Bicicleta lui Montand!

Pentru toţi pasionaţii de biciclit şi de biciclete ca şi pentru nostalgicii după muzică franţuzească, un video care aduce ambele categorii armonios împreună. Enjoy!

A bicyclette

Bunica

E o bucăţică de om. Dar aşa mică cum e, e vioaie ca o zvărlugă. Aşa a fost toată viaţa. Femeia asta nu a stat o clipă locului. Uneori îmi închipui că n-a dormit niciodată în pat şi doar a aţipit din când în când pe scaun.

N-a avut o viaţă uşoară. A muncit de dimineaţă până seara, şi-a slujit bărbatul suportându-i toanele fără să crâcnească, şi-a născut copiii singură, acasă, după care s-a întors la treburile din gospodărie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are o minte vie şi o energie debordantă.

Şi acum, când se apropie de o vârstă considerabilă, e la fel.

Pentru mine e un munte de răbdare şi dedicare. Pentru că, pare-mi-se, întreaga ei viaţă şi-a închinat-o altora. S-a dat pe ea laoparte de fiecare dată şi a vegheat să le fie celorlalţi bine.

Nu ştie ce e prefăcătoria şi nu e diplomată. E un om dintr-o bucată care îţi spune verde în faţă ce crede, fără menajamente. Şi în lumea astea plină de asertivitate şi corectitudine politică, modul în care pune ea problema, tranşant şi dureros de adevărat, e pentru mulţi simplist. Da, bunica mea e un om simplu. Dar autentic. Fără măşti, fără minciuni şi poate, fără regrete.

Şi fără a părea depăşită de vremurile actuale, are o judecată atât de sănătoasă şi nişte idei atât de fresh încât uneori mă face să îmi dau seama cât de închistaţi suntem în paradigmele noastre moderne, cât de captivi suntem în aşa-zisa noastră libertate.

Ea e oaza mea de aer sănătos. Populată de simplitate şi de frumuseţe. De doi ochi albaştri care vor fi alături de mine mereu. Chiar şi când atunci când va dispărea, luând şi o bucăţică din inima mea. Pentru totdeauna.

De ce trecem pe roşu?

Stau uneori şi mă delectez dimineaţa cu spectacolul lumii grăbite.

De multe ori mă amuză, dar azi am zis să pun pe tapet o chestiune care mă lasă perplexă de fiecare dată...

La trecerea de la gura de metrou dinspre piaţă de la Veteranilor semafoarele sunt (duh!) sincronizate, adică, vorba ceea, se face roşu sau verde la ambele în acelaşi timp. De aceea nu pot înţelege şi pace ce crede lumea asta grăbită (nu că eu n-aş fi) că obţine dacă trece pe roşu. Nu are logică, pentru că vor aştepta în continuare şi pe a doua bucată de drum. Ce câştigă? Mda, de fapt, şi acolo vor trece tot pe roşu, corect?

Ce mi-a provocat această mică revoltă? O situaţie de fapt şi o discuţie între o bunică şi nepotul ei deunăzi:
Bunica [după ce 80% din cei care aşteptau la semafor trecuseră pe roşu şi nepotul o trăsese voiniceşte de mână să treacă şi ei] 'Nu se poate, puişor, este roşu, nu putem trece!'
Copilul: Da' ei de ce-au trecut dacă e roşu?
Bunica:....

Aşadar voi ce răspuns i-aţi da copilului vostru? De ce trecem pe roşu? De ce ne bulucim disperaţi în calea maşinilor, trăgând după noi sacoşe, căini şi copii? Drept e, nici şoferii nu sunt uşă de biserică şi sunt mulţi care trec pe verde de te uiţi bine de tot înainte să pui piciorul pe zebră să nu te zboare nebunu.
Şi totuşi, nu pot înţelege cum un om bătrân, care de-abia se târâie, se hazardează să treacă pe roşu, estimând el probabil că maşina aia e încă departe? Cum le riscă viaţa copiilor şi nepoţilor lor unii, trecând (culmea, uneori, cu tupeu, agale!) cu mare satisfacţie pe roşu?

Aici nu e nicio competiţie, nu avem NIMIC de câştigat, ci doar de pierdut, şi din păcate, nu realizăm asta. Sunt atâtea moduri în care poţi muri, dar să mori de mâna ta mi se pare cea mai proastă afacere :(

Foamea, bat-o vina!

Din fire sunt o fiinţă cam mofturoasă la mâncare. Deşi în ultimii ani am mai crescut şi eu la faza asta (adică mănânc mai multe chestii pe care nu le sufeream în trecut), sunt în continuare fiţoasă la multe chestii de păpică.

Ei binee, azi şi mâine până la o oră apreciabilă tre' să ţin oareşicare post negru, nu contează din ce motive. Ehei şi de-abia acum ajung să îi dau dreptate mamei mele care, îmi zicea, săraca, cum că nu prea ştiu eu ce înseamnă să fii cu adevărat flămând de fac atâtea mofturi.

Domle, cam aşa e. Când îţi e foame, ai muşca şi din birou şi ţi s-ar părea taare gustos. Mă simt oarecum precum Garfield când îi e foame şi vede totul în jurul lui sub formă de mâncare. Cărţile mele arată dintr-o dată foarte yummy, şi biblioteca mea s-a transformat subit într-o sală de mese meşteşugit garnisită.

Uite colo Oxfordu meu din facultate. Miam, oare dacă aş ciupi un colţişor... Sau albumul ăla cu Dali, glossy aşa, cred că merge şi mai bine. Tot îmi place mie cum miros tipăriturile, aş putea să şi gust. Poate îs bune...

Citeam când eram mai mică cum sărmanii se culcau cu burta goală şi când îi pişca gheara foamei de se trezeau, se culcau la loc. Păi de unde frate? Că întâi tre să adormi. Dacă îţi iese cu burta goală....Mie nu prea îmi iese.

Din toată trebşoara asta, ce concluzie tragem? Că, dragă Cătişor, dacă te-oi mai prinde că faci mofturi la mâncare, îţi rup picioarele. Sau nu. Mai bine. Te pun la regim forţat o zi întreagă să îţi aduci aminte cum e să îţi doreşti să mănânci şi să nu poţi. OK???

Şi acum gata, te-ai plâns destul. Sooomn!

De prin vechi

Weekendul ăsta am fost pe la mare şi am aterizat iremediabil şi în Vamă. Vama veche şi nouă, zgomotoasă şi tristă, veselă şi melancolică creşte şi ea şi se schimbă odată cu vremurile. Se contorsioneză, expandează, subţiază după voia călătorului, dar nu moare niciodată.

Vama Veche e o supravieţuitoare în ciuda vremurilor care trec peste ea. Lumea se schimbă, oamenii care îi bat uliţele (pentru că pentru mine pe acolo nu va fi niciodată o stradă) vin şi pleacă, noi sau vechi, dar ea le ţine piept tuturor.

Ştiu. Vama s-a schimbat. A devenit un fel de slogan: nu mai e ce era odată. Din multe puncte de vedere da. Din altele nu. Depinde cum o vede fiecare. Vama a fost şi va fi o anumita stare de spirit. Pe care fiecare o simte altfel. Şi asta o poţi lua cu tine pe orice plajă pustie unde stai înmărmurit şi priveşti drumul lunii pe apele negre ale nopţii, unde îţi adînceşti cu voluptate degetele în nisip şi te simţi măcar pentru câteva ore departe de timp.

Trupa veche. Am fost la un concert de-al lor şi pentru prima oară parcă mi-am dat seama că totul e încă acolo. Piesele alea care pentru fiecare marchează nişte amintiri plăcute cu nisip, mireasmă sărată de mare şi prieteni buni.

Those were the days... Aşa e. Dar până la urmă toate-s vechi şi nouă toate. Îţi poţi face un viitor nou din vechi, reinterpretând aceleaşi ritmuri sau găsindu-le tonuri noi. E frumos şi acum, ca şi atunci. Pentru că eşti în prezent. Şi these are the days. Care pot fi cel puţin la fel de frumoase ca cele vechi :)

Sonisphere văzut de (pe) jos

Bifat si Sonisphere.
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)

Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.

Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.

E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.

Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.

Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!