I want to break free...

Nu știu exact cum s-a întâmplat (ba știu exact, dar nu vreau să recunosc!), dar parca în ultima vreme m-am cufundat nepermis de mult în cotidian și rutină. Prețioasele mele aripi de libertate se odihnesc în comoditatea și oboseala existenței de zi cu zi și parcă cu fiecare clipă devin din ce în ce mai fragile și mai șterse.

De ceva vreme simt nevoia unei noutăți, a unei eliberări, a unei mici nebunii. Și asta poate fi orice. Chiar și ceva banal pentru alții, cum ar fi o escapada pe undeva, neștiut, nebănuit. Simt nevoia sa ma pierd pentru câteva zile într-un loc necunoscut, nu neapărat departe de oameni, sau mai bine zis doar departe de oamenii pe care îi cunosc. Vreau să fug undeva unde nu mă știe nimeni, să mă ascund  pentru câteva zile acolo, și apoi să mă întorc luminoasă acasă, cu forțe proaspete, pentru un calup nou de realitate.
I want a break. From me, the social me, the responsible me, the nice me, the eager-to-please-me, the reliable me, I want to shake off conventionality, rules, bills, explanations, cat hair, plans, and do exactly what I want to do, when I want to do it. For a few days only. And mind you, I will do it! Dunno when or how, but I will.

See you when I come back :)

Fireflies in the garden sau cum sa îți faci ziua mai frumoasă

Nu știu voi, dar eu, de când cu iarna-primăvara asta incertă mai cad din când în când în butoiașul cu melancolie și ma chinui grozav să mă iau de brăcinari și să mă extrag de acolo.

În ultima vreme, când mai am momente de astea,  parcă am văzut dintr-odată toate filmele și am ascultat toată muzica care mă aducea pe linia de plutire și am mângâiat degeaba mâțele. Și totuși, bine a zis cine a zis că viața ți-o faci singur frumoasă. Fiecare are triggerele lui, lucrurile care îl fac fericit și îl fac să simtă acea bucurie tainică numai de el știută, pe care nu simți nevoia să o împarți decât cu tine.

Căutam deunăzi niscaiva muzica de suflet și tot umblând încolo și încoace pe tărâmurile virtuale, am dat peste un cântecel tare simpatic.

Mergând din link în link, am găsit și un film din a cărui coloană sonoră făcea parte, apoi pac! o poezică scurtă de Robert Frost pe care v-o scriu aici.

Fireflies in the Garden

Here come real stars to fill the upper skies,
And here on earth come emulating flies,
That though they never equal stars in size,
(And they were never really stars at heart)
Achieve at times a very star-like start.
Only, of course, they can't sustain the part. 

Și uite așa, muzichia, poezia și promisiunea unui film interesant m-au scos din butoi și mi-au luminat ziua. Me happy!

Pe voi ce vă face fericiți?

Motzu-Hotzu e cetățean american

Va mai amintiți de micul trigrișor orb căruia îi căutam stăpân? Ei bine, l-a găsit!

Pe 7 septembrie, Motzu-Hotzu a ajuns în Washington DC, după o călătorie de 40 ore!!!!

Iar ieri, s-a mutat în noua lui căsuță, unde l-a adus stăpâna lui, Lynn, și unde va fi învățat să urce scările spre cele două etaje ale noii lui reședințe de alte două pisici oarbe și alte două care văd.

Mai nou, îl cheamă Cheetah pentru ca seamănă pe undeva cu un ghepard în miniatură și se descurcă excelent, se joacă și sare peste tot, și își aleargă mâțele companioane prin casă.

Despre gropi și pichamăre

Iar scriu când simt că mi-a ajuns cuțitul la os. Și azi iar mi-a ajuns.

Orașul ăsta e un mare șantier. La fiecare colț de stradă (și nu vorbesc la figurat, mergând ieri pe Știrbei, de la Berzei până la Cișmigiu era cate o groapa proaspăt săpată, cu omuleții aferenți la fiecare colț de străduța perpendiculară pe Știrbei) mai apare câte o groapă (delimitată și marcată sau nu ca sa o vezi de la distanță) , apoi câte un mușuroi de zici că am aterizat în țara cârtițelor. Buun. Toate bune și frumoase. Numai de ar fi doar gropile. Dar fiecare groapă vine cu propriul ei concert strident și monoton: pickhammer, târnăcop, baros și alte instrumente perfect acordate spre deznădejdea urechilor subsemnatei și probabil a multora care le bagă în seamă (sincer, cum oare să nu le bagi în seamă atunci când trebuie să mergi pe stradă întrucât pe trotuar nu se poate, că deh, se lucrează).

Și mai mult, mă uit la omuleții care lucrează la gropane. Fără nicio protecție gen căști etc. Și atunci mă întreb: oare am eu o problemă cu auzul în sensul că aud prea bine? Știu că mi-am promis să ignor toate chestiile stresante din afara mea, dar uneori e tare greu. Mai ales când adormi în zgomot de pickhammer (s-a spart o conductă de apă la blocul de vis-a-vis sau Dumnezeu mai știe de ce mai sapă oamenii ăștia neobosiți), pe drum spre muncă auzi același susur delicat de drujbe și alte chestii finuțe, iar odată ajuns la birou sau pe unde ai (sau nu) treabă, eventual ai norocul să mai sape vreo "Direcție" vreo gropiță, groapă sau gropan ori vine careva să repare vreun aer condiționat fix deasupra capului tău.

Minunat! Și când, sătul de atâta concerto grosso, te retragi cu un licăr de speranță în ochi spre parc, ce să vezi frate, se tunde iarba!!!! Grrrrrrr!

PS: Ei da' și când se liniștesc toți oamenii muncitori și fiecare se retrage la umbra cu o bere, și te culci și tu pe o ureche și zici că ai scăpat, ia ghici: sună telefonul! De aceea îmi promit acum și aici, ca una din zilele astea, scot televizorul, calculatorul, frigiderul, telefonul și tot ce mai produce zgomot din priza, închid mobilul, îmi pun niște antifoane și stau pe întuneric să gust LINIȘTEAAAAAAAAA!

Sonia's Guide to Catvival

Hails all ye kitties outhere! I have recently switched to a new abode after 13 years of blissful slothfulness in a small town, where I reigned supreme over somewhat vast apartments and two most loyal subjects.

I am now reduced to a somewhat smaller domain, which I (darn!) have to share with one most annoying human, who fails to show up at the prick of my thumbs, as my former subjects used to. I do have all commodities and feel satisfied with my recent research of the space at hand.

However, there are quite a few items I cannot find it in myself to accept. Nor do my princely paws feel they can refrain from certain habits we have been cherishing for so long. Notwithstanding, I have come up with a most useful strategy that shall guarantee me a safe and comfortable rule for the time that cometh. To present it, I shall use to some extent sketchy, yet clear language, that will guide you on the right path to catvival and beyond.

1. Keep annoying human subject happy by allowing to pet princely head and fur. However, do remember to make clear that cannot go on for ever and that certain rigorously defined petting intervals should be observed [scratch when petting interval expires to make subject take this important point in]

2. Refrain from trespassing when annoying human subject is around [Bathroom tub, human's pillow, and kitchen table are off limits when human is in, otherwise human shall prosecute any trespassing in most annoying ways].

3. Remember to carefully inspect any corner of the royal apartments and leave naughty reminders of who's in charge in the remotest, out-of-sight-out-of-mind places when annoying human is out.

[to be continued, as annoying human personality gets uncovered]

Sonia out!

Bilant 2010 si wishlist 2011

Ca sa continui traditia blogoristica, revin pe final de an cu bilantul pe 2010: as zice ca a fost un an plin si cu bune si cu rele, mai putine rele si mult mai multe bunatati. Privind in urma, vad ca am atins mai toate punctele importante, mai putin faza cu escalada, pe care insa pot considera ca am inlocuit-o cu alergatul ;))

Anul asta a fost unul al calatoriilor, parca in niciunul trecut nu am stat asa de putin pe acasa, si cand spun asta nu ma gandesc doar la concedii ci si la faptul ca am iesit foarte mult. De aceea, poate, simt nevoia sa stau in barlogul meu (here and elsewhere), acum, pe final, si sa dedic ceva mai mult timp celor pe care ii iubesc.

Asadar, daca e bilant, sa ii dam drumul: 4 tari pe care le-am descoperit anul asta (in doua dintre ele planuiesc un comeback cu prima ocazie), haladuit prin muntisorii patriei noastre mai des ca niciodata, descoperit locuri si oameni noi prin Bucurestii nostri cei de toate zilele, plus o cantitate micuta de sadness on a personal note. Overall, un an excelent! Multumesc 2010 si pentru bune si pentru rele, am invatat ceva din fiecare lucru care mi s-a intamplat :)

Pe final oarecum de an, the bad: mi-am busit un genunchi de la efort excesiv cica (hahaha, auzi, prea mult spoooort, Jesus!), dar am incredere ca pana in martie ma repar si atunci..."pre multi am sa popesc eu " :))

In 2011 imi doresc sa revin la forma fizica necesara pentru sporturile care imi plac (I miss biking like hell:( ), sa imi iau toate certificarile de care am nevoie la engleza si franceza, sa merg inainte cu italiana, si sa ma bucur si mai mult decat am facut-o anul asta de tot ceea ce mi se intampla.

Anul asta am invatat in sfarsit o mare lectie, ceea ce e poate una dintre marile mele realizari pe 2010, alaturi de traveling, iar dragul de Billy o formuleaza cel mai bine: "Don't go changing to try and please me."

In rest, sa speram la un an nou mai senin, in care sa fim fericiti si impliniti!

La Multi Ani tuturor si have the wildest parties ever! Ne citim in 2011 de-acu!

Am zis!

Anul ăsta, de sarbători, o să îmi duc sufletul la păscut. O să mi-l scald în poveşti, o să-l adap cu multă zăpadă şi cu soare cu dinţi, apoi o să îl dezgheţ la căldură lângă blăniţa ei pufoasă. Şi o să îi dau să guste dulceţuri meşteşugite înainte să-mi ceară. Şi-o să mă prindă ca pe vremuri mama cu degetul în borcan :)

Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.

O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!

Cu căştile pe urechi

Acum câțiva ani nu puteam concepe un început de zi de muncă în Bucureşti fără nişte muzică în urechi. Ajunsesem oarecum dependentă de asta şi în zilele în care nu ascultam muzică pe metrou mă simţeam cel puţin ciudat.

Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.

Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.

Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.

În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.

Lightning crashes

Când eram mai mică tot ascultam o piesă. Ascultam bucata aia atât de des încât până la urma s-a uzat banda casetei (dap, era acum ceva vreme) şi spre marea mea dezamăgire am rămas fără mica mea obsesie.

Dar piesa aia n-a murit pentru mine, am pus-o bine la păstrare într-un sertăraş al sufletului şi, spre marea mea surpriză şi bucurie, am regăsit-o acum câţiva ani pe calea undelor radio. Şi de data asta am aflat şi cum îi zice şi cine o cântă: Lightning crashes - Live.

Trupa e un mare succes de la mijlocul anilor 90 şi piesa asta s-a cocoţat în vârful Billboard Hot Mainstream Rock Tracks, dar eu habar n-aveam de asta pe vremea aia...

Aşadar, ascult piesa asta din 1994 fără să ştiu cine o cântă. Mai ţineţi minte compilaţiile alea pe care le luai cu împrumut de la alţii? Fără titlul pieselor sau cine le cântă. Doar muzică. Pe care o "trăgeai"şi tu dacă îţi plăcea.
Mamă-mamă cu ce grijă şi cu câtă mândrie aranjam casetele şi le prezentam amicilor. Şi când mă gândesc că acum e atât de simplu să găsesc muzica care îmi place.

Îmi aduc aminte cum mi-am convins un vecin să îmi facă rost de un album de la Depeche pe care îl râvneam grozav (singurul care îmi lipsea). Ca să aflu ulterior că omu şutise mişeleşte caseta de la sora-sa!

Dar să nu deviem de la subiect. Cred că acum îmi place şi mai mult piesa. Pentru că e un fel de regăsire. Şi pentru că am aflat că are o poveste.

Se pare că trupa a dedicat piesa unei amice de-a lor din liceu, Barbara Lewis, care a pierit într-un accident rutier (maşina ei a fost lovită de cea a unui infractor care tocmai comisese un jaf armat şi fugea de la locul faptei).

Barbara şi-a donat majoritatea organelor şi versurile evocă modul în care viaţa curmată a Barbarei a creat vieţi noi pentru alţii.

lightning crashes, a new mother cries
her placenta falls to the floor
the angel opens her eyes
the confusion sets in
before the doctor can even close the door

lightning crashes, an old mother dies
her intentions fall to the floor
the angel closes her eyes
the confusion that was hers
belongs now, to the baby down the hall

oh now feel it comin' back again
like a rollin' thunder chasing the wind
forces pullin' from the center of the earth again
I can feel it.

lightning crashes, a new mother cries
this moment she's been waiting for
the angel opens her eyes
pale blue colored iris,
presents the circle
and puts the glory out to hide, hide

Foamea, bat-o vina!

Din fire sunt o fiinţă cam mofturoasă la mâncare. Deşi în ultimii ani am mai crescut şi eu la faza asta (adică mănânc mai multe chestii pe care nu le sufeream în trecut), sunt în continuare fiţoasă la multe chestii de păpică.

Ei binee, azi şi mâine până la o oră apreciabilă tre' să ţin oareşicare post negru, nu contează din ce motive. Ehei şi de-abia acum ajung să îi dau dreptate mamei mele care, îmi zicea, săraca, cum că nu prea ştiu eu ce înseamnă să fii cu adevărat flămând de fac atâtea mofturi.

Domle, cam aşa e. Când îţi e foame, ai muşca şi din birou şi ţi s-ar părea taare gustos. Mă simt oarecum precum Garfield când îi e foame şi vede totul în jurul lui sub formă de mâncare. Cărţile mele arată dintr-o dată foarte yummy, şi biblioteca mea s-a transformat subit într-o sală de mese meşteşugit garnisită.

Uite colo Oxfordu meu din facultate. Miam, oare dacă aş ciupi un colţişor... Sau albumul ăla cu Dali, glossy aşa, cred că merge şi mai bine. Tot îmi place mie cum miros tipăriturile, aş putea să şi gust. Poate îs bune...

Citeam când eram mai mică cum sărmanii se culcau cu burta goală şi când îi pişca gheara foamei de se trezeau, se culcau la loc. Păi de unde frate? Că întâi tre să adormi. Dacă îţi iese cu burta goală....Mie nu prea îmi iese.

Din toată trebşoara asta, ce concluzie tragem? Că, dragă Cătişor, dacă te-oi mai prinde că faci mofturi la mâncare, îţi rup picioarele. Sau nu. Mai bine. Te pun la regim forţat o zi întreagă să îţi aduci aminte cum e să îţi doreşti să mănânci şi să nu poţi. OK???

Şi acum gata, te-ai plâns destul. Sooomn!

De prin vechi

Weekendul ăsta am fost pe la mare şi am aterizat iremediabil şi în Vamă. Vama veche şi nouă, zgomotoasă şi tristă, veselă şi melancolică creşte şi ea şi se schimbă odată cu vremurile. Se contorsioneză, expandează, subţiază după voia călătorului, dar nu moare niciodată.

Vama Veche e o supravieţuitoare în ciuda vremurilor care trec peste ea. Lumea se schimbă, oamenii care îi bat uliţele (pentru că pentru mine pe acolo nu va fi niciodată o stradă) vin şi pleacă, noi sau vechi, dar ea le ţine piept tuturor.

Ştiu. Vama s-a schimbat. A devenit un fel de slogan: nu mai e ce era odată. Din multe puncte de vedere da. Din altele nu. Depinde cum o vede fiecare. Vama a fost şi va fi o anumita stare de spirit. Pe care fiecare o simte altfel. Şi asta o poţi lua cu tine pe orice plajă pustie unde stai înmărmurit şi priveşti drumul lunii pe apele negre ale nopţii, unde îţi adînceşti cu voluptate degetele în nisip şi te simţi măcar pentru câteva ore departe de timp.

Trupa veche. Am fost la un concert de-al lor şi pentru prima oară parcă mi-am dat seama că totul e încă acolo. Piesele alea care pentru fiecare marchează nişte amintiri plăcute cu nisip, mireasmă sărată de mare şi prieteni buni.

Those were the days... Aşa e. Dar până la urmă toate-s vechi şi nouă toate. Îţi poţi face un viitor nou din vechi, reinterpretând aceleaşi ritmuri sau găsindu-le tonuri noi. E frumos şi acum, ca şi atunci. Pentru că eşti în prezent. Şi these are the days. Care pot fi cel puţin la fel de frumoase ca cele vechi :)

Sonisphere văzut de (pe) jos

Bifat si Sonisphere.
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)

Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.

Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.

E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.

Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.

Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!

Biciclist prin Bucureşti

Deşi nu merg de multă vreme cu bicicleta prin oraş, am ajuns să strâng o desagă de povestioare biciclistice, care însumează atât bucurii cât şi frustrări ale mersului pe 2 roţi în marea aglomeraţie urbană numită Bucureşti.

După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...

Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).

Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.

Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.

E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!

Where is my mind wandering?

Since right now I am @work and the weather outside is not exactly genial, I'm dreaming of being here:



And yeah, I can answer this question: Where is my mind? Right there, next to those tiny lil' waves breaking on a beach :)

It should be

It should be simple. It starts and it evolves. Naturally. Without props, pushes, and the sort. And too much compromise.

But in reality, you have to compromise. In everything. Otherwise, it just does not work. Or does it?

Why do we make everything a game and we are always lurking for the big prize or something? Why can't we just be straight and honest about things and need to make it complicated? Life is just too short for us to make it more complicated than it already is.

Cerc vicios?

Vorbeam deunăzi cu o amică despre viaţa pe care o ducem şi despre cercul vicios în care suntem prinşi cu toţii.

Întrebările sunt clasice: cum să te rupi de stilul de viaţă pe care ţi-l impune munca pe plantaţia corporatistă?

Să vedem.

1.Îţi dai demisia, devii freelancer, îţi faci o afacere şi devii propriul tău stăpân.

OK, şi totuşi asta presupune economii suficiente care să îţi permită să trăieşti până începe să îţi meargă afacerea. În plus, până se pune treaba pe roate, în mod clar vei munci cel puţin dublu decât o făceai la patron, pentru că, evident, nu ai succes peste noapte, totul se obţine prin muncă. Şi muncă multă. Şi la fel de multe şanse de reuşită cât de eşec.

Apoi, ca freelancer, poţi foarte bine să câştigi destul cât să îţi permiţi o săptămână în Elveţia and more şi luna viitoare să reuşeşti cu greu să îţi câştigi pâinea zilnică. Asta e, riscurile meseriei!

Să nu mai vorbim de concediu, right? Ca freelancer, o zi de concediu înseamnă în acelaşi timp o zi în care nu munceşti. Şi în acest caz, nu ţi-l plăteşte nimeni. Clar, nu munceşti, nu mănânci.

2. Îţi dai demisia, îţi iei prietenii, puneţi toate economiile laolalta şi începi să te plimbi prin lume, muncind azi aici, mâine dincolo, senin, liber şi fără griji. Ok. Şi până când? Cât te poate ţine asta? Sună bine, nimic de zis. Dar cât de fezabil e pe termen lung?

3. Ramâi pe plantaţie, strângi din dinţi ca tot restul negrişorilor şi devii uichendist. Adica trăieşti în weekend (aka uichend), ca doar atunci mai ai timp şi pentru tine. Şi eventual zici merci că nu eşti integralist (adica nu munceşti şi în weekenduri).

Mda, cam nasoală ultima perspectivă, cred că încep să mă gandesc puţin la a doua :))

Sunchaser în haine noi

Deşi au apărut şabloane noi pe blogger buzz de ceva vreme, de-abia acum am avut vreme să le confecţionez nişte hăinuţe noi notiţelor.

De azi înainte sper să merg cu toată viteza inspiraţiei înainte!

De Paşte

Nu îmi pot da seama exact de ce, dar parcă anul ăsta Paştele religios a fost cam lipsit de strălucire.

De obicei când mergeam la slujba de înviere aveam un sentiment special, de plenitudine, pe care anul asta nu l-am mai regăsit.

Parcă nici slujba n-a mai fost ce era, preoţii pe care îi ştiam i-am văzut anul ăsta îmbătrâniţi şi parcă un pic resemnaţi. Lume necajită, feţe prelungi, încercănate şi prea puţină bucurie.

Parcă totul a devenit o formalitate, o convenţie prost primită. Lumea nu mai vine cu plăcere la slujbă, îşi târâie obosită şi plictisită picioarele până acolo doar pentru a pleca cu jumătate de ora după miezul nopţii. Ne îngrămădim cu toţii mai rău ca nişte oi ca să primim lumina şi plecăm, mulţi dintre noi, la fel de orbi şi trişti cum am venit. Parcă nu ne mai atinge nimic, nu ne mai înseninează nimic chipurile.

Cel puţin eu aşa am simţit privind în jurul meu, în căutarea unui zâmbet şi a unui sentiment de bucurie care, se pare, e deja doar în amintirile mele.

Răceală de primăvară

Aşadar, după multe încercări nereuşite, I finally did it! Sunt racită. Dar deşi în alte condiţii aş fi super miserable, atât e de frumos afară că îmi trec toate, cel puţin la nivel mental...

E o zi să îţi meargă la inima, nu alta!

Îmi vine să mă tolănesc undeva pe iarbă la soare ca un căţel şi să stau acolo toată ziua...

Între timp totuşi trebuie să butonez pe aici, întrucât sunt la muncă.

Dar cine ştie, mai incolo, doar Cişmigiul e la doi paşi şi până deseara mai e.

Sunchaser is happy, trying to soak up the sun :)

A (te) povesti, povestire

Îmi plac tare mult jurnalele şi memoriile.

Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.

Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.

Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.

Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...

Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.