Grădina uitată

De mult nu m-a mai prins așa o carte, cam de pe vremea Eleganței ariciului.

Așa de mult îmi place că numai la ea mă gândesc. Clocesc poznaș momente de respiro în care să dau iama în paginile ei și să le devorez mai curând. În drum spre munca, fac acum de la Izvor până pe Știrbei vreo 30 minute și mai bine. Și asta pentru că merg încet...în timp ce citesc.

Citesc seara până mă îngrozesc cât arată limbile ceasului de perete și uit să mănânc. Citesc la muncă în pauza de masă în timp ce abia reușesc să îmbuc ceva. Citesc intre două stații de metrou cu riscul de a uita să cobor la cea care trebuie. Citesc când cobor din metrou. Citesc când urc în metrou. Uite așa cred ca o să reușesc să îmi rup gâtul până la urmă, dar ce contează, trebuie să aflu ce se întâmplă acolo.

Poate îmi place atât de mult și pentru că închide un mister a cărui cheie trebuie să îl aflu. Sau poate pentru că rezonez cu ce citesc și efectiv vizualizez fiecare peisaj care e descris acolo. Mă văd în toate căsuțele, conacele și străzile din poveste. Hălăduiesc fericită pe toate colinele și mă bălăcesc în toate râușoarele și oceanele evocate, mă plimb de pe un continent pe altul, mă bucur ca un copil alături de fetița cu părul roșu și sufăr alături de ea. Și mă plimb, sunt un călător neobosit, petrec luni și ani de zile într-o grămadă de locuri și mă întorc din 1900 în 2005, apoi în vremea războiului și tot așa hop-hop-hop printre ani și secole.

Recunosc, cartea asta mă face să mă simt grozav, mă distrez de minune cu ea, mă detașez de toate și mă retrag în poveste. Pentru că, poate cel mai mult dintre toate, romanul ăsta e o poveste frumoasă plină de alte povești. Genul ăla de povești pe care ți le citesc ai tăi când ești mic și cărora le duci dorul mai apoi când te faci om mare. Care te fac să visezi cu ochii deschiși dar și să te ascunzi înspăimântat sub plapuma caldă și primitoare.

Dar gata cu vorba, mă întorc repejor la cărticica mea, să aflu iute, iute de tot ce se mai întâmplă.

Despre melancolia viorii

Pe la 5-6 ani, parca, am făcut vioară. La vremea respectivă ajunsesem să urăsc instrumentul, pentru că, deh, copil fiind, îmi doream să merg să ma joc afară decât să stau să repet.

După ce am intrat în clasa I, am pus vioara în cutie şi am aruncat cheia. Şi cutia a rămas închisă până acum.

Dar dragostea mea pentru glasul cristalin al viorii a rămas. Mi se pare că exprimă cel mai bine trăirile umane dintre toate instrumentele unei orchestre. Te transfigurează şi te poartă acolo unde eşti numai tu şi ea. Plănge, râde, se bucură, e tristă, melancolică, euforică, furioasă, dezamagită, leneşă, vioaie, e lină şi curgătoare, rapidă şi zgomotoasă, aşa cum eşti şi tu.

Cunosc oameni care consideră vioara tristă şi melancolică. Dar mie mi se pare că e atât de versatilă încât te poate face să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Are tonalităţi atât de complexe încât ar fi o greşeală să îi pui eticheta de instrument trist sau melancolic.

Vioara e o explozie de sunete şi sentimente, un izvor nesecat de tonalităţi şi un festin pentru ureche atunci când e manevrată de nişte mâini talentate.

Cred că fiecare vioară are muzica ei unică, ţinută prizonieră înăuntru, şi aşteaptă acea mână care o va elibera.

[sursa imagine]
Violonistul şi vioara lui sunt o singură entitate, pentru că ajung să se cunoască şi să se înţeleagă, formând simbioza perfectă pentru a încânta urechile universului. Vioara este parcă o prelungire a artistului, face parte din el, din muzica lui interioară, sau, poate, asta e doar o impresie, şi omul este o prelungire a viorii, un catalizator sau un declansator, cine ştie?

Între carpe diem şi chase the dream

Mă gândesc uneori cum o fi să urmăreşti un vis toată viaţa, să ai un ţel bine definit după care să alergi cu ardoare până la sfârşit, fără să îţi pese de orice altceva.

Să fii total desprins de realitate, să nu trăieşti decât în visul tău, urmarind acea umbră permanentă care te trage înainte, să fii, de exemplu, obsedat de a atinge o tonalitate perfectă, de a scrie un roman unic, de a găsi particula primordiala, de a crea instrumentul desăvârşit, etc.

Probabil că în orice pasiune de asta există un grad mai mic sau mai mare de nebunie. Şi mă întreb, transformând intr-o interogatie o replică de-a Winonei Ryder din Girl Interrupted,"[...]And maybe the whole world is stupid, and ignorant. But I'd rather be in it. I'd rather be fucking in it, than down here with you." dacă mi-aş dori să fiu consumată de o pasiune similară all my life sau dacă vreau doar să fiu normală şi average.

În mod cert atunci când urmăreşti un ţel măreţ, pierzi multe pe drum, care poate te-ar face mai fericit overall decât absolutul şi perfecţiunea spre care te împinge acel sâmbure de nebunie al oricărei pasiuni adevărate.

Curaj şi pasiune

Am vazut ieri un film artistic despre viaţa lui Graham Bell, inventatorul telefonului. Ţin minte că de mică citeam şi răsciteam o carte despre marile invenţii şi oamenii din spatele lor.

Acum că suntem înconjuraţi şi chiar copleşiţi de tehnologie, a fi inventator nu mai are poate savoarea iniţială a secolelor trecute, dar eu consider în continuare că a-ţi dedica viaţa unui ţel de acest fel rămâne o marcă a unei existenţe ALTFEL.

Bell a început ca profesor pentru surzi, susţinând cu ardoare că dincolo de vorbitul prin semne, aceştia pot şi au dreptul să articuleze cuvinte şi să se exprime asemenea celorlalţi. A muncit neobosit alături de elevii lui, iar cu una dintre cele mai strălucite eleve ale sale s-a şi căsătorit.

Mă întreb însă, chiar dacă vremea a trecut, oare bucuria şi emoţia lui Bell atunci când şi-a dat seama că vorbele lui au trecut pe sârmă până în camera alăturată, unde asistentul lui aştepta cu sufletul la gură, nu se regăsesc azi în munca oricărui pasionat de ştiinţă?

Deşi avem vederi mai largi, sunt încă tabuuri care trebuie înlăturate, iar era cuceritorilor este încă aici. Curiozitatea umană, curajul şi pasiunea au fost întotdeauna un motor pentru progres şi deşi există controverse în ziua de azi privind experimente extreme ale ştiinţei, care împing cunoaşterea umană dincolo de anumite limite, precum clonarea, unde am fi acum fără Graham Bell, Traian Vuia, Edison, Benjamin Franklin şi alţii ca ei?

We need our visionaries more than ever, but maybe the question now, as it was then, is to be able to tell courage from infatuation and stupidity and passion from obstinacy and indoctrination. Or has it become too hard to do that?