Iar m-a lovit dragostea de blog după nșpe mii de zile, dar iată-mă, îs gata pentru concluzii, aka impresiile din Marakkech și Essaouira.
Vă spun din start că dacă ar fi să mai merg în Maroc din nou, nu aș mai alege să aterizez în Marakkech. E mult prea haotic și cam europenizat și m-a debusolat complet. Dacă vii însă în Maroc pentru prima oară însă, l-aș recomanda. Trebuie văzut măcar vreo zi-două. Mixtura asta unică de oameni, arome, sunete și clădiri trebuie neapărat gustată, indiferent de impresia care v-o va lăsa ulterior.
Aș zice că e un lucru bun că am stat într-un ryadh din orașul vechi și nu într-un hotel fancy din orașul nou, modern.
Marrakech e frumos în primul rând prin străduțele lui înguste mustind de oameni și autovehicule de tot felul, respirând arome exotice, transpirație, voie bună și câte și mai câte. Odată prins în acest furnicar imens te lași dus de val și timpul trece peste tine nesimțit, te fură, te fură grozav și nici nu știi cand trec orele și zilele și te pomenești că trebuie să te sui în avion și să o iei din loc înapoi la existența ta mai mult sau mai puțin liniștită.
Marakkech e un tăvălug care pe mine una m-a rostogolit bine de tot până m-am obișnuit cu cultura asta ciudată unde toți strigă, invită, adulmecă, îmbie, unde totul e o marfă bine pusă în valoare și intens târguită, unde trebuie efectiv să ieși din zona de confort și să îți descoperi sau inventezi valențe noi și reacții surprinzătoare.
Marakkech m-a învățat mai multe despre mine decât 2 ani de plimbări prin Italia și deși pe alocuri a fost o experiență cam necomfortabilă, ba chiar enervantă uneori, m-aș simți atât de săracă în lipsa ei!
Nu pot să povestesc Marrakech-ul, fiecare trebuie să îl trăiască prin prisma proprie și să îl filtreze prin filmul fin al propriilor gusturi și concepții despre viață. Un lucru pot spune însă: mergeți să îl vedeți, veți învăța multe despre voi și despre lume!
Essaouira a fost parcă o gură de aer proaspăt după haosul din Marakkech. E un oraș-port la Atlantic care m-a fermecat din prima clipă. Nu e vreo sofisticărie, mi s-a părut frumos și franc, și foarte relaxant.
Spiritul negustoresc caracteristic arabilor e mai puțin agresiv aici, m-am plimbat în voie prin prăvălii și buticuri fără să sară cineva la gâtul meu cu propuneri de achiziții la fiecare pas. Pentru prima oară poate de când ajunsesem în Maroc, m-am relaxat cu adevărat, lăsând deoparte agitația și tulburarea vălmășagului uman care era Marakkech.
Am mâncat înghețată și m-am bucurat de un adevărat festin cu pește și creveți proaspeți pentru care am plătit mai puțin de 10 euro.
Essaouira rămâne în sufletul meu un loc în care mi-ar plăcea să mai revin ca să îmi clătesc ochii, să îmi eliberez mintea și să îmi odihnesc trupul.
Pentru cine mă cunoaște, poate părea ciudat că am ajuns să îmi petrec ceva vreme urmărind un meci de fotbal pe plajă. Eram singura femeie care se uita la meci, dar mi s-a părut atât de relaxant și plăcut, cu atât mai mult cu cât, trecând pe acolo ceva mai târziu am văzut că întregul teren de fotbal dispăruse între timp sub apele oceanului.
Am făcut plajă îmbrăcată, cu fusta și baticul de pe cap bătute de vânt. Nu era nici un localnic la plajă, doar străini. Un nisip foarte fin și o apă frumoasă rău, dar un vânt nemilos care te cam îngheța în cazul în care te aventurai în ea înot.
Cu titlu de anecdotă, îmi amintesc de un african care se ținea după tine pe plajă, îmbiindu-te cu un platou de prăjiturele pe care le plimbase toată ziua prin soare, complet impasibil în fața refuzului, întrebându-te răbdător când vrei să se întoarcă ca să cumperi (peste două ore, mâine, peste două zile...)
În concluzie, mi-a părut puțin rău când s-a făcut ora de plecare. Nu voiam înapoi în Marakkech, găsisem în sfârșit locșorul potrivit pentru mine și nu prea voiam să îi dau drumul.
Și cu asta, povestea mea africană a ajuns la final. În curând, sper să mă pornesc prin nori spre alte meleaguri, mai europene de această dată.
S-auzim de bine!
High expectations imply utter happiness and bitter disappointment. May we all have both in our lives!
Se afișează postările cu eticheta memorii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta memorii. Afișați toate postările
joi, 2 august 2012
Maroc, Africa (3)
luni, 25 iunie 2012
Maroc, Africa (2)
Da, știu, nu m-am ținut de promisiune și revin după șpe mii de ani (în fine, maxim 2 săptămâni am socotit eu) cu partea a doua a epopeii africane a lui Cătișor.
Așadar, fast-forward până la cămile. După o zi de stat iar cu dosu (aplatizat săracu de-acum) în trocarici, ajungem într-un locșor prăfos rău unde ni se zice că tre sa ne dezbărăm de diverse treburi de prin rucsaci/genți/etc. și să ne luăm mai așa, strictu necesar, că deh, cât poate să care și săracu animal în afară de prea-augustele noastre persoane. Așa că (femeile mai ales, vă dați seama) ne așternem pe scos diverse de prin traiste și îndesat prin diverse cotloane din trocarici ca să ușurăm cât mai serios bagaju pentru deșert.
Zis și făcut, după care pornim (cam temători unii-adică eu) spre mastodonții ăia care stăteau și ne așteptau cuminți să ne ia în cârcă. Se suie primu omuleț, după care îl văd pe nenea conducătoru de cămile că îi face semn subsemnatei că a venit rându ei. Buun, lăsând la o parte tremuriciu inerent care s-a insinuat atunci în frageda-mi făptură, îmi dau un ghiont virtual și mă îndrept cu o față de dus la tăiere spre cămila desemnată. Mă sui io acolo și așa fără să îmi zică nimeni nimic, se scoală namila în picioare. Hait! zic, până aici mi-a fost! când văd cum începe să crească brusc distanța dintre mine și pământ. Mă apuc voinicește cu ambele mâini de mâner (ah, da, fiecare cămilă-dromader de fapt-avea un fel de șa proptită fix pe cocoașă făcută din niște pături și un fel de schelet de metal cu un mâner în față de care se ținea călăritoru).
Pornim. Nu mai știu exact cât am făcut, inițial ne ziceau ceva de o oră juma, cert e că nu am stat să mă uit la ceas ci m-am chinuit să fac puțintică echilibristică pe animal acolo încercând să fac poze cu o mână și sucindu-mă în toate felurile și pozițiile, poate-poate oi sta mai comod. Cert e că nu există. Comod pe cămilă. E un nonsens. Nu se poate. Unii zic că îi durea nobilu șezut după aia, io nu comentez, mă dureau diverse. Mă bucuram totuși că nu-s bărbat....
Long story short...undeva pe la înserat ajungem la bivuac, adicătelea nește corturi ca de armată așa, dispuse într-un fel de dreptunghi sau pătrat, nu mai știu, cu niște covoare așternute în mijloc și niște măsuțe pe ele. În corturi, tot niște covoare, și 2 pături pt fiecare om (una pe post de pernă).
Io una m-am lungit urgent pe un covor de ăla (lângă o masă, desigur, să fiu aproape de sursa de hrană când avea să vină haleala), mi-am tras mâinile sub cap și dă-i și holbează-te la cer. Nu știu ce să zic, nu pot exprima ce fel a fost, pot spune doar că noaptea aceea, parțial petrecută sub cerul liber, cu dune roșiatice de nisip în jur și zarvă de tot felul și totuși o liniște inexplicabilă pentru mine, o să rămână undeva în suflețelul meu de rac pentru totdeauna. E cumva diferit de serile petrecute în Vamă în sac de dormit sau pe munte și totuși e similar. E ceva ce mă bucur că am putut simți, o experiență pentru suflet și minte.
Așa și cum e cu frigul, m-au întrebat mulți? Păi ca să vă faceți o idee, colegii mei care au dormit afară din cort au mărturisit că au cam dârdâit, cu pături cu tot.
Eu una m-am băgat la cort pe la 1 noaptea, cred, și era acceptabil de cald. O țâră mai încolo am simțit așa că mi-e cam răcoare și am tras un polar mai grosuț pe mine. Nu peste mult timp însă a început să piște cam rău frigul și am tras pătura peste cap. De-aici încolo nu vă mai pot spune nimic, pentru că am dormit ca un prunc (trebuie așadar că nu mi-a fost frig!)
Pe la 5 însă a trebuit să ne trezim și să o luăm din loc, ca să evităm căldura de foc. Io una mi-am ținut minte cămila și m-am dus întins tot la aia cu care venisem, am mângâiat-o pe căpșor și i-am mulțumit că a fost blândă cu mica europeană, că n-a zguduit-o prea rău la coborâtul și urcatul dunelor, și-am rugat-o să fie la fel de simpatică și la întoarcere.
În concluzie, cămilele și noaptea în deșertul Merzouga, nota zece, aș mai repeta experiența oricând.
Revin cât mai curând cu impresiile despre ce am văzut in Marakkech și în Essaouira (oraș-port la Atlantic, ca și Agadir).
Să ne citim sănătoși!
Așadar, fast-forward până la cămile. După o zi de stat iar cu dosu (aplatizat săracu de-acum) în trocarici, ajungem într-un locșor prăfos rău unde ni se zice că tre sa ne dezbărăm de diverse treburi de prin rucsaci/genți/etc. și să ne luăm mai așa, strictu necesar, că deh, cât poate să care și săracu animal în afară de prea-augustele noastre persoane. Așa că (femeile mai ales, vă dați seama) ne așternem pe scos diverse de prin traiste și îndesat prin diverse cotloane din trocarici ca să ușurăm cât mai serios bagaju pentru deșert.
Zis și făcut, după care pornim (cam temători unii-adică eu) spre mastodonții ăia care stăteau și ne așteptau cuminți să ne ia în cârcă. Se suie primu omuleț, după care îl văd pe nenea conducătoru de cămile că îi face semn subsemnatei că a venit rându ei. Buun, lăsând la o parte tremuriciu inerent care s-a insinuat atunci în frageda-mi făptură, îmi dau un ghiont virtual și mă îndrept cu o față de dus la tăiere spre cămila desemnată. Mă sui io acolo și așa fără să îmi zică nimeni nimic, se scoală namila în picioare. Hait! zic, până aici mi-a fost! când văd cum începe să crească brusc distanța dintre mine și pământ. Mă apuc voinicește cu ambele mâini de mâner (ah, da, fiecare cămilă-dromader de fapt-avea un fel de șa proptită fix pe cocoașă făcută din niște pături și un fel de schelet de metal cu un mâner în față de care se ținea călăritoru).
Pornim. Nu mai știu exact cât am făcut, inițial ne ziceau ceva de o oră juma, cert e că nu am stat să mă uit la ceas ci m-am chinuit să fac puțintică echilibristică pe animal acolo încercând să fac poze cu o mână și sucindu-mă în toate felurile și pozițiile, poate-poate oi sta mai comod. Cert e că nu există. Comod pe cămilă. E un nonsens. Nu se poate. Unii zic că îi durea nobilu șezut după aia, io nu comentez, mă dureau diverse. Mă bucuram totuși că nu-s bărbat....
Long story short...undeva pe la înserat ajungem la bivuac, adicătelea nește corturi ca de armată așa, dispuse într-un fel de dreptunghi sau pătrat, nu mai știu, cu niște covoare așternute în mijloc și niște măsuțe pe ele. În corturi, tot niște covoare, și 2 pături pt fiecare om (una pe post de pernă).
Io una m-am lungit urgent pe un covor de ăla (lângă o masă, desigur, să fiu aproape de sursa de hrană când avea să vină haleala), mi-am tras mâinile sub cap și dă-i și holbează-te la cer. Nu știu ce să zic, nu pot exprima ce fel a fost, pot spune doar că noaptea aceea, parțial petrecută sub cerul liber, cu dune roșiatice de nisip în jur și zarvă de tot felul și totuși o liniște inexplicabilă pentru mine, o să rămână undeva în suflețelul meu de rac pentru totdeauna. E cumva diferit de serile petrecute în Vamă în sac de dormit sau pe munte și totuși e similar. E ceva ce mă bucur că am putut simți, o experiență pentru suflet și minte.
Așa și cum e cu frigul, m-au întrebat mulți? Păi ca să vă faceți o idee, colegii mei care au dormit afară din cort au mărturisit că au cam dârdâit, cu pături cu tot.
Eu una m-am băgat la cort pe la 1 noaptea, cred, și era acceptabil de cald. O țâră mai încolo am simțit așa că mi-e cam răcoare și am tras un polar mai grosuț pe mine. Nu peste mult timp însă a început să piște cam rău frigul și am tras pătura peste cap. De-aici încolo nu vă mai pot spune nimic, pentru că am dormit ca un prunc (trebuie așadar că nu mi-a fost frig!)
Pe la 5 însă a trebuit să ne trezim și să o luăm din loc, ca să evităm căldura de foc. Io una mi-am ținut minte cămila și m-am dus întins tot la aia cu care venisem, am mângâiat-o pe căpșor și i-am mulțumit că a fost blândă cu mica europeană, că n-a zguduit-o prea rău la coborâtul și urcatul dunelor, și-am rugat-o să fie la fel de simpatică și la întoarcere.
În concluzie, cămilele și noaptea în deșertul Merzouga, nota zece, aș mai repeta experiența oricând.
Revin cât mai curând cu impresiile despre ce am văzut in Marakkech și în Essaouira (oraș-port la Atlantic, ca și Agadir).
Să ne citim sănătoși!
joi, 25 martie 2010
A (te) povesti, povestire
Îmi plac tare mult jurnalele şi memoriile.
Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.
Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.
Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.
Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...
Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.
Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.
Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.
Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.
Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...
Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

