Jocurile copilăriei

"Mama lu' Gabi, îl lăsaţi pe Gabi să iasă afară?"

"E pedepsit, nu are voie să iasă la joacă"

Iată un dialog aparent banal care m-a purtat însă în trecut, în copilărie. Mi-am adus aminte de dialoguri similare şi de jocurile noastre:

"Ţările"

"Şotron"

"Ţară, ţară, vrem ostaşi"

Încetul cu încetul se fabrică oţetul (eu asta ţin minte, habar n-am cum se chema de fapt)

Unde au dispărut toate? De-abia dacă mai vezi un joc de şotron trasat stângaci pe betoane. Rar. Din ce în ce mai rar.

Dar de "avioane"? Jocul acela pe care îl jucam pe furiş în timpul orelor la sfârşitul caietului de matematică...

Eu una îmi aduc aminte şi de somata jucată cu amicii mei-băieţi-şi de fotbalul care dădea dureri de cap mamei şi răni dechise genunchilor mei veşnic înfofoliţi în frunze de muşcată din ghivecele văduvite ale tatei.

Unde sunt jocurile de altă dată? Cu ce au fost înlocuite? Îndrăznesc să cred ca de cele pe calculator doar parţial şi că există nişte alternative în jocul copiilor de azi pe care eu încă nu le-am descoperit.

Se spune că fiecare vîrstă are farmecul ei. E drept, dar copilăria este vârsta care rămâne mereu cu tine. Care îţi smulge un zâmbet pe ascuns atunci când te simţi copleşit de grijile tale de "om mare".

A fi copil e tare frumos, dar a fi un om mare care îşi redescoperă din când în când latura ludică şi elibereză pentru câteva momente copilul din el e la fel de valoros. Iar copilul din noi trebuie preţuit şi hrănit. Ca să rămână în viaţă, să nu se piardă în abisurile hâde ale conformismului şi ale uitării.

Eu una o să joc şotron alături de copiii mei. Şi o să cânt şi o să râd şi o să lunec protector pe lângă ei cu role pe gleznele mele îngroşate şi cu un zâmbet luminos pe faţa mea ridată.

Atunci voiam să ajung om mare. Şi acum că sunt acolo unde mi-am dorit, copilul din mine se vede crescut şi se bucură. Pe termen nedefinit :)

Fiecare cu vremea lui

Mi-e clar ca fiecare epoca vine cu elementele ei memorabile si ca in timp, fiecare perioada a evolutiei umane contribuie cu ceva la istoria noastra intortocheata. Si totusi parca tot lucrurile pe care le-ai trait TU, cu care ai crescut TU ti se pare mai frumoase si iti sunt mai aproape de suflet.

Si e normal sa fie asa. Pentru ca sunt experientele tale, personale, pentru ca tu ai trait acele lucruri si le intelegi cu totul altfel. Asa cum generatia prezenta traieste altfel experientele vremii ei si tu te ridici impotriva-i, acuzand-o de superficialitate.

Fiecare perioada din istoria noastra are farmecul ei. Si, desi avem dreptul la opinie, nu cred ca avem dreptul sa aruncam cu noroi in trecut sau in prezent doar pentru ca din punctul nostru de vedere, unele lucruri sunt mai valoroase decat cele din vremurile apuse sau din prezentul nostru.

Sunt convinsa ca multi dintre cei care n-au trait in comunism asculta cu un zambet ironic povestile noastre de stat la coada la banane, paine pe cartela si ciocolata chinezeasca.

Concret, am mers azi la o expozitie de benzi desenate cu binecunoscutii schtroumpfs/smurfs. Si mi-am adus aminte de Pif si Hercule, de Miaunel si Balanel, de Tom si Jerry, Sandy Bell, Lydia in jurul lumii si alte desene animate ale copilariei si adolescentei mele.

Si m-am gandit cu ocazia asta ca parca in secolul 21 si desenele animate si-au cam pierdut farmecul: tot ce vad sunt tot felul de robotei ultarperformanti, luptatori kung fu cu imbunatatiri fantastice multiple, androizi care urmaresc sa distruga rasa umana si alte asemenea productii ale simpaticilor omuleti cu ochii oblici. Sincer, mie desenele astea mi se pare tare sterile si de-a dreptul plicticoase.

Si totusi, desenele astea animate japoneze marcheaza o noua epoca. Sunt un marker al secolului vitezei. Al evolutiei sau involutiei societatii, in functie de cum vede fiecare problema. Si cine sunt eu sa le infierez ca fiind proaste sau daunatoare? Sunt eminamente subiectiva pentru ca privesc lucrurile din perspectiva unor experiente diferite. Pentru ca pe vremea cand eram copil nu visam robotei, papusi Superman sau alte asemenea minunatii. Nu, noi, copiii acelei generatii, ne doream papusi. Si trenulete. Si masinute. Si avioane. Si zmee colorate. Dar noi suntem noi. Iar in secolul 21, copiii isi doresc altceva.

Violente sau nu, daunatoare pentru copiii din ziua de azi sau mai stiu eu ce se spune despre ele, cert e ca desenele japonezilor reprezinta destul de bine societatea prezentului. Sunt in mare parte oglinda vremurilor pe care le traim si ne imping in fata ochilor un tip de fantastic born with the times. Sunt mai bune? Sunt mai rele? E doar o chestie de viziune. Si de specific al epocii.

Exit the smurfs. Enter Dragonball Z.

Asta este. Evoluam. Lucrurile se schimba. Si noi, astia cu strumfii la tartacuta ramanem doar niste nostalgici care trebuie( sau nu) sa se integreze in prezent.

Unde sunt zapezile de altadata?

Traim in secolul vitezei...e deja un cliseu, dar e foarte adevarat. Lucrurile se schimba in fiecare zi si suntem permanent bombardati de informatii cu care de foarte multe ori nu stim ce sa facem. Nu mai avem timp sa savuram cu adevarat o mancare, sa ne lasam "dusi de nas" de mirosul cafelei dimineata, sa citim un ziar in tihna, stand relaxat in fotoliu. De fapt, nici cafeaua nu mai are acelasi gust parca...mai ales ca acum e "cafea la filtru" si mult prea rar cafeaua la ibric de odinioara....acel odinioara cand inca mai aveam timp sa savuram lucrurile, sa le simtim gustul cu adevarat.

Unde regasesc acum troienele de pe vremea copilariei, cand ne croiam tunel ca sa putem iesi din casa, mirosul viei inflorite, goldanele pe care le furam din copacul vecinului care umbla cu joarda dupa mine sa isi recupereze paguba?

Daca ma intrebi pe mine, mi se pare ca lumea asta si-a pierdut gustul. Sau poate nu mai avem timp sa gustam viata cu adevarat. Totul trebuie sa fie concentrat, la pachet, orice experienta trebuie sa fie instantaneu satisfacatoare. Pentru ca nu mai avem timp sa asteptam...sau pentru ca nu mai suntem dispusi sa asteptam.

Sincer, va intreb, de cand nu ati mai gustat viata cu adevarat? De cand nu v-ati mai pierdut intr-o carte buna, care sa va tina treaz pana la orele diminetii si sa simtiti cu toate acestea ca nu sunteti obositi ci dimpotriva, plini de o bucurie noua, nebanuita, de o placere ascunsa, care va face complice doar cu voi insiva?

De cand nu v-ati mai invitat prietenii la o bataie cu zapada ca la carte?

De cand nu v-ati mai bucurat de un copac inflorit primavara sau de un rasarit pe care il astepti cu sufletul la gura, inghetat, pe nisip, la mare de 1 mai?

Poate viata e mai plina de gust cand esti tanar si sarac, cand nu ai bani sa iti iei un cocktail sofisticat sau filtru de cafea, dar ai un ibric amarat si iei cafea proasta cu suta de grame, iti strangi toti prietenii (rupti in fund ca si tine)in mansarda ta inchiriata unde crapi de frig iarna si faci sauna fara probleme vara si o pui de o cantare in jurul unei chitari dezacordate. Poate e mai frumos cand esti student, iti intorci buzunarele pe afara si vezi ca n-ai un chior si totusi EA tot iese cu tine si-ti spune..."Nu-i nimic, nici eu n-am bani, mergem prin parc". Acum s-a schimbat si EL, si EA, si banii

Acum nu mai e buna Piata Romana nr. 9, acum mergem la karaoke si ne uitam cu dispret la amaratul care cara o chitara scorojita pe umar si la bocancii lui scalciati. Ce mai conteaza, avem mall-uri, ne luam haine de firma sa "dam bine" , ne luam masini cu multi cai putere, ca sa fim mai tari decat vecinu de la 5. Dar cred ca pe undeva, am uitat sa gustam viata si sa fim cu adevarat fericiti.

Dites-moi où, n'en quel pays,
Est Flora la belle Romaine,
Archipiades, ni Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Écho parlant quand bruit on mène
Dessus rivière ou sur étang,
Qui beauté eut trop plus qu'humaine
Mais où sont les neiges d'antan?

Où est la très sage Héloïs,
Pour qui fut châtré et puis moine
Pierre Abelard à Saint-Denis?
Pour son amour eut cette essoine.
Semblablement, où est la reine
Qui commanda que Buridan
Fut jeté en un sac en Seine?
Mais où sont les neiges d'antan?

La reine Blanche comme lis
Qui chantait à voix de sirène,
Berthe au grand pied, Bietris, Alis,
Haremburgis qui tint le Maine,
Et Jeanne la bonne Lorraine
Qu'Anglais brûlèrent à Rouen;
Où sont-ils, où, Vierge souveraine?
Mais où sont les neiges d'antan?

Prince, n'enquerrez de semaine
Où elles sont, ni de cet an,
Qu'à ce refrain ne vous remaine:
Mais où sont les neiges d'antan?

François Villon