Aveam atât de multe de spus despre subiectul ăsta și totuși acum, că mă găsesc în fața foii virtuale, parcă nu îmi găsesc cuvintele. Sunt încă hipnotizată.
Mă simt de parcă m-a călcat trenul, mă doare capul de mor, plus, gâtul, șalele și picioarele. Cred că îmbătrânesc. That must be it.
Aseară însă mi-am văzut visul cu ochii. Aseară m-am întâlnit cu muzica pe care o ascult de la 8 ani. Nu știam cum va fi, în mod ciudat nu aveam așteptări, știam că se întâmplă asta după 25 ani, dar recunosc că aveam emoții. Așa de multe încât inițial nu prea mi-am intrat în ritm. Parcă încă nu-mi venea să cred că ei sunt, că ei sunt acolo pe scenă.
Poate am stat eu departe de scenă (gazon B, deh! și oricum văd prost de tot la distanță), dar mie mi s-au părut neschimbați. După atâția ani de urmărit concerte ale lor pe youtube și prin alte surse, parcă eram prieteni vechi. Nu știu pentru alții cum a fost (am tot auzit comentarii negative gen...sonorizarea proastă, Dave a cântat nasol, nu mai are voce, e penibil, etc.), dar pentru mine a fost exact ce mi-am dorit. Chiar și după 25 de ani au rămas tot trupa mea favorită și nu m-au dezamăgit defel. A fost un spectacol în toată puterea cuvântului și asta e cam tot ce pot spune. Pentru prima oară de când mă știu nu pot să exprim ce am simțit aseară. Nu am cuvintele la mine. Ce știu însă acum este că inima mea a crescut, că e mare ca o pâine caldă și că am o stare de bine care va rămâne mult, mult timp cu mine. Parcă nimic nu mă poate atinge, nimic nu mă poate întrista acum. I feel, oh, so good! Thanks guys for that!
Se afișează postările cu eticheta muzica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta muzica. Afișați toate postările
joi, 16 mai 2013
marți, 19 octombrie 2010
Jascha Heifetz
Incredible degetele tipului! Atat de subtiri si lungi, cat de firesc curge melodia din ele, parca e prelungirea lor naturala. Amazing!
marți, 14 septembrie 2010
Cu căştile pe urechi
Acum câțiva ani nu puteam concepe un început de zi de muncă în Bucureşti fără nişte muzică în urechi. Ajunsesem oarecum dependentă de asta şi în zilele în care nu ascultam muzică pe metrou mă simţeam cel puţin ciudat.
Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.
Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.
Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.
În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.
Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.
Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.
Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.
În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.
joi, 5 august 2010
Lightning crashes
Când eram mai mică tot ascultam o piesă. Ascultam bucata aia atât de des încât până la urma s-a uzat banda casetei (dap, era acum ceva vreme) şi spre marea mea dezamăgire am rămas fără mica mea obsesie.
Dar piesa aia n-a murit pentru mine, am pus-o bine la păstrare într-un sertăraş al sufletului şi, spre marea mea surpriză şi bucurie, am regăsit-o acum câţiva ani pe calea undelor radio. Şi de data asta am aflat şi cum îi zice şi cine o cântă: Lightning crashes - Live.
Trupa e un mare succes de la mijlocul anilor 90 şi piesa asta s-a cocoţat în vârful Billboard Hot Mainstream Rock Tracks, dar eu habar n-aveam de asta pe vremea aia...
Aşadar, ascult piesa asta din 1994 fără să ştiu cine o cântă. Mai ţineţi minte compilaţiile alea pe care le luai cu împrumut de la alţii? Fără titlul pieselor sau cine le cântă. Doar muzică. Pe care o "trăgeai"şi tu dacă îţi plăcea.
Mamă-mamă cu ce grijă şi cu câtă mândrie aranjam casetele şi le prezentam amicilor. Şi când mă gândesc că acum e atât de simplu să găsesc muzica care îmi place.
Îmi aduc aminte cum mi-am convins un vecin să îmi facă rost de un album de la Depeche pe care îl râvneam grozav (singurul care îmi lipsea). Ca să aflu ulterior că omu şutise mişeleşte caseta de la sora-sa!
Dar să nu deviem de la subiect. Cred că acum îmi place şi mai mult piesa. Pentru că e un fel de regăsire. Şi pentru că am aflat că are o poveste.
Se pare că trupa a dedicat piesa unei amice de-a lor din liceu, Barbara Lewis, care a pierit într-un accident rutier (maşina ei a fost lovită de cea a unui infractor care tocmai comisese un jaf armat şi fugea de la locul faptei).
Barbara şi-a donat majoritatea organelor şi versurile evocă modul în care viaţa curmată a Barbarei a creat vieţi noi pentru alţii.
Dar piesa aia n-a murit pentru mine, am pus-o bine la păstrare într-un sertăraş al sufletului şi, spre marea mea surpriză şi bucurie, am regăsit-o acum câţiva ani pe calea undelor radio. Şi de data asta am aflat şi cum îi zice şi cine o cântă: Lightning crashes - Live.
Trupa e un mare succes de la mijlocul anilor 90 şi piesa asta s-a cocoţat în vârful Billboard Hot Mainstream Rock Tracks, dar eu habar n-aveam de asta pe vremea aia...
Aşadar, ascult piesa asta din 1994 fără să ştiu cine o cântă. Mai ţineţi minte compilaţiile alea pe care le luai cu împrumut de la alţii? Fără titlul pieselor sau cine le cântă. Doar muzică. Pe care o "trăgeai"şi tu dacă îţi plăcea.
Mamă-mamă cu ce grijă şi cu câtă mândrie aranjam casetele şi le prezentam amicilor. Şi când mă gândesc că acum e atât de simplu să găsesc muzica care îmi place.
Îmi aduc aminte cum mi-am convins un vecin să îmi facă rost de un album de la Depeche pe care îl râvneam grozav (singurul care îmi lipsea). Ca să aflu ulterior că omu şutise mişeleşte caseta de la sora-sa!
Dar să nu deviem de la subiect. Cred că acum îmi place şi mai mult piesa. Pentru că e un fel de regăsire. Şi pentru că am aflat că are o poveste.
Se pare că trupa a dedicat piesa unei amice de-a lor din liceu, Barbara Lewis, care a pierit într-un accident rutier (maşina ei a fost lovită de cea a unui infractor care tocmai comisese un jaf armat şi fugea de la locul faptei).
Barbara şi-a donat majoritatea organelor şi versurile evocă modul în care viaţa curmată a Barbarei a creat vieţi noi pentru alţii.
lightning crashes, a new mother cries
her placenta falls to the floor
the angel opens her eyes
the confusion sets in
before the doctor can even close the door
lightning crashes, an old mother dies
her intentions fall to the floor
the angel closes her eyes
the confusion that was hers
belongs now, to the baby down the hall
oh now feel it comin' back again
like a rollin' thunder chasing the wind
forces pullin' from the center of the earth again
I can feel it.
lightning crashes, a new mother cries
this moment she's been waiting for
the angel opens her eyes
pale blue colored iris,
presents the circle
and puts the glory out to hide, hide
vineri, 30 iulie 2010
Bicicleta lui Montand!
Pentru toţi pasionaţii de biciclit şi de biciclete ca şi pentru nostalgicii după muzică franţuzească, un video care aduce ambele categorii armonios împreună. Enjoy!
A bicyclette
A bicyclette
joi, 1 iulie 2010
Sonisphere văzut de (pe) jos
Bifat si Sonisphere.
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)
Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.
Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.
E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.
Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.
Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)
Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.
Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.
E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.
Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.
Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!
joi, 20 mai 2010
Out into space
Un video cu imagini din spaţiu pe muzica celor de la Pearl Jam. Great vocals, heartfelt lyrics, and amazing images.
Un mix nemuritor şi o piesă care mi-a mers la inimă de fiecare dată când am ascultat-o!
Un mix nemuritor şi o piesă care mi-a mers la inimă de fiecare dată când am ascultat-o!
sâmbătă, 30 ianuarie 2010
Vreme trece, vreme vine....
..anii si secolele se succeda, dar dupa voci mari urmeaza voci la fel de mari, se pare.
Citeam deunazi ca Pavarotti si-a modelat felul de a canta dupa Giuseppe di Stefano. Asa ca m-am plimbat putin pe generosul youtube, si printre altele, am gasit aria asta din Tosca, care marturisesc ca m-a cucerit iremediabil in interpretarea acestui omulet.
In al doilea rand, ma fascineaza vocea Ceciliei Bartoli, o vrednica urmasa a Mariei Callas.
Last, but not least, inca o arie care ma emotioneaza cum putine reusesc, din multe motive :)
Citeam deunazi ca Pavarotti si-a modelat felul de a canta dupa Giuseppe di Stefano. Asa ca m-am plimbat putin pe generosul youtube, si printre altele, am gasit aria asta din Tosca, care marturisesc ca m-a cucerit iremediabil in interpretarea acestui omulet.
In al doilea rand, ma fascineaza vocea Ceciliei Bartoli, o vrednica urmasa a Mariei Callas.
Last, but not least, inca o arie care ma emotioneaza cum putine reusesc, din multe motive :)
vineri, 22 ianuarie 2010
Don Pasquale
Nu mai fusesem de mult la operă şi m-am bucurat ca un copil că am ajuns, mai ales ca am avut parte de un spectacol extrem de reuşit, cu două debuturi pe care le-am apreciat ca atare:
tenorul Bogdan Mihai
soprana Aurelia Florian
Am stat lângă o doamnă care mi-a mărturisit că venise din provincie tocmai pentru a îl auzi pe Bogdan Mihai. Cred că era de vârsta părinţilor mei. M-a bucurat atât de mult să văd că în ciuda faptului că se simţea oarecum stingheră printre fiţele bucureştene afişate, trăia cu tot sufletul momentul şi plăcerea de a asculta o voce frumoasă.
Nu pot comenta prea bine cât de frumos a fost spectacolul, dar dacă aveţi ocazia şi plăcerea, încercaţi să îl vedeţi. Deşi, poate, în altă distribuţie, nu va mai avea acelaşi farmec.
Nişte voci tinere în rolurile principale, nişte valori recunoscute în celelalte, toate încununate de o orchestră condusă de un dirijor tânăr şi pasionat.
Şi nişte mâncărică pentru suflet din care mă voi hrăni toată săptămana de muncă viitoare:)
tenorul Bogdan Mihai
soprana Aurelia Florian
Am stat lângă o doamnă care mi-a mărturisit că venise din provincie tocmai pentru a îl auzi pe Bogdan Mihai. Cred că era de vârsta părinţilor mei. M-a bucurat atât de mult să văd că în ciuda faptului că se simţea oarecum stingheră printre fiţele bucureştene afişate, trăia cu tot sufletul momentul şi plăcerea de a asculta o voce frumoasă.
Nu pot comenta prea bine cât de frumos a fost spectacolul, dar dacă aveţi ocazia şi plăcerea, încercaţi să îl vedeţi. Deşi, poate, în altă distribuţie, nu va mai avea acelaşi farmec.
Nişte voci tinere în rolurile principale, nişte valori recunoscute în celelalte, toate încununate de o orchestră condusă de un dirijor tânăr şi pasionat.
Şi nişte mâncărică pentru suflet din care mă voi hrăni toată săptămana de muncă viitoare:)
marți, 5 ianuarie 2010
Meet me on the equinox
Fără legătură cu seria Twilight, îmi place de ceva vreme încoace piesa asta de la Death Cab for Cutie (pe care îi ştiam deja):
Pe REPEAT. Hell yes!
Meet me on your best behavior
Meet me at your worst
For there will be no stone unturned
Or bubble left to burst
Pe REPEAT. Hell yes!
luni, 28 decembrie 2009
Fericire in nefericire
La un moment dat, toti ne plangem ca suntem nefericiti. Problema e, zic eu, ca ori ne temem sa fim fericiti ori ne place sa ne nefericim singuri atunci cand totul merge perfect.
Paradoxal, cred ca teama asta de fericire chiar exista si tot paradoxal, ne stricam cele mai bune momente incercand sa stoarcem cu orice pret orice prilej, cat de neinsemnat, de nefericire. Adica, daca lucrurile merg bine si totul e roz, exista un talent ascuns pe care il au unii dintre noi de a gasi acea pricina bine ascunsa, acel lucrusor infim pe care il ridicam pe culmi de tragedie.
De ce oare ne e asa frica sa fim fericiti? Oricum e fapt cunoscut ca fericirea nu e o stare permanenta si ceea ce ramane din ea in amintire e doar o succesiune de momente sau clipe disparate.
E simplu sa fii fericit? Probabil ca nu, dar ceea ce e clar e ca ne este mult mai usor sa ne autonefericim. Nu-ti trebuie decat un gand tampit, o mica paranoia in devenire si reteta e gata.
Acum pe bune, nu vi s-a intamplat niciodata ca la sfarsitul unei zile foarte faine in care v-ati simtit foarte bine sa dati cu bata in balta doar asa dintr-un impuls inexplicabil si pentru cateva momente sa va simtiti fericit intr-un mod tamp ca v-ati stricat practic ziua? Mda, suna ciudat si idiot, dar sigur vi s-a intamplat macar o data.
Poate e prea ciudat sa avem o zi perfecta si trebuie s-o stricam cumva? Cert e ca acest impuls de a te neferici singur exista in majoritatea dintre noi si depinde de fiecare masura in care si-l poate infrana.
Vorba astora de la Fall Out Boy, the best of can us find happiness in misery
Paradoxal, cred ca teama asta de fericire chiar exista si tot paradoxal, ne stricam cele mai bune momente incercand sa stoarcem cu orice pret orice prilej, cat de neinsemnat, de nefericire. Adica, daca lucrurile merg bine si totul e roz, exista un talent ascuns pe care il au unii dintre noi de a gasi acea pricina bine ascunsa, acel lucrusor infim pe care il ridicam pe culmi de tragedie.
De ce oare ne e asa frica sa fim fericiti? Oricum e fapt cunoscut ca fericirea nu e o stare permanenta si ceea ce ramane din ea in amintire e doar o succesiune de momente sau clipe disparate.
E simplu sa fii fericit? Probabil ca nu, dar ceea ce e clar e ca ne este mult mai usor sa ne autonefericim. Nu-ti trebuie decat un gand tampit, o mica paranoia in devenire si reteta e gata.
Acum pe bune, nu vi s-a intamplat niciodata ca la sfarsitul unei zile foarte faine in care v-ati simtit foarte bine sa dati cu bata in balta doar asa dintr-un impuls inexplicabil si pentru cateva momente sa va simtiti fericit intr-un mod tamp ca v-ati stricat practic ziua? Mda, suna ciudat si idiot, dar sigur vi s-a intamplat macar o data.
Poate e prea ciudat sa avem o zi perfecta si trebuie s-o stricam cumva? Cert e ca acest impuls de a te neferici singur exista in majoritatea dintre noi si depinde de fiecare masura in care si-l poate infrana.
Vorba astora de la Fall Out Boy, the best of can us find happiness in misery
miercuri, 16 decembrie 2009
Musical note to self
Just a line I'd like to drop to myself when the case (and there have been/most likely will be quite a few occasions):
Sentimental geek, shut up and go to sleep!
Sentimental geek, shut up and go to sleep!
marți, 8 decembrie 2009
Despre melancolia viorii
Pe la 5-6 ani, parca, am făcut vioară. La vremea respectivă ajunsesem să urăsc instrumentul, pentru că, deh, copil fiind, îmi doream să merg să ma joc afară decât să stau să repet.
După ce am intrat în clasa I, am pus vioara în cutie şi am aruncat cheia. Şi cutia a rămas închisă până acum.
Dar dragostea mea pentru glasul cristalin al viorii a rămas. Mi se pare că exprimă cel mai bine trăirile umane dintre toate instrumentele unei orchestre. Te transfigurează şi te poartă acolo unde eşti numai tu şi ea. Plănge, râde, se bucură, e tristă, melancolică, euforică, furioasă, dezamagită, leneşă, vioaie, e lină şi curgătoare, rapidă şi zgomotoasă, aşa cum eşti şi tu.
Cunosc oameni care consideră vioara tristă şi melancolică. Dar mie mi se pare că e atât de versatilă încât te poate face să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Are tonalităţi atât de complexe încât ar fi o greşeală să îi pui eticheta de instrument trist sau melancolic.
Vioara e o explozie de sunete şi sentimente, un izvor nesecat de tonalităţi şi un festin pentru ureche atunci când e manevrată de nişte mâini talentate.
Cred că fiecare vioară are muzica ei unică, ţinută prizonieră înăuntru, şi aşteaptă acea mână care o va elibera.
După ce am intrat în clasa I, am pus vioara în cutie şi am aruncat cheia. Şi cutia a rămas închisă până acum.
Dar dragostea mea pentru glasul cristalin al viorii a rămas. Mi se pare că exprimă cel mai bine trăirile umane dintre toate instrumentele unei orchestre. Te transfigurează şi te poartă acolo unde eşti numai tu şi ea. Plănge, râde, se bucură, e tristă, melancolică, euforică, furioasă, dezamagită, leneşă, vioaie, e lină şi curgătoare, rapidă şi zgomotoasă, aşa cum eşti şi tu.
Cunosc oameni care consideră vioara tristă şi melancolică. Dar mie mi se pare că e atât de versatilă încât te poate face să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Are tonalităţi atât de complexe încât ar fi o greşeală să îi pui eticheta de instrument trist sau melancolic.
Vioara e o explozie de sunete şi sentimente, un izvor nesecat de tonalităţi şi un festin pentru ureche atunci când e manevrată de nişte mâini talentate.
Cred că fiecare vioară are muzica ei unică, ţinută prizonieră înăuntru, şi aşteaptă acea mână care o va elibera.
[sursa imagine]
Violonistul şi vioara lui sunt o singură entitate, pentru că ajung să se cunoască şi să se înţeleagă, formând simbioza perfectă pentru a încânta urechile universului. Vioara este parcă o prelungire a artistului, face parte din el, din muzica lui interioară, sau, poate, asta e doar o impresie, şi omul este o prelungire a viorii, un catalizator sau un declansator, cine ştie?
vineri, 24 iulie 2009
Artmania 2009
Dacă anul trecut am ratat evenimentul-pe care dealtfel obişnuiam să îl vizionez cu religiozitate-anul ăsta m-am "răzbunat" cu vârf şi îndesat, în sensul că am fost în păr în ambele zile, atât la trupele care îmi plăceau cât şi la cele pe care le agream mai puţin.
O decizie înţeleaptă dealtfel, pentru că astfel am avut ocazia să văd una dintre cele mai bune trupe din tot festul din acest an - Opeth.
Prima zi de festival m-a pus faţă în faţă cu una dintre trupele mele de gothic favorite, Tristania.
Dezamăgire: trupa sună destul de prost live (cel puţin din punctul meu de vedere nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor), cu atât mai mult cu cât au venit fara 2 dintre membri. Noua vocalistă îşi face treaba onorabil, nimic de zis, dar deja e altă Tristania decât cea pe care o ştiam. O mică observaţie în favoarea lor ar fi că au cântat pe lumină, în contrast total cu stilul lor muzical.
My Dying Bride, a doua oara la Sibiu, au avut aceeaşi prestaţie impecabilă ca şi ultima oară. Cert e că pe oamenii ăştia ori îi iubeşti ori îi urăşti pentru că stilul lor e destul de intimist şi nu e gustat de toată lumea. Acelaşi Aaron histrionic şi aceeaşi atmosferă melancolică. Specifice My Dying Bride. A fost prima trupa de gen pe care am ascultat-o şi deşi acum au devenit un pic prea pesimişti pentru mine, au un loc aparte în inima mea. Good job guys and keep it up!
Opeth m-a surprins în mod plăcut pentru că m-au ţinut cu sufletul la gură nefiind totuşi pe lista mea de favorites. Un sound puternic şi piese pe măsură, atmosfera incendiară, comunicare bună cu publicul şi per total un show magnific. Băieţii şi-au câştigat un nou fan în mine cu această ocazie (chit că unul mai mic, aşa).
În ziua a doua aş fi plecat pentru că, în afară de Nighwish, nu ma dadeam în vânt dupa trupele cântăreţe, Subscribe şi Pain. Totuşi am mai zăbovit prin Sibiu şi cum tot îmi luasem abonament pe ambele zile, m-am prezentat în Piaţa Mare pe la finalul playlistului servit de ungurii de la Subscribe. Băieţi fâşneţi, se vedea că le place pe scenă şi că le place să cânte chit că în afară de energia lor debordanta nu prea m-a atins nicio piesa pe la vreo coardă, oricare ar fi aia.
Pain au cântat binişor, şi am ajuns să pot spune, în ciuda incompatibilității mele cu genul, că au fost cea mai bună trupa din a doua zi de festival. Asta şi pentru că la Nightwish am plecat pe la jumătatea prestaţiei să îmi torn pe gâtlej nişte calmante (aka bere) ca să îmi mai treacă oripilarea.
Momentul culminant (pentru mulţi) al festivalului: Nighwish în noua formulă. Am savurat pasajele în care cânta Marco şi am fost tentată să îmi pun mâinile la urechi pe cele ale noii soliste. Nu am nimic cu Annette, fata are ceva voce, dar nu pentru metal şi nu pentru Nighwish. În plus, prezenţă scenică zero. M-am retras cătrănită dupa vreo 5-6 piese, dintre care una noua si câteva vechi pe care nu le-am recunoscut în noua interpretare, am bagat o bere şi mi-am luat tălpăşiţa.
Probabil că fac parte din vechea garda, pentru care episodul Nightwish s-a încheiat cu plecarea Tarjei. Nu e nicio tragedie, au rămas încă destui cărora le place şi noua Nighwish. Mie nu. Peace!
O decizie înţeleaptă dealtfel, pentru că astfel am avut ocazia să văd una dintre cele mai bune trupe din tot festul din acest an - Opeth.
Prima zi de festival m-a pus faţă în faţă cu una dintre trupele mele de gothic favorite, Tristania.
Dezamăgire: trupa sună destul de prost live (cel puţin din punctul meu de vedere nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor), cu atât mai mult cu cât au venit fara 2 dintre membri. Noua vocalistă îşi face treaba onorabil, nimic de zis, dar deja e altă Tristania decât cea pe care o ştiam. O mică observaţie în favoarea lor ar fi că au cântat pe lumină, în contrast total cu stilul lor muzical.
My Dying Bride, a doua oara la Sibiu, au avut aceeaşi prestaţie impecabilă ca şi ultima oară. Cert e că pe oamenii ăştia ori îi iubeşti ori îi urăşti pentru că stilul lor e destul de intimist şi nu e gustat de toată lumea. Acelaşi Aaron histrionic şi aceeaşi atmosferă melancolică. Specifice My Dying Bride. A fost prima trupa de gen pe care am ascultat-o şi deşi acum au devenit un pic prea pesimişti pentru mine, au un loc aparte în inima mea. Good job guys and keep it up!
Opeth m-a surprins în mod plăcut pentru că m-au ţinut cu sufletul la gură nefiind totuşi pe lista mea de favorites. Un sound puternic şi piese pe măsură, atmosfera incendiară, comunicare bună cu publicul şi per total un show magnific. Băieţii şi-au câştigat un nou fan în mine cu această ocazie (chit că unul mai mic, aşa).
În ziua a doua aş fi plecat pentru că, în afară de Nighwish, nu ma dadeam în vânt dupa trupele cântăreţe, Subscribe şi Pain. Totuşi am mai zăbovit prin Sibiu şi cum tot îmi luasem abonament pe ambele zile, m-am prezentat în Piaţa Mare pe la finalul playlistului servit de ungurii de la Subscribe. Băieţi fâşneţi, se vedea că le place pe scenă şi că le place să cânte chit că în afară de energia lor debordanta nu prea m-a atins nicio piesa pe la vreo coardă, oricare ar fi aia.
Pain au cântat binişor, şi am ajuns să pot spune, în ciuda incompatibilității mele cu genul, că au fost cea mai bună trupa din a doua zi de festival. Asta şi pentru că la Nightwish am plecat pe la jumătatea prestaţiei să îmi torn pe gâtlej nişte calmante (aka bere) ca să îmi mai treacă oripilarea.
Momentul culminant (pentru mulţi) al festivalului: Nighwish în noua formulă. Am savurat pasajele în care cânta Marco şi am fost tentată să îmi pun mâinile la urechi pe cele ale noii soliste. Nu am nimic cu Annette, fata are ceva voce, dar nu pentru metal şi nu pentru Nighwish. În plus, prezenţă scenică zero. M-am retras cătrănită dupa vreo 5-6 piese, dintre care una noua si câteva vechi pe care nu le-am recunoscut în noua interpretare, am bagat o bere şi mi-am luat tălpăşiţa.
Probabil că fac parte din vechea garda, pentru care episodul Nightwish s-a încheiat cu plecarea Tarjei. Nu e nicio tragedie, au rămas încă destui cărora le place şi noua Nighwish. Mie nu. Peace!
luni, 8 iunie 2009
Viaţa ca un vals
Mi-a plăcut întotdeauna fluiditatea şi eleganţa valsului vienez. Poate mai mult decât orice alt dans. Dincolo de pasiunea si intimitatea tangoului şi a dansurilor latino în general, valsul are acea magie care îţi capturează privirea şi o ţine prizonieră din faldurile bogate ale rochiilor princiare ale dansatoarelor.
Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.
În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.
Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.
Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.
În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.
Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.
marți, 14 aprilie 2009
La nimereala
Am preluat o leapsa de la Catalin intrucat mi s-a parut originala. Marturisesc ca mor de curiozitate sa vad ce-o iesi :)
Asadar, iata regulile jocului:
Poza pe care am gasit-o e asta, insa fiind cu copyright, a trebuit sa aleg alta, desi tare bine se potrivea cu restul acestui puzzle...
So, here's the masterpiece (talent lipsa si doar un amarat de Paint, no Photoshop)
Vorbele ii apartin Indirei Gandhi, iar citatul complet e
Elisabeth Brooks este o actrita canadiana.
Cam boring, poate, dar clar merge, e o coperta de album clasica. Mie imi sugereaza ceva blues sau jazz... Voua?
Asadar, iata regulile jocului:
- go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
- go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
- go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
use Photoshop or similar to put it all together.
Poza pe care am gasit-o e asta, insa fiind cu copyright, a trebuit sa aleg alta, desi tare bine se potrivea cu restul acestui puzzle...
So, here's the masterpiece (talent lipsa si doar un amarat de Paint, no Photoshop)
Vorbele ii apartin Indirei Gandhi, iar citatul complet e My grandfather once told me that there were two kinds of people: those who do the work and those who take the credit. He told me to try to be in the first group; there was much less competition.
Elisabeth Brooks este o actrita canadiana.
Cam boring, poate, dar clar merge, e o coperta de album clasica. Mie imi sugereaza ceva blues sau jazz... Voua?
luni, 30 martie 2009
In Flames
Din categoria "de-ale mele", savurez in seara asta un concert de metal. First dupa muulta vreme. Ups, mint. A mai fost si cel al Interitus Dei. My bad, guys, nu dati cu pietre, rosii, sau ce va mai trece prin maini! (erata: Accept CD-uri, totusi!)
E si vremea destul de placuta... Deh, e normal, doar am facut request special aici.
So, deocamdata doar un intro, cu cateva detalii despre In Flames.
Acesti metalisti suedezi s-au adunat pe la 1990, deci au ceva history in spate. Io am auzit de ei ceva mai tarzior, recunosc, dar de atunci ii ascult cu placere, in ciuda accentelor usor heavy care nu flateaza urechile mele pisicesti prea des.
Sunt oaresicat niste trail blazers la capitolul death, in sensul ca au imprimat o oarecare linie melodica in domeniu si si-au onorat promisiunile cu succes.
Nu am fost niciodata un mare fan death, dar ei sunt printre trupele de death care m-au cucerit si m-au facut sa imi mai largesc orizontul metalist.
Chiar daca in timp, trupa a evoluat ca stil (mai putin screaming pe alocuri, mai mult clean voice), in mod clar au si vor avea un cuvant de spus in domeniu. Iar albume ca The Jester Race, Whoracle, Colony, Clayman, vor ramane cu noi forever.
In plus, alaturi de At The Gates si Dark Tranquility, au fost creatorii genului de death melodic, mai usor de digerat si pentru alte categorii de public in afara fanilor death clasici.
In Flames au un stil vocal care imbina growl cu scream si parti de voce clean, ceea ce imprima o nota caracteristica si usor recognoscibila muzicii lor.
Vocalistul trupei, Anders Fridén, e un frontman carismatic, cunoscut si prin podoaba sa capilara rasucita in codite rasta, un stil mai putin abordat pe scena metal. Canta cu In Flames din 1995, an in care au lansat multlaudatul The Jester Race.
Ca fapt divers, capul de bufon/joker a devenit un fel de logo al trupei, aparand pe majoritatea articolelor lor promotionale, albume, etc.
Revin cu un later update deseara sau maine, dupa ze concert.
S-auzim de bine!
Later edit: Concertu' antrenant, cu sunet nu de cea mai bun calitate, intr-un cort trantit neinspirat in mijlocul Arenelor Romane. Dar pentru o prima impresie live, In Flames merita, chiar si in lipsa unor membri din trupa....Good job guys, u rock, even for a blacker like me!
E si vremea destul de placuta... Deh, e normal, doar am facut request special aici.
So, deocamdata doar un intro, cu cateva detalii despre In Flames.
Acesti metalisti suedezi s-au adunat pe la 1990, deci au ceva history in spate. Io am auzit de ei ceva mai tarzior, recunosc, dar de atunci ii ascult cu placere, in ciuda accentelor usor heavy care nu flateaza urechile mele pisicesti prea des.
Sunt oaresicat niste trail blazers la capitolul death, in sensul ca au imprimat o oarecare linie melodica in domeniu si si-au onorat promisiunile cu succes.
Nu am fost niciodata un mare fan death, dar ei sunt printre trupele de death care m-au cucerit si m-au facut sa imi mai largesc orizontul metalist.
Chiar daca in timp, trupa a evoluat ca stil (mai putin screaming pe alocuri, mai mult clean voice), in mod clar au si vor avea un cuvant de spus in domeniu. Iar albume ca The Jester Race, Whoracle, Colony, Clayman, vor ramane cu noi forever.
In plus, alaturi de At The Gates si Dark Tranquility, au fost creatorii genului de death melodic, mai usor de digerat si pentru alte categorii de public in afara fanilor death clasici.
In Flames au un stil vocal care imbina growl cu scream si parti de voce clean, ceea ce imprima o nota caracteristica si usor recognoscibila muzicii lor.
Vocalistul trupei, Anders Fridén, e un frontman carismatic, cunoscut si prin podoaba sa capilara rasucita in codite rasta, un stil mai putin abordat pe scena metal. Canta cu In Flames din 1995, an in care au lansat multlaudatul The Jester Race.
Ca fapt divers, capul de bufon/joker a devenit un fel de logo al trupei, aparand pe majoritatea articolelor lor promotionale, albume, etc.
Revin cu un later update deseara sau maine, dupa ze concert.
S-auzim de bine!
Later edit: Concertu' antrenant, cu sunet nu de cea mai bun calitate, intr-un cort trantit neinspirat in mijlocul Arenelor Romane. Dar pentru o prima impresie live, In Flames merita, chiar si in lipsa unor membri din trupa....Good job guys, u rock, even for a blacker like me!
duminică, 22 februarie 2009
Concerte si concerte
Citind in seara asta un articol legat de concertul lui James Blunt, mi-am dat seama de un lucru: eu n-am avut de ce sa ma plang pana acum la majoritatea concertelor la care am mers. Daca am avut, au fost carteli specifice mie, de midget, care se da de ceasu mortii ca nu vede nimic pentru ca aia din fata is prea inalti si tre sa se suie pe boxa sau in carca unuia sa vada CEVA.
Nevermind, exista si avantaje sa fii mai micutz: te strecori mai usor printre aia mai solizi:)
Apoi mi-am dat seama ca in general concertele la care am fost au fost de rock. Hmm, do I see a connection here? Din experientele mele in domeniu as zice ca in metalosfera, ca sa o botez asa, exista un soi de brotherhood pe care nu prea il intalnesti in general. Mi se pare ca la un concert de gen mai toti rezonam. Sunt oameni care vin din toate colturile tarii in Bucuresti pentru o trupa care le place. Si odata ce isi vad preferatii pe scena, nimic nu ma conteaza. Nici sonorizarea proasta uneori, nici aglomeratia, nici fumul de tigara de la care simti ca parca iti pica ochii din cap, nici pokemonii care se gasesc sa faca moshpit cand nu e cazul. Pentru ca, in the end, when the stage is empty si luminile se sting, iti aduce aminte doar cum au cantat oamenii aia si ce ai simtit tu cand i-ai vazut si i-ai auzit. Pentru ca acolo mergi pentru muzica, mergi sa asculti muzica care-ti place live si sa impartasesti emotia de a vedea o trupa/un artist "pe viu".
Correct me if I'm wrong, but this is at least how I feel. Si am motive temeinice sa cred ca mai sunt si altii ca mine.
Nevermind, exista si avantaje sa fii mai micutz: te strecori mai usor printre aia mai solizi:)
Apoi mi-am dat seama ca in general concertele la care am fost au fost de rock. Hmm, do I see a connection here? Din experientele mele in domeniu as zice ca in metalosfera, ca sa o botez asa, exista un soi de brotherhood pe care nu prea il intalnesti in general. Mi se pare ca la un concert de gen mai toti rezonam. Sunt oameni care vin din toate colturile tarii in Bucuresti pentru o trupa care le place. Si odata ce isi vad preferatii pe scena, nimic nu ma conteaza. Nici sonorizarea proasta uneori, nici aglomeratia, nici fumul de tigara de la care simti ca parca iti pica ochii din cap, nici pokemonii care se gasesc sa faca moshpit cand nu e cazul. Pentru ca, in the end, when the stage is empty si luminile se sting, iti aduce aminte doar cum au cantat oamenii aia si ce ai simtit tu cand i-ai vazut si i-ai auzit. Pentru ca acolo mergi pentru muzica, mergi sa asculti muzica care-ti place live si sa impartasesti emotia de a vedea o trupa/un artist "pe viu".
Correct me if I'm wrong, but this is at least how I feel. Si am motive temeinice sa cred ca mai sunt si altii ca mine.
miercuri, 18 februarie 2009
Parce que la vie n'est qu'un beau rêve d'amour
Intotdeauna mi-am gasit un refugiu in muzica in momentele grele. Aseara, satula de brokeri, piete de capital si studii de caz si mult prea obosita pentru orice altceva, am cautat ceva sa ma relaxeze. Si dintr-o data mi-am adus aminte de Lakmé a lui Delibes. Si am cautat pe youtube.com duetul florilor. Sigur l-ati auzit, macar partial, prin reclame. Am gasit o combinatie atat de frumoasa incat nu m-am putut abtine sa n-o impartasesc pe blog:
Parce que la vie n'est qu'un beau rêve d'amour
Enjoy!
Parce que la vie n'est qu'un beau rêve d'amour
Enjoy!
duminică, 8 februarie 2009
Muzica libera
In secolul asta, se pare ca ascultam din ce in ce mai multa muzica comerciala.
Fie ca ne cumparam CD-uri sau ne downloadam muzica preferata de pe Internet (free sau nu), am impresia ca ascultam din ce in ce mai putin ceea ce nu are un label anume. Altfel spus, muzica underground. Si cand spun asta nu ma refer doar la trupe necunoscute, promovate printre prieteni si cunostinte, care trag cate-o cantare intr-un clubusor obscur, afumat si, de multe ori, rau famat. Ma gandesc aici si la cantarile clasice de la metrou. Desi parca si astea s-au cam depreciat. Ce s-a intamplat cu muzica libera? Cu placerea de a canta in sine? Fara sa te gandesti la bani, la cat ai strans azi, la cum ai putea sa te lansezi? De ce oare nu mai canta lumea doar pentru ca le place sa cante? Mai ales cand ai fost daruit cu o voce frumoasa si stii cateva acorduri de chitara macar, de ce nu ai alege sa canti pentru tine. Si facand asta sa ii incanti pe altii?
Cred ca si noi, publicul am devenit ceva ce nu ne gandeam ca vom deveni: niste consumatori de muzica facuta (mai mult) pentru bani. Cati dintre noi se opresc la metrou sa asculte ce canta omul ala care zdrangane din chitara. Drept e ca majoritatea au cutiuta expusa si probabil ca asociem imediat muzica lor cu ideea ca "trebuie sa dau bani". Dar ma intreb, oare daca nu ar avea o cutie de ghitara deschisa in care te simti oarecum obligat sa arunci cateva hartii cu valoare, i-ai asculta totusi? Sau ai avea atitudinea clasica "Ia uita-te mah si la asta, se crede mare valoare"
Daca e sa ne gandim, cred ca sunt multi "menestrei de metrou" care au devenit folkisti cunoscuti. Desi nu sunt mare fan muzica folk, cred ca aici si in sfera bluez/jazz exista ultimele redute ale muzicii libere. Libere de comercial. De foamea de bani. Si deschise placerii de a canta.
Ma uit acum pe niste albume cu muzica alternativa. Oricat de mult mi-ar placea, nu pot sa nu ma gandesc ca mai toti pustii astia s-au gandit la faima si bani in momentul in care au vazut ca muzica lor place si devin cunoscuti. Si totusi, vreau sa cred ca macar unii dintre ei au ramas ca la inceput, ca inca mai canta pentru ei si nu pentru notorietate.
Nu zic, sunt convinsa ca in industria muzicala exista presiunea succesului. In momentul in care te-ai lansat, probabil ca simti ca exista niste exigente, ca trebuie sa te ridici la anumite asteptari. Dar oare nu poti avea succes fara a ramane true to yourself? Nu ma pricep prea mult, dar eu cred ca se poate. Ca poti face muzica cum vrei, urmandu-ti inima si in showbiz. Andy, correct me if I'm wrong.
Fie ca ne cumparam CD-uri sau ne downloadam muzica preferata de pe Internet (free sau nu), am impresia ca ascultam din ce in ce mai putin ceea ce nu are un label anume. Altfel spus, muzica underground. Si cand spun asta nu ma refer doar la trupe necunoscute, promovate printre prieteni si cunostinte, care trag cate-o cantare intr-un clubusor obscur, afumat si, de multe ori, rau famat. Ma gandesc aici si la cantarile clasice de la metrou. Desi parca si astea s-au cam depreciat. Ce s-a intamplat cu muzica libera? Cu placerea de a canta in sine? Fara sa te gandesti la bani, la cat ai strans azi, la cum ai putea sa te lansezi? De ce oare nu mai canta lumea doar pentru ca le place sa cante? Mai ales cand ai fost daruit cu o voce frumoasa si stii cateva acorduri de chitara macar, de ce nu ai alege sa canti pentru tine. Si facand asta sa ii incanti pe altii?
Cred ca si noi, publicul am devenit ceva ce nu ne gandeam ca vom deveni: niste consumatori de muzica facuta (mai mult) pentru bani. Cati dintre noi se opresc la metrou sa asculte ce canta omul ala care zdrangane din chitara. Drept e ca majoritatea au cutiuta expusa si probabil ca asociem imediat muzica lor cu ideea ca "trebuie sa dau bani". Dar ma intreb, oare daca nu ar avea o cutie de ghitara deschisa in care te simti oarecum obligat sa arunci cateva hartii cu valoare, i-ai asculta totusi? Sau ai avea atitudinea clasica "Ia uita-te mah si la asta, se crede mare valoare"
Daca e sa ne gandim, cred ca sunt multi "menestrei de metrou" care au devenit folkisti cunoscuti. Desi nu sunt mare fan muzica folk, cred ca aici si in sfera bluez/jazz exista ultimele redute ale muzicii libere. Libere de comercial. De foamea de bani. Si deschise placerii de a canta.
Ma uit acum pe niste albume cu muzica alternativa. Oricat de mult mi-ar placea, nu pot sa nu ma gandesc ca mai toti pustii astia s-au gandit la faima si bani in momentul in care au vazut ca muzica lor place si devin cunoscuti. Si totusi, vreau sa cred ca macar unii dintre ei au ramas ca la inceput, ca inca mai canta pentru ei si nu pentru notorietate.
Nu zic, sunt convinsa ca in industria muzicala exista presiunea succesului. In momentul in care te-ai lansat, probabil ca simti ca exista niste exigente, ca trebuie sa te ridici la anumite asteptari. Dar oare nu poti avea succes fara a ramane true to yourself? Nu ma pricep prea mult, dar eu cred ca se poate. Ca poti face muzica cum vrei, urmandu-ti inima si in showbiz. Andy, correct me if I'm wrong.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)