Întotdeauna în niciodată

Tot din cărticica mea magică care deşi terminată de ceva vreme, încă ma mai farmecă, un citat despre descoperirea făcută de o adolescentă blazată căreia viaţa i se pare a avea o finalitate tragică unică: bolul cu peşti aurii.

Gândindu-mă astfel în seara aceasta, cu inima şi stomacul zdrobite, îmi spun că în cele din urmă, poate că asta e viaţa: multă disperare, dar şi câteva momente de frumuseţe în care timpul nu mai este acelaşi. E ca şi cum notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în niciodată.

[...]

Nu vă temeți doamnă Michel, Renée, n-am să mă sinucid şi n-am să dau foc la nimic.

Căci pentru dumneavoastră, voi urmări de acum înainte tot ce înseamnă întotdeauna în niciodată.

Frumuseţea din această lume.

Heidegger şi racul din mine

Care poate fi legătura între marele filizof şi negrişorul pe plantaţia corporatistă care este je? Păi treaba e simplă: citisem eu mai demult neşte chestii despre Dasein-ul lui Heidegger, dar cum am avut tot timpul altele de facut sau lucruri care m-au preocupat şi mi-au plăcut mai mult (vezi iubitul meu Kierkegaard, printre altele), de vreo 2 zile mă lupt să pricep esenţa lucrării lui de căpătâi, Fiinţă şi timp.

Demarând procesul de iluminare pe Wikipedia, aflai cu stupoare că monsieur Heidegger a abandonat această minunată operă, distrugând partea sa finală în momentul în care a realizat imposibilitatea teoriei sale.

Buun, şi de ce mă chinui eu să pricep ce vrea să zică nenea ăsta dacă până şi el şi-a dat seama că le cam aberează?

Probabil pentru că sunt masochistă :)). Nu, din pură curiozitate aş zice, ca un rac ce mă aflu. Pur şi simplu vreau să pricep mai pe îndelete ce e cu Dasein-ul ăsta al lui care a făcut atâta vâlvă în filozofia sec. XX.

Până una-alta, am descoperit că am o cărticică despre marele filozof, scrisă de un student al lui, Walter Biemel. Mă aştern aşadar pe citit.

Do not worry, nu am de gând să îmi public concluziile "iluminării" pe blog. Vă iert de data aceasta de un alt post scris pentru mine.

Versuri fără rimă în haine noi

Am dospit la căldura soarelui de septembrie o variantă nouă a versurilor fără rimă din sidebar, mai luminoasă şi mai optimistă:

Acum că te-am întâlnit
Aş vrea să cred că sunt
Acea
Nuanţă de gri
Care îţi colorează ziua
Şi umbra tăcută
Care îţi umple atmosfera

Pentru că ştiu că
Ochii îţi surâd tainic
Iar zâmbetul tău
Se deschide
Atunci când
Sunt în preajmă

Bolul cu peştişori aurii

Reciteam de curând o frază care mi-a mers la inimă:

Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol

E un mare adevăr aici: cu toţii ne luptăm pentru ceva, avem nişte vise, nişte speranţe, care, atunci când adunăm şi tragem linie, nu apar în rezultatul final; descoperim atunci că viaţa noastră a luat o întorsătură total diferită de ceea ce ne doream iniţial; uneori întorsătura e în bine, alteori în rău.

Şi totuşi cât de rău e să sfârşeşti în bolul cu peştişori aurii? Sau câţi dintre noi nu ajung acolo?

Poate ce e mai important e ceea ce facem până să ajungem în bol. Chiar dacă finalul e o existenţă aparent vană, banală, poate că pe parcurs, banalitatea asta a fost secţionată de momente extraordinare din punctul nostru de vedere. De experienţe unice, care ne-au marcat atât în bine cât şi în rău. Ce face o existenţă extra-ordinară? Unde ajungi dacă nu sfârşeşti in bol? Cine ajunge la aştri? Astea sunt întrebări cu răspunsuri deschise cu miliarde de variante, în funcţie de cum percepe fiecare lumea, viaţa, fericirea şi atâtea alte concepte fundamentale.

Da, poate visele noastre de odinioară nu se regăsesc în viaţa noastră ulterioară, dar şi visele au vârsta lor şi în timp unele dintre ele sunt înlocuite de altele. Înseamnă asta că visele noastre s-au pierdut şi că viaţa e de rahat? Nu e asta mai degrabă o portiţă meşteşugită de contemplativi care încearcă să îşi justifice astfel propriul eşec în a fi CEVA CARE CONTEAZA aşa cum văd ei că ar trebui să fie CEVA care contează?

Cinque Terre

Nu vreau să transform acest post într-un jurnal de vacanţă ci doar să vă povestesc despre un locşor unde pentru câteva zile m-am simţit ca într-un un mic paradis.


Cinque Terre este o regiune din Italia, parte în Toscana şi parte în Liguria, între Pisa şi Genova, formată din 5 localităţi (nu le pot numi nici oraşe nici sate, poate un fel de staţiuni) cu o structură specifică satelor-stup mediteraneene. În esenţă nişte sate pescăreşti care în timp s-au transformat în adevărate staţiuni: Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza, Monterosso. Şi în plus o zonă protejată, unde respectul pentru natură transpare în orice gest. Unde oamenii reciclează 90% din ceea ce aruncă şi autobuzele turistice sunt ecologice. Un loc unde omul a învăţat să îşi respecte trecutul şi să aibă grijă de viitor. Atât cât poate. Şi aici se pare, poate mult.



Casuţe colorate strânse laolaltă pe o coastă stâncoasă cu culturi terasate de viţă de vie, măslini şi portocali. Străduţe întortocheate care urcă spre munte doar pentru a coborî într-un final spre un golfuleţ natural unde clipocesc valuri de un albastru străveziu. Fructe de mare, oameni primitori, zâmbete sincere şi soare printre picături molcome de ploaie. Drumuri şerpuitoare pavate cu piatră. Un contrast uluitor între vechi şi nou: trenuri de mare viteză trecând în goană prin tunele sfredelite în coasta muntelui; din când în când, câte o sclipire de azuriu lichid care se furişează prin spărturile zidului roşcovan ; plase de pescuit înnădite şi bărcuţe cu vopseaua scorojită de vreme. Asta e Riviera di Levante, văzută pornind din Riomaggiore de la adăpostul unei hainuţe de ploaie şi din spatele unor ochi curioşi care şi-au văzut visul împlinit.

Vacanţăăăăă

În sfârşit, după lupte seculare, reuşesc şi eu să îmi iau concediu. Două săptămâni!!!! Până pe 21 vă salut! Toate bune (blogosferistice sau nu) şi să ne citim sănătoşi (după odihna, sper să revin la forma de odinioară).

Între timp, pot să vă spun că voi milita cu mare energie pentru viaţa cu încetinitorul. Să ne relaxăm aşadar, să lăsăm piciorul de pe acceleraţie şi să ne oprim să privim un pic pe fereastră. Sigur o să fim mai câştigaţi!

Lenevitori din toată lumea, spor la vacanţiadă!

So long!


Ze Cati cat

Cu bicla la purtător

Domle, gata, e oficial. Mi-am luat biclă. După anevoioase căutări, despre care am povestit mai pe larg aici.

Plănuiesc o probă chiar în această seară cu micuţa mea roşcată (Ferrari red cică) în Poli, că se pare că au nocturnă. Sper să îmi iasă bisnisu şi să vă salut din postura de biciclistă de drept (aka care şi ştie să meargă pe biclă, nu doar are una în posesie).

Deocamdată marea minune e legată frumos în rastel la muncă şi mă aşteapta să o scot la plimbare.

TO BE CONTINUED (Dacă supravieţuiesc)