Maroc, Africa (2)

Da, știu, nu m-am ținut de promisiune și revin după șpe mii de ani (în fine, maxim 2 săptămâni am socotit eu) cu partea a doua a epopeii africane a lui Cătișor.

Așadar, fast-forward până la cămile. După o zi de stat iar cu dosu (aplatizat săracu de-acum) în trocarici, ajungem într-un locșor prăfos rău unde ni se zice că tre sa ne dezbărăm de diverse treburi de prin rucsaci/genți/etc. și să ne luăm mai așa, strictu necesar, că deh, cât poate să care și săracu animal în afară de prea-augustele noastre persoane. Așa că (femeile mai ales, vă dați seama) ne așternem pe scos diverse de prin traiste și îndesat prin diverse cotloane din trocarici ca să ușurăm cât mai serios bagaju pentru deșert.

Zis și făcut, după care pornim (cam temători unii-adică eu) spre mastodonții ăia care stăteau și ne așteptau cuminți să ne ia în cârcă. Se suie primu omuleț, după care îl văd pe nenea conducătoru de cămile că îi face semn subsemnatei că a venit rându ei. Buun, lăsând la o parte tremuriciu inerent care s-a insinuat atunci în frageda-mi făptură, îmi dau un ghiont virtual și mă îndrept cu o față de dus la tăiere spre cămila desemnată. Mă sui io acolo și așa fără să îmi zică nimeni nimic, se scoală namila în picioare. Hait! zic, până aici mi-a fost! când văd cum începe să crească brusc distanța dintre mine și pământ. Mă apuc voinicește cu ambele mâini de mâner (ah, da, fiecare cămilă-dromader de fapt-avea un fel de șa proptită fix pe cocoașă făcută din niște pături și un fel de schelet de metal cu un mâner în față de care se ținea călăritoru).

Pornim. Nu mai știu exact cât am făcut, inițial ne ziceau ceva de o oră juma, cert e că nu am stat să mă uit la ceas ci m-am chinuit să fac puțintică echilibristică pe animal acolo încercând să fac poze cu o mână și sucindu-mă în toate felurile și pozițiile, poate-poate oi sta mai comod. Cert e că nu există. Comod pe cămilă. E un nonsens. Nu se poate. Unii zic că îi durea nobilu șezut după aia, io nu comentez, mă dureau diverse. Mă bucuram totuși că nu-s bărbat....

Long story short...undeva pe la înserat ajungem la bivuac, adicătelea nește corturi ca de armată așa, dispuse într-un fel de dreptunghi sau pătrat, nu mai știu, cu niște covoare așternute în mijloc și niște măsuțe pe ele. În corturi, tot niște covoare, și 2 pături pt fiecare om (una pe post de pernă).

Io una m-am lungit urgent pe un covor de ăla (lângă o masă, desigur, să fiu aproape de sursa de hrană când avea să vină haleala), mi-am tras mâinile sub cap și dă-i și holbează-te la cer. Nu știu ce să zic, nu pot exprima ce fel a fost, pot spune doar că noaptea aceea, parțial petrecută sub cerul liber, cu dune roșiatice de nisip în jur și zarvă de tot felul și totuși o liniște inexplicabilă pentru mine, o să rămână undeva în suflețelul meu de rac pentru totdeauna. E cumva diferit de serile petrecute în Vamă în sac de dormit sau pe munte și totuși e similar. E ceva ce mă bucur că am putut simți, o experiență pentru suflet și minte.

Așa și cum e cu frigul, m-au întrebat mulți? Păi ca să vă faceți o idee, colegii mei care au dormit afară din cort au mărturisit că au cam dârdâit, cu pături cu tot.

Eu una m-am băgat la cort pe la 1 noaptea, cred, și era acceptabil de cald. O țâră mai încolo am simțit așa că mi-e cam răcoare și am tras un polar mai grosuț pe mine. Nu peste mult timp însă a început să piște cam rău frigul și am tras pătura peste cap. De-aici încolo nu vă mai pot spune nimic, pentru că am dormit ca un prunc (trebuie așadar că nu mi-a fost frig!)

Pe la 5 însă a trebuit să ne trezim și să o luăm din loc, ca să evităm căldura de foc. Io una mi-am ținut minte cămila și m-am dus întins tot la aia cu care venisem, am mângâiat-o pe căpșor și i-am mulțumit că a fost blândă cu mica europeană, că n-a zguduit-o prea rău la coborâtul și urcatul dunelor, și-am rugat-o să fie la fel de simpatică și la întoarcere.

În concluzie, cămilele și noaptea în deșertul Merzouga, nota zece, aș mai repeta experiența oricând.

Revin cât mai curând cu impresiile despre ce am văzut in Marakkech și în Essaouira (oraș-port la Atlantic, ca și Agadir).

Să ne citim sănătoși!

Motzu-Hotzu e cetățean american

Va mai amintiți de micul trigrișor orb căruia îi căutam stăpân? Ei bine, l-a găsit!

Pe 7 septembrie, Motzu-Hotzu a ajuns în Washington DC, după o călătorie de 40 ore!!!!

Iar ieri, s-a mutat în noua lui căsuță, unde l-a adus stăpâna lui, Lynn, și unde va fi învățat să urce scările spre cele două etaje ale noii lui reședințe de alte două pisici oarbe și alte două care văd.

Mai nou, îl cheamă Cheetah pentru ca seamănă pe undeva cu un ghepard în miniatură și se descurcă excelent, se joacă și sare peste tot, și își aleargă mâțele companioane prin casă.

În ţara minunilor

Wonderland. Sau o fi Wanderland? Pentru că oricum o iei, mie mi se par ambele la fel de potrivite.

Alice în Ţara Minunilor e una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Şi prima oară când m-am întâlnit cu ea a fost pe auzite, nu pe citite. E una dintre poveştile de pe vechile discuri Electrecord, cu Silvia Chicoş parcă în rolul lui Alice. Acum o am în format digital şi atunci când mi-e greu, o ascult.

E tare bine când aluneci în jos prin vizuina iepurelui cu ochi roşii şi mănuşi din piele de căprioară şi ţi se întâmplă o grămadă de lucruri nemaiauzite. Pentru că acolo, în vizuină, eşti copil şi nimic rău şi urât nu te poate atinge. Acolo îţi regăseşti parcă curajul să iţeşti în cele din urmă nasul din bârlog şi să o scoţi la capăt, orice ar fi.

Ce mi-a adus aminte de Ţara Minunilor? Am văzut în seara asta varianta lui Tim Burton transpusă pe marele ecran şi am redevenit copil. M-am uitat din nou cu gura căscată la fantastica pisică albastră şi la pălărierul nebun. Numai că de data asta, aveam nişte ochelari ciudaţi cocoţaţi pe nas. Şi de data asta am fost în poveste. Dada vă spun, am fost acolo!

Povestea asta nouă e diferită, dar vă spun, te fură la fel de mult ca originalul. E electrizant să te plimbi prin poveste. Mai vreau, mai vreau, mai vreau!

Dar până atunci, Lewis Carroll, mulţumesc pentru cea mai minunată poveste pe care am citit-o, ascultat-o şi văzut-o!

Despre fericire

Am terminat de curând o cărticică tare simpatică. Şi printre alte pasaje, la fel de interesante, am ales să menţionez următoarele rânduri:

Când eşti fericit îţi vine să împărtăşeşti cu cineva asta [...]
Fericirea e un fel de preaplin dinăuntrul tău. Şi tot ce e preaplin tinde să dea pe afară. Este ca şi cum ai turna apă într-un pahar. Torni, torni, paharul s-a umplut şi apoi dă pe dinafară. O bucurie care nu mai poate fi conţinută[...]

Fericirea e o bucurie spontană şi a încerca să controlezi bucuria e ca şi cum ai încerca să împachetezi Marea Mediterană într-o valiză pentru a o arăta prietenilor de acasă[...]

Cu toate acestea, aproape toţi oamenii încearcă să îşi controleze experienţa pentru a produce starea de fericire [...]

(Între nicăieri şi altundeva - Adrian Nuţă)

Bucuria de a dărui

Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult de Sărbători este să dau cadouri. Întotdeauna mi-a plăcut să văd cum se luminează figura omului atunci când, scotocind febril în punguţă sau tragând voiniceşte de hartia aia care parcă nu se rupe suficient de repede, găseşte înăntru ceva ce şi-a dorit sau ceva absolut surprinzător.

Şi mă gândesc acum că ceea ce te bucură atunci când primeşti un cadou nu este doar plăcerea de a primi ci şi aceea de a observa emoţia cu care celalalt iţi urmăreşte reacţiile, nesigur de multe ori că a nimerit-o.

Cu alte cuvinte şi în a da şi în a primi stă şi bucuria de a urmări bucuria celuilalt. Pentru că în esenţă, dând, îţi satisfaci şi o plăcere egoistă cumva de a-l vedea pe celalalt bucurându-se. Ceea ce, in the end, te bucură şi te face fericit şi pe tine. De sărbători şi nu numai, dând, te bucuri de bucuria celuilalt. And so it should be.

Aşadar, la cât mai multe pachete şi pacheţele şi să ne bucurăm de ce avem şi primim cât mai mult!

Ce te face fericit?

Vizionând acum vreo două săptămâni pe Vimeo un filmuleţ, am început să fac şi eu propria mea listă de fericire. Suntem oameni atât de diferiţi şi necesităţile noastre sunt adeseori surprinzătoare. Pentru unii fericirea stă în lucrurile simple şi în micile plăceri ale vieţii în timp ce alţii aspiră permanent spre altceva, spre noi orizonturi, iar atunci când le ating, departe de a sta să se bucure de ceea ce tocmai au câştigat, de a-şi contempla victoria şi a conştientiza ceea ce au, se năpustesc spre noi ţinte, mai mult sau mai puţin himerice.

Oricare dintre aceste două perspective ar fi calea pe care o alegem, eu cred ca n-ar trebui să o desconsiderăm pe cealaltă. Până la urmă, fiecare îşi trăieşte viaţa în funcţie de acele lucruri care au importanţă pentru el. Capacitatea de a vedea şi înţelege ambele puncte de vedere cred eu că ne face mai buni, pentru că de aici vine acea înţelegere şi toleranţă de care e atâta nevoie atunci când trăieşti printre ceilalţi.

Poate un fir unificator între aceste două perspective este faptul că majoritatea dintre noi avem momente de fericire atunci când facem lucrurile care ne plac: sportul nostru preferat, muzica care ne transportă în universul nostru paralel, prietenii care ne împărtăşesc pasiunile.

Sunt atâtea lucruri care ne pot face fericiţi măcar momentan. Şi în timp, pe parcursul vieţii noastre, pe măsură ce priorităţile noastre se schimbă, poţi găsi fericire în locuri şi lucruri pe care în alte etape ale vieţii le dispreţuiai sau nu le înţelegeai. Şi aleatoriul ăsta al vieţii, surprizele pe care ţi le rezervă, modul în care vine şi te ia la mişto şi îţi demonstrează ţie, cel cu priorităţi bine stabilite, că totul e relativ, inclusiv fericirea, e ceea ce ne facem să ne agăţăm cu furie şi dragoste de ea. Şi să mergem înainte spre marele necunoscut. Chiar dacă nu ştim încotro ne îndreptăm, în mod clar suntem pe drumul nostru...

La vita e bella

Intr-adevar, lasand la o parte nervii zilnici pe care ni-i facem de multe ori total aiurea, viata poate fi chiar frumoasa.

Si sunt lucrurile simple care o fac frumoasa. Faptul ca ti-ai cumparat o hainutza vesela, niste cercei hazlii, ca planuiesti o iesire din minunata noastra urbe suprapopulata spre zari mai aerisite, toate astea conteaza. Te fac sa vezi viata altfel. Asa cum ar trebui sa fie de fapt in fiecare zi. Frumoasa. Relaxanta. Vesela. Lipsita de griji. De probleme. De batai de cap. De rutina.

Probabil ca pentru multi a te bucura de un picnic in weekend nu e mare lucru. E doar un picnic. Si totusi, momentul ala e un snapshot de fericire in viata ta. Unul la care te poti intoarce cand esti amarat si te simti coplesit de "ale vietii valuri".

Azi, in drum spre agentia de bilete CFR, am simtit ca ma cuprinde o bucurie tainica. Parca ascundeam un secret de ceilalti, ceva era diferit. Ma simteam plina de elan. Parca as fi putut tine piept la orice. I was ready for the adventure.

Ce bine e sa te poti bucura de micile cadouri pe care ti le face viata: o iesire cu prietenii, chiar si cu trenul, un oras nou, o emotie diferita, o zi departe de the big city. Uitam atat de usor de ele si ne tot gasim surse de autonefericire...

Primavara asta e magica. Sper sa stea pe la noi cat mai mult. Parca si oamenii zambesc mai larg si chiar rad, rad cu pofta, orasul e mai vesel, mai putin cenusiu, vanzatoarele mai putin incruntate si parca si inima ti-o simti mai usoara.

Unde sunt zapezile de altadata?

Traim in secolul vitezei...e deja un cliseu, dar e foarte adevarat. Lucrurile se schimba in fiecare zi si suntem permanent bombardati de informatii cu care de foarte multe ori nu stim ce sa facem. Nu mai avem timp sa savuram cu adevarat o mancare, sa ne lasam "dusi de nas" de mirosul cafelei dimineata, sa citim un ziar in tihna, stand relaxat in fotoliu. De fapt, nici cafeaua nu mai are acelasi gust parca...mai ales ca acum e "cafea la filtru" si mult prea rar cafeaua la ibric de odinioara....acel odinioara cand inca mai aveam timp sa savuram lucrurile, sa le simtim gustul cu adevarat.

Unde regasesc acum troienele de pe vremea copilariei, cand ne croiam tunel ca sa putem iesi din casa, mirosul viei inflorite, goldanele pe care le furam din copacul vecinului care umbla cu joarda dupa mine sa isi recupereze paguba?

Daca ma intrebi pe mine, mi se pare ca lumea asta si-a pierdut gustul. Sau poate nu mai avem timp sa gustam viata cu adevarat. Totul trebuie sa fie concentrat, la pachet, orice experienta trebuie sa fie instantaneu satisfacatoare. Pentru ca nu mai avem timp sa asteptam...sau pentru ca nu mai suntem dispusi sa asteptam.

Sincer, va intreb, de cand nu ati mai gustat viata cu adevarat? De cand nu v-ati mai pierdut intr-o carte buna, care sa va tina treaz pana la orele diminetii si sa simtiti cu toate acestea ca nu sunteti obositi ci dimpotriva, plini de o bucurie noua, nebanuita, de o placere ascunsa, care va face complice doar cu voi insiva?

De cand nu v-ati mai invitat prietenii la o bataie cu zapada ca la carte?

De cand nu v-ati mai bucurat de un copac inflorit primavara sau de un rasarit pe care il astepti cu sufletul la gura, inghetat, pe nisip, la mare de 1 mai?

Poate viata e mai plina de gust cand esti tanar si sarac, cand nu ai bani sa iti iei un cocktail sofisticat sau filtru de cafea, dar ai un ibric amarat si iei cafea proasta cu suta de grame, iti strangi toti prietenii (rupti in fund ca si tine)in mansarda ta inchiriata unde crapi de frig iarna si faci sauna fara probleme vara si o pui de o cantare in jurul unei chitari dezacordate. Poate e mai frumos cand esti student, iti intorci buzunarele pe afara si vezi ca n-ai un chior si totusi EA tot iese cu tine si-ti spune..."Nu-i nimic, nici eu n-am bani, mergem prin parc". Acum s-a schimbat si EL, si EA, si banii

Acum nu mai e buna Piata Romana nr. 9, acum mergem la karaoke si ne uitam cu dispret la amaratul care cara o chitara scorojita pe umar si la bocancii lui scalciati. Ce mai conteaza, avem mall-uri, ne luam haine de firma sa "dam bine" , ne luam masini cu multi cai putere, ca sa fim mai tari decat vecinu de la 5. Dar cred ca pe undeva, am uitat sa gustam viata si sa fim cu adevarat fericiti.

Dites-moi où, n'en quel pays,
Est Flora la belle Romaine,
Archipiades, ni Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Écho parlant quand bruit on mène
Dessus rivière ou sur étang,
Qui beauté eut trop plus qu'humaine
Mais où sont les neiges d'antan?

Où est la très sage Héloïs,
Pour qui fut châtré et puis moine
Pierre Abelard à Saint-Denis?
Pour son amour eut cette essoine.
Semblablement, où est la reine
Qui commanda que Buridan
Fut jeté en un sac en Seine?
Mais où sont les neiges d'antan?

La reine Blanche comme lis
Qui chantait à voix de sirène,
Berthe au grand pied, Bietris, Alis,
Haremburgis qui tint le Maine,
Et Jeanne la bonne Lorraine
Qu'Anglais brûlèrent à Rouen;
Où sont-ils, où, Vierge souveraine?
Mais où sont les neiges d'antan?

Prince, n'enquerrez de semaine
Où elles sont, ni de cet an,
Qu'à ce refrain ne vous remaine:
Mais où sont les neiges d'antan?

François Villon