High expectations imply utter happiness and bitter disappointment. May we all have both in our lives!
Se afișează postările cu eticheta hobby. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta hobby. Afișați toate postările

vineri, 10 mai 2013

Tu de ce scrii?

Mă uitam recent pe lista mea de bloguri și observam că mai toți omuleții de acolo s-au cam oprit din scris de ceva vreme. Ca și mine, scriu ocazional, rar, sau deloc. Cea mai recentă postare a cuiva este veche de o săptămână, dar nici Sabina nu mai dă prin tărâmul ei virtual prea des. Nici Andy nu mai scrie așa des, și nici A blog on evolution și nici Irina nu mai zic nimic. E liniște pe frontul meu blogoristic.
Cam pe toți oamenii ăștia îi cunoșteam acum ceva vreme. Acum însă, deși știu încă, în mare cam ce face fiecare, nu prea mai comunicăm. Fiecare are viața lui și pare-mi-se că toți ne-am schimbat puțin în răstimpul ăsta. Am crescut, asta e cert, cel puțin formal, au mai trecut câțiva ani peste noi și peste scriiturile noastre. S-au schimbat lucruri mai mici sau mai mari în viețile noastre.

Nu știu de ce, dar constatând că și alte bloguri care musteau de opinii, viață, haz, dulce sarcasm, șarm, creativitate-- într-un cuvânt, viață--zac acoperite de colb pixelat, uitate într-un colț de Internet (sau de blogosferă), mă cuprinde o mică-mare jale. Parcă am pierdut ceva și nu vorbesc despre dorința compulsivă de a scrie, de a te confesa paginii virtuale, pentru că aceea sunt convinsă că e doar ațipită în sufletele amicilor mei bloggeri. E un fel de nostalgie după vremurile alea când de-abia așteptam să ajung acasă să mă aștern pe scris, după ce simțisem o zi întreagă cum dospește în mine un gând mic, mic de tot și se face un ditamai cheful de tastat cuvințele repede-repede, pe nerăsuflate, deșertând sacul gata să dea pe-afară, când mă trezeam în miez de noapte pentru că simțeam nevoia să "spun".

Fie că viața ne-a purtat pe alte meleaguri, în alte etape ale vieții, că am început să ne cultivăm alte pasiuni și am abandonat în cele din urmă (cel puțin temporar) scrisul, toți avem ceva în comun. La un moment dat am scris. Mult, torențial, hazliu, sentimental, creativ, seducător, pe bandă rulantă, noaptea târziu, sau în miez de zi, la cafeaua de dimineață. Vă mai amintiți senzația? Plăcerea supremă pe care o simțeam așternând rânduri după rânduri? Modul în care curgeau parcă frazele sau dimpotrivă, ne chinuiam uneori la fiecare frază, simțind că n-avem cuvintele la noi în momentele acelea?

Oare de ce scriem? Sau mai bine zis, de ce am scris? De ce am fost atât de prolifici într-o anumită perioadă din viața noastră doar pentru a ne lăsa gândurile nescrise apoi dintr-odată și abandonând penița închipuită pentru alte preocupări mai interesante sau mai potrivite pentru noi în acel moment?

Dragii mei prieteni din blogroll, vă provoc să scrieți, când și cum doriți, pe tărâmurile voastre virtuale lăsate în paragină, ce v-a impulsionat să vă faceți blog și să vă dați frâu liber gândurilor. Voi de ce scrieți?

Cu drag,

Cati

vineri, 18 iunie 2010

Biciclist prin Bucureşti

Deşi nu merg de multă vreme cu bicicleta prin oraş, am ajuns să strâng o desagă de povestioare biciclistice, care însumează atât bucurii cât şi frustrări ale mersului pe 2 roţi în marea aglomeraţie urbană numită Bucureşti.

După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...

Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).

Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.

Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.

E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!

joi, 3 septembrie 2009

Cu bicla la purtător

Domle, gata, e oficial. Mi-am luat biclă. După anevoioase căutări, despre care am povestit mai pe larg aici.

Plănuiesc o probă chiar în această seară cu micuţa mea roşcată (Ferrari red cică) în Poli, că se pare că au nocturnă. Sper să îmi iasă bisnisu şi să vă salut din postura de biciclistă de drept (aka care şi ştie să meargă pe biclă, nu doar are una în posesie).

Deocamdată marea minune e legată frumos în rastel la muncă şi mă aşteapta să o scot la plimbare.

TO BE CONTINUED (Dacă supravieţuiesc)

duminică, 14 iunie 2009

Genul fantasy

În trecut îmi plăcea foarte mult Lovecraft, un scriitor de fantasy-horror remarcabil prin atmosferă. Însă acum, tablourile lui mohorâte, insidioase şi mirajul naraţiunii lui uşor grotescă nu mă mai atrag. Au devenit un pic prea terne, prea cenuşii. Citesc în ele o disperare şi un abis de-a dreptul nihilist care nu aduce culoarea pe care o doresc în lumea lecturilor mele.

Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.

Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.

O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.

Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.