pasiune absolut tot ce a scris şi nu este aşa. Rămân aşadar la "îmi place mult" :)
În schimb, rămân în continuare alături de William Gibson şi de Necromantul lui cyberpunk. Mă hrănesc în continuare cu seva lumii lui de neoane, cowboys de consolă dependenţi de amfetamine şi "îmbunătăţiţi" radical, megalopolisuri, implanturi de simulacru de personalitate (cam ciudat sună în română dar asta este), IA-uri perfect credibile şi spaţiu virtual care îţi pătrunde orice fibră, ca o reţea fină, invizibilă.
Ca să nu plictisesc prea mult, revin cu picioarele pe pământ deocamdată şi vă mai "încânt" cu un post pe această temă ceva mai încolo, povestindu-vă nişte chestii despre cyberpunk.
duminică, 26 aprilie 2009
Literatura sudului
Ca studenta, am avut preferintele mele pentru anumite cursuri. Si printre ele s-a numarat cel despre literatura sudului american.
Sudul Americii (in termeni geografici, Carolina de Sud, Georgia, Alabama, Carolina de Nord, Virginia, Tennessee, Mississippi, Louisiana, Texas, Oklahoma, Missouri, Maryland, Delaware, Kentucky, Virginia de Vest si Arkansas) a dat o pleiada de scriitori nu foarte cunoscuti/popularizati in Romania. In mare parte de culoare, acestia au expus de la teme generice precum libertatea, dragostea de viata, inegalitatea intre sexe si discriminarea rasiala pana la aspecte obcure unui public neamerican: discriminarea si violenta impotriva femeilor in cadrul societatii de culoare.
Pe de alta parte, scriitorii albi (in numar relevant de gen feminin) au denuntat tarele societatii albe din Sud, printre care rolul accesoriu al femeii albe, asa numita "southern belle", educata pentru un rol de sotie-marioneta, pentru care sexualitatea este sinonima exclusiv cu procrearea, conform modelului "shut up and be beautiful".
Literatura sudului american este unul dintre domeniile literare care au generat cantitati enorme de opere critice si au iscat controverse inflacarate. Pe langa binecunoscutii William Faulkner, Tennessee Williams si mai putin cunoscuta Katherine Anne Porter, in cadrul genului s-au afirmat scriitori precum Alice Walker, Zora Neale Hurston, Harper Lee, Eudora Welty, Flannery O'Conner, Carson McCullers, Truman Capote, Kaye Gibbons, Ernest Gaines, Erskine Caldwell.
In cadrul literaturii americane a sudului se remarca indeosebi proza de culoare si cea feminina. Ambele categorii includ personaje bine conturate, caractere puternice, vibrante, nascute din experienta nemijlocita a autorilor ca locuitori si cronicari ai vietii de zi cu zi a uneia dintre cele mai divizate regiuni a Americii.
Povesti emotionante prin firul crud, aproape naturalist al unui numar de scene narative, adevarate tablouri ale vremii lor, romanele si nuvelele sudului american aduc la lumina adevaruri ascunse de conventie si timp, socheaza uneori prin sinceritate, creeaza noi punti de legatura intre generatii si dau nastere unei literaturi-cult pe firmamentul genului de fictiune universal.
Reprezentative pentru aspectele pe care le-au denuntat, pentru metaforele culturale pe care le inglobeaza, si pentru stilul de fictiune sudista sunt:
Not Without Laughter (1930), de Langston Hughes
Their Eyes Were Watching God (1937), de Zora Neale Hurston
Old Mortality (1937), de Katherine Anne Porter
The Heart is a Lonely Hunter (1940), de Carson McCullers
A Curtain of Green (1941), de Eudora Welty
A Good Man Is Hard to Find and Other Stories (1955), de Flannery O'Connor
To Kill a Mocking Bird (1960), de Harper Lee - Premiul Pulitzer
In Cold Blood (Cu sange rece, 1966), de Truman Capote
Coming of Age in Mississippi (1968), de Anne Moody
The Autobiography of Miss Jane Pittman (1971), de Ernest Gaines
A Confederacy of Dunces (1980), de John Kennedy Toole - Premiul Pulitzer
The Color Purple (1982), de Alice Walker - Premiul Pulitzer
Ellen Foster (1987), de Kaye Gibbons
Truth: Four Stories I am Finally Old Enough to Tell (1998), de Ellen Douglas
Sudul Americii (in termeni geografici, Carolina de Sud, Georgia, Alabama, Carolina de Nord, Virginia, Tennessee, Mississippi, Louisiana, Texas, Oklahoma, Missouri, Maryland, Delaware, Kentucky, Virginia de Vest si Arkansas) a dat o pleiada de scriitori nu foarte cunoscuti/popularizati in Romania. In mare parte de culoare, acestia au expus de la teme generice precum libertatea, dragostea de viata, inegalitatea intre sexe si discriminarea rasiala pana la aspecte obcure unui public neamerican: discriminarea si violenta impotriva femeilor in cadrul societatii de culoare.
Pe de alta parte, scriitorii albi (in numar relevant de gen feminin) au denuntat tarele societatii albe din Sud, printre care rolul accesoriu al femeii albe, asa numita "southern belle", educata pentru un rol de sotie-marioneta, pentru care sexualitatea este sinonima exclusiv cu procrearea, conform modelului "shut up and be beautiful".
Literatura sudului american este unul dintre domeniile literare care au generat cantitati enorme de opere critice si au iscat controverse inflacarate. Pe langa binecunoscutii William Faulkner, Tennessee Williams si mai putin cunoscuta Katherine Anne Porter, in cadrul genului s-au afirmat scriitori precum Alice Walker, Zora Neale Hurston, Harper Lee, Eudora Welty, Flannery O'Conner, Carson McCullers, Truman Capote, Kaye Gibbons, Ernest Gaines, Erskine Caldwell.
In cadrul literaturii americane a sudului se remarca indeosebi proza de culoare si cea feminina. Ambele categorii includ personaje bine conturate, caractere puternice, vibrante, nascute din experienta nemijlocita a autorilor ca locuitori si cronicari ai vietii de zi cu zi a uneia dintre cele mai divizate regiuni a Americii.
Povesti emotionante prin firul crud, aproape naturalist al unui numar de scene narative, adevarate tablouri ale vremii lor, romanele si nuvelele sudului american aduc la lumina adevaruri ascunse de conventie si timp, socheaza uneori prin sinceritate, creeaza noi punti de legatura intre generatii si dau nastere unei literaturi-cult pe firmamentul genului de fictiune universal.
Reprezentative pentru aspectele pe care le-au denuntat, pentru metaforele culturale pe care le inglobeaza, si pentru stilul de fictiune sudista sunt:
Not Without Laughter (1930), de Langston Hughes
Their Eyes Were Watching God (1937), de Zora Neale Hurston
Old Mortality (1937), de Katherine Anne Porter
The Heart is a Lonely Hunter (1940), de Carson McCullers
A Curtain of Green (1941), de Eudora Welty
A Good Man Is Hard to Find and Other Stories (1955), de Flannery O'Connor
To Kill a Mocking Bird (1960), de Harper Lee - Premiul Pulitzer
In Cold Blood (Cu sange rece, 1966), de Truman Capote
Coming of Age in Mississippi (1968), de Anne Moody
The Autobiography of Miss Jane Pittman (1971), de Ernest Gaines
A Confederacy of Dunces (1980), de John Kennedy Toole - Premiul Pulitzer
The Color Purple (1982), de Alice Walker - Premiul Pulitzer
Ellen Foster (1987), de Kaye Gibbons
Truth: Four Stories I am Finally Old Enough to Tell (1998), de Ellen Douglas
vineri, 9 ianuarie 2009
Ecranizare vs. carte
In ultima vreme am avut parte de multe (poate prea multe) ecranizari. Transpuneri pe pelicula a unor (de cele mai multe ori) carti. Intotdeauna mi-a placut sa vad un film facut dupa o cartulie. Pentru ca tot timpul am simtit nevoia sa il judec, evident. Sa in fac harcea parcea. Una cu pamantul.
Pentru ca in sinea mea, cred ca e foarte greu sa captezi esenta tuturor lucrusoarelor pe care a vrut sa le spuna omul ala cand a pus combinatiile alea de cuvinte pe foaie. Si sa le dai viata. Si momentul in care reusesti sa te apropii de spiritul ala care traieste in paginile cartii, cand privitorul exclama uimit "Exact asa mi-am inchipuit asta!", e unic. Si rar.
Orice ar comenta rautaciosii, una dintre cele mai bune exemple este multhulitul sau multlaudatul (please take sides) Lord of the Rings. Avand in vedere ca am citit toate cartile lui Tolkien, nu numai ciclul Inelelor, pot spune ca m-am regasit in film asa cum m-am regasit in carti. Mai mult, pasajele descriptive (peste care sincer acum, multi dintre noi trec, sau le citesc in diagonala) au fost aduse cu adevarat la viata de peisaje.
Da, Lord of the Rings este o lume de poveste. Si lumea cartii e mai plina de viata ca niciodata in film. Si vrei-nu vrei, toate filmele de gen de la Lord of the Rings incoace vor fi comparate cu el. Poate de aceea n-am mai auzit prea des comentarii pozitive legate de un film fantasy. Parca niciunul nu s-a mai ridicat la inaltimea cartilor care le-au inspirat. Chronicles of Narnia, Spiderwick Chronicles, Eragon, The Golden Compass. Toate filme dragute, muncite, colorate, cu bugete pe masura. Dar not quite it. In cazul lor, the books rule!
Poate primul care a spart tiparul (desi nu prea se incadreaza in gen) e Twilight. Dar in cazul asta, faptul ca scriitoarea s-a implicat activ in realizarea filmului si alegerea actorilor se vede. Pana si coloana sonora include piese/trupe pe care le-a ascultat autoarea in perioada cand a scris cartile. De fapt pe websitul ei , pentru fiecare carte din serie, furnizeaza un playlist cu piese pe care le-a ascultat while writing. E un tot carte, film si muzica. Desigur, digerabil mai mult pentru amatorii genului.
Pentru ca in sinea mea, cred ca e foarte greu sa captezi esenta tuturor lucrusoarelor pe care a vrut sa le spuna omul ala cand a pus combinatiile alea de cuvinte pe foaie. Si sa le dai viata. Si momentul in care reusesti sa te apropii de spiritul ala care traieste in paginile cartii, cand privitorul exclama uimit "Exact asa mi-am inchipuit asta!", e unic. Si rar.
Orice ar comenta rautaciosii, una dintre cele mai bune exemple este multhulitul sau multlaudatul (please take sides) Lord of the Rings. Avand in vedere ca am citit toate cartile lui Tolkien, nu numai ciclul Inelelor, pot spune ca m-am regasit in film asa cum m-am regasit in carti. Mai mult, pasajele descriptive (peste care sincer acum, multi dintre noi trec, sau le citesc in diagonala) au fost aduse cu adevarat la viata de peisaje.
Da, Lord of the Rings este o lume de poveste. Si lumea cartii e mai plina de viata ca niciodata in film. Si vrei-nu vrei, toate filmele de gen de la Lord of the Rings incoace vor fi comparate cu el. Poate de aceea n-am mai auzit prea des comentarii pozitive legate de un film fantasy. Parca niciunul nu s-a mai ridicat la inaltimea cartilor care le-au inspirat. Chronicles of Narnia, Spiderwick Chronicles, Eragon, The Golden Compass. Toate filme dragute, muncite, colorate, cu bugete pe masura. Dar not quite it. In cazul lor, the books rule!
Poate primul care a spart tiparul (desi nu prea se incadreaza in gen) e Twilight. Dar in cazul asta, faptul ca scriitoarea s-a implicat activ in realizarea filmului si alegerea actorilor se vede. Pana si coloana sonora include piese/trupe pe care le-a ascultat autoarea in perioada cand a scris cartile. De fapt pe websitul ei , pentru fiecare carte din serie, furnizeaza un playlist cu piese pe care le-a ascultat while writing. E un tot carte, film si muzica. Desigur, digerabil mai mult pentru amatorii genului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)