De ce trecem pe roşu?

Stau uneori şi mă delectez dimineaţa cu spectacolul lumii grăbite.

De multe ori mă amuză, dar azi am zis să pun pe tapet o chestiune care mă lasă perplexă de fiecare dată...

La trecerea de la gura de metrou dinspre piaţă de la Veteranilor semafoarele sunt (duh!) sincronizate, adică, vorba ceea, se face roşu sau verde la ambele în acelaşi timp. De aceea nu pot înţelege şi pace ce crede lumea asta grăbită (nu că eu n-aş fi) că obţine dacă trece pe roşu. Nu are logică, pentru că vor aştepta în continuare şi pe a doua bucată de drum. Ce câştigă? Mda, de fapt, şi acolo vor trece tot pe roşu, corect?

Ce mi-a provocat această mică revoltă? O situaţie de fapt şi o discuţie între o bunică şi nepotul ei deunăzi:
Bunica [după ce 80% din cei care aşteptau la semafor trecuseră pe roşu şi nepotul o trăsese voiniceşte de mână să treacă şi ei] 'Nu se poate, puişor, este roşu, nu putem trece!'
Copilul: Da' ei de ce-au trecut dacă e roşu?
Bunica:....

Aşadar voi ce răspuns i-aţi da copilului vostru? De ce trecem pe roşu? De ce ne bulucim disperaţi în calea maşinilor, trăgând după noi sacoşe, căini şi copii? Drept e, nici şoferii nu sunt uşă de biserică şi sunt mulţi care trec pe verde de te uiţi bine de tot înainte să pui piciorul pe zebră să nu te zboare nebunu.
Şi totuşi, nu pot înţelege cum un om bătrân, care de-abia se târâie, se hazardează să treacă pe roşu, estimând el probabil că maşina aia e încă departe? Cum le riscă viaţa copiilor şi nepoţilor lor unii, trecând (culmea, uneori, cu tupeu, agale!) cu mare satisfacţie pe roşu?

Aici nu e nicio competiţie, nu avem NIMIC de câştigat, ci doar de pierdut, şi din păcate, nu realizăm asta. Sunt atâtea moduri în care poţi muri, dar să mori de mâna ta mi se pare cea mai proastă afacere :(