Îmi plac tare mult jurnalele şi memoriile.
Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.
Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.
Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.
Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...
Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu