Nervi reloaded

Ştiu. M-am chinuit atâta vreme să fac să îmi placa oraşul ăsta pe care îl simt ca o haină mică şi urâtă, care mă strânge din toate încheieturile. Şi în cele din urmă reușisem. Înarmată cu cartea salvatoare care începuse să aibă colțurile îndoite de cât o îndesam prin toate gențile, rucsacii și traistele mele de fiecare zi, alături de materia informă a nimicurilor utile de prin biroul meu portabil, înfruntam senină fiecare zi alături de mii de oameni grăbiți şi zâmbeam de la micile manii enervante ale unora și până la furia de-a dreptul animalică a altora în faţa unor stresuri cotidiene. Mă credeam ceva mai înţeleaptă şi capabilă să zâmbesc oricărei zile, indiferent de cât de urâtă se anunţă.

Uite că de la o vreme nu-mi mai iese treaba asta cu calmul. Toată truda mea în a mă reforma într-un personaj răbdător în faţa tăvălugului bucureştean s-a dus! Sau cel puţin mare parte din ea.
Acum am zile când îmi vine să urlu, când nu mai suport să văd atâta mitocănie şi prostie strânse la un loc. Suntem nişte animale, asta suntem, pentru că exact aşa ne comportăm.

Îmbrâncim, călcăm pe sau în picioare, urlăm necontrolat la telefon, ne proptim cartea sau ziarul sau mai nou Kindle-ul sau ceva similar de scăfârlia nefericitului care ne stă în faţă. Şi fugim. Toţi fugim fără să ne uităm prea mult ce întâlnim în cale. Mereu, 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, ne mișcăm picioarele la turaţie maximă spre ceva. De multe ori mă întreb oare câţi dintre noi am putea răspunde clar spre ce ne grăbim dacă ne-ar întreba cineva.

Ştiu, trebuie să mă calmez. Mă duc acasă, îmi pun nişte muzică care îmi place, mângâi o mâţă, bag un Heroes şi o să treacă. Mda, şi mâine? Mâine mă pregătesc mental pentru aceleaşi lucruri. Şi sper să îmi iasă faza cu calmul.

Până atunci, să vă zic ultima chestie care m-a scos din sărite săptămâna asta. Eram la Eroilor în staţie. Vine un 268, plin ochi. Pe trotuar, tot aşa, plin de lume. Lângă mine, o bunică cu nepotul, cu un ghiozdan gen troller, de ăla de îl târâi. Opreşte autobuzul şi lumea începe să coboare. Bunica, nici mai mult nici mai puţin, pune ghiozdanul pavăză în faţă şi începe să urce ÎN TIMP CE OAMENII COBORAU!. Adica efectiv dădea cu ghiozdanul în nefericiţii care coborau ca să îşi facă loc să urce. Nepotul, evident, după ea. Reuşesc să ajungă pe mult râvnitele scaune. Minunat! Nimeni nu le-a spus nimic, nici măcar cei care coborau. Frate, cât de indolent să fii să nu zici nimic când aia îţi baga trollerul în faţă şi intră efectiv în tine???? Nu mai comentez că sincer mi-au pierit cuvintele...

Motzu-Hotzu e cetățean american

Va mai amintiți de micul trigrișor orb căruia îi căutam stăpân? Ei bine, l-a găsit!

Pe 7 septembrie, Motzu-Hotzu a ajuns în Washington DC, după o călătorie de 40 ore!!!!

Iar ieri, s-a mutat în noua lui căsuță, unde l-a adus stăpâna lui, Lynn, și unde va fi învățat să urce scările spre cele două etaje ale noii lui reședințe de alte două pisici oarbe și alte două care văd.

Mai nou, îl cheamă Cheetah pentru ca seamănă pe undeva cu un ghepard în miniatură și se descurcă excelent, se joacă și sare peste tot, și își aleargă mâțele companioane prin casă.

Despre gropi și pichamăre

Iar scriu când simt că mi-a ajuns cuțitul la os. Și azi iar mi-a ajuns.

Orașul ăsta e un mare șantier. La fiecare colț de stradă (și nu vorbesc la figurat, mergând ieri pe Știrbei, de la Berzei până la Cișmigiu era cate o groapa proaspăt săpată, cu omuleții aferenți la fiecare colț de străduța perpendiculară pe Știrbei) mai apare câte o groapă (delimitată și marcată sau nu ca sa o vezi de la distanță) , apoi câte un mușuroi de zici că am aterizat în țara cârtițelor. Buun. Toate bune și frumoase. Numai de ar fi doar gropile. Dar fiecare groapă vine cu propriul ei concert strident și monoton: pickhammer, târnăcop, baros și alte instrumente perfect acordate spre deznădejdea urechilor subsemnatei și probabil a multora care le bagă în seamă (sincer, cum oare să nu le bagi în seamă atunci când trebuie să mergi pe stradă întrucât pe trotuar nu se poate, că deh, se lucrează).

Și mai mult, mă uit la omuleții care lucrează la gropane. Fără nicio protecție gen căști etc. Și atunci mă întreb: oare am eu o problemă cu auzul în sensul că aud prea bine? Știu că mi-am promis să ignor toate chestiile stresante din afara mea, dar uneori e tare greu. Mai ales când adormi în zgomot de pickhammer (s-a spart o conductă de apă la blocul de vis-a-vis sau Dumnezeu mai știe de ce mai sapă oamenii ăștia neobosiți), pe drum spre muncă auzi același susur delicat de drujbe și alte chestii finuțe, iar odată ajuns la birou sau pe unde ai (sau nu) treabă, eventual ai norocul să mai sape vreo "Direcție" vreo gropiță, groapă sau gropan ori vine careva să repare vreun aer condiționat fix deasupra capului tău.

Minunat! Și când, sătul de atâta concerto grosso, te retragi cu un licăr de speranță în ochi spre parc, ce să vezi frate, se tunde iarba!!!! Grrrrrrr!

PS: Ei da' și când se liniștesc toți oamenii muncitori și fiecare se retrage la umbra cu o bere, și te culci și tu pe o ureche și zici că ai scăpat, ia ghici: sună telefonul! De aceea îmi promit acum și aici, ca una din zilele astea, scot televizorul, calculatorul, frigiderul, telefonul și tot ce mai produce zgomot din priza, închid mobilul, îmi pun niște antifoane și stau pe întuneric să gust LINIȘTEAAAAAAAAA!

Grădina uitată

De mult nu m-a mai prins așa o carte, cam de pe vremea Eleganței ariciului.

Așa de mult îmi place că numai la ea mă gândesc. Clocesc poznaș momente de respiro în care să dau iama în paginile ei și să le devorez mai curând. În drum spre munca, fac acum de la Izvor până pe Știrbei vreo 30 minute și mai bine. Și asta pentru că merg încet...în timp ce citesc.

Citesc seara până mă îngrozesc cât arată limbile ceasului de perete și uit să mănânc. Citesc la muncă în pauza de masă în timp ce abia reușesc să îmbuc ceva. Citesc intre două stații de metrou cu riscul de a uita să cobor la cea care trebuie. Citesc când cobor din metrou. Citesc când urc în metrou. Uite așa cred ca o să reușesc să îmi rup gâtul până la urmă, dar ce contează, trebuie să aflu ce se întâmplă acolo.

Poate îmi place atât de mult și pentru că închide un mister a cărui cheie trebuie să îl aflu. Sau poate pentru că rezonez cu ce citesc și efectiv vizualizez fiecare peisaj care e descris acolo. Mă văd în toate căsuțele, conacele și străzile din poveste. Hălăduiesc fericită pe toate colinele și mă bălăcesc în toate râușoarele și oceanele evocate, mă plimb de pe un continent pe altul, mă bucur ca un copil alături de fetița cu părul roșu și sufăr alături de ea. Și mă plimb, sunt un călător neobosit, petrec luni și ani de zile într-o grămadă de locuri și mă întorc din 1900 în 2005, apoi în vremea războiului și tot așa hop-hop-hop printre ani și secole.

Recunosc, cartea asta mă face să mă simt grozav, mă distrez de minune cu ea, mă detașez de toate și mă retrag în poveste. Pentru că, poate cel mai mult dintre toate, romanul ăsta e o poveste frumoasă plină de alte povești. Genul ăla de povești pe care ți le citesc ai tăi când ești mic și cărora le duci dorul mai apoi când te faci om mare. Care te fac să visezi cu ochii deschiși dar și să te ascunzi înspăimântat sub plapuma caldă și primitoare.

Dar gata cu vorba, mă întorc repejor la cărticica mea, să aflu iute, iute de tot ce se mai întâmplă.

Faust.

Întotdeauna am scris pe blog atunci când m-a mişcat ceva, când am avut o trăire extraordinară despre care am simţit că trebuie să împărtăşesc, că trebuie să mă confesez foii, fie ea şi virtuală.

Şi iată că din nou scriu despre teatru. De data asta, despre o montare excelentă care m-a trezit pentru mult, mult timp şi pe care nu cred că o voi uita vreodată.

Am sărit în sus de bucurie când un amic mi-a vândut pontul cum că există un site de pe care pot cumpăra bilete online la Faustul lui Purcărete. Am făcut diverse mici maşinaţiuni pentru că nu aveam atunci destui bani şi într-un final am răsuflat uşurată: am biletele!!!!

Apoi, pe 23 am plecat plină de entuziasm dar şi un pic de teamă spre Sibiu. Dacă nu îmi va plăcea, dacă nu înţeleg, dacă e prea mult pentru mine? Şi recunosc că am intrat după ceva aşteptare în sală cu emoţii. Îmi venea greu să stau locului, ma întorceam în stânga şi în dreapta ca o morişcă, atentă la toata lumea şi neatentă la toată lumea în acelaşi timp.

Mă enervase organizarea, prea mulţi oameni pentru prea puţine scaune, accesul cu călcat pe picioare şi atitudinea celor din jur, un pic parcă prea încordaţi şi nervoşi.

Şi apoi, când am auzit chicotitul lui Mefisto, obervându-l cocoţat pe dulap după minute bune de la dezvelirea scenei (pentru că aici nu poate fi vorba despre ridicarea cortinei), am uitat. De toate.

Mai încolo, când ne-am părăsit locurile pentru a pătrunde în piesă, am păşit groaznic de neîndemânatică, împiedicându-mă de tot ce găseam în cale, deşi eram, paradoxal, foarte atentă să păşesc peste obstacole, parcă într-un vis. Şi cred că aşa a şi fost, pentru că nimic nu m-a impresionat în mod negativ, pe toate le-am primit cu ochii mari de copil în faţa căruia se înşiruie parcă o sumedenie de bunătăţi într-un galantar de cofetărie.

Şi la câteva zile după spectacol, recunosc că gândul meu e încă acolo, mă revăd în hala aceea imensă, simt mirosul de praf, aud vocea schimbătoare a Ofeliei Popii şi iarăşi sunt, pentru câteva minute, în vacanţă.

Apoi îmi revin, mă văd în faţa calculatorului şi îmi vine să strig în jur: am fost acolo, am fost acolo, nu vă puteţi închipui cât e de frumos!

Amintirea asta va stărui, ferecată în sipetul minţii mele multă vreme, până când...până când ne vom revedea. Pentru că voi mai vedea Faust cel puţin o dată.

Motzu-Hotzu spre un final fericit?

După multe încercări nereuşite, se pare că Motzu-Hotzu s-ar putea să aibă noroc.

Tot căutând pe net variante pentru el, am dat într-un final peste o fermă din Marea Britanie pentru animale domestice salvate din diverse situaţii mai puţin fericite, The Farm Animal Sanctuary.

I-am contactat şi s-au arătat dispuşi să îl primească pe motanul nostru şi să aibă grijă de el până la sfârşitul vieţii.

Din pacate însă, Anglia are nişte condiţii destul de stricte privind importul de animale şi deocamdată nu ştim cum vom putea să îl transportăm până acolo. Se pare că British Airways deţine monopolul asupra transportului de animale pe cale aeriană spre UK, aşa că ei sunt probabil singura variantă viabilă.

Vă rugăm dacă ştiţi ce formalităţi trebuie îndeplinite şi cum putem transporta motanul in UK, daţi-ne de ştire, noi suntem dispuşi să călătorim cu motanul pănă acolo pe cheltuiala proprie, pentru că oamenii de la ferma respectivă nu pot veni să îl preia din Londra.

Orice informaţie este utilă aşa că nu ezitaţi.

Mulţumim!

Sunt un motan orb

Astăzi am aflat crudul adevăr: Motzu-Hotzu e orb. Deşi are ambii globi oculari, nu vede deloc, cel mai probabil lovitura la cap i-a afectat nervul optic.

Şi totuşi el se descurcă în apartament, se mişcă singur de colo-colo şi îşi găseşte singur mâncarea şi litiera. Între timp a fost şi castrat, aşa că poate fi găzduit fără probleme în casă sau apartament.

Vă rugăm, oferiţi-i o căsuţă acestui motan năpăstuit. Are doar 2 ani, şi în afara ochilor lipsiţi de vedere, este sănătos şi foarte, foarte cuminte. Nici nu îl simţi în casă, este foarte silenţios, miaună foarte rar şi este din cale-afară de blând. Îi place să fie mângâiat şi periat şi se întinde cat este de lung sub orice mână iubitoare.

Nu este pretenţios, mănâncă cam orice fel de mâncare umedă (ceva mai greu bobiţe, nemaiavând toţi dinţii) şi este foarte frumos (blana de pe cap seamănă foarte bine cu cea a unui ghepard, iar pe bot are niste puncte care aduc foarte bine cu cele specifice acestei feline).

Dacă doriţi să îi oferiţi o căsuţă, ne găsiţi la akhenaton1980@yahoo.com, 0724071189 şi pe www.orasulanimalelor.ro.

Motzu-Hotzu reloaded

Motanul nostru se reface binişor, s-a învăţat la litieră şi mănâncă bine, se alinta şi toarce când e mangâiat şi periat.

Din pacate, în curând voi pleca din Bucureşti pentru circa o saptamână şi nu îl pot lăsa singur atâtea zile, aşa că dacă ne poate ajuta cineva cu o cazare temporară de pe 13-14 până pe 19 iulie inclusiv sau poate chiar până la sfârşitul lunii, i-am fi recunoscători.

Motanul e foarte cuminte, e încă temător de oameni în sensul că se cam ascunde şi tresare când pune o persoană necunoscută mâna pe el şi tinde să sa retragă într-un colţişor întunecos din când în când.

Joi mergem la spital să îi scoată firele de la ochi şi mandibulă şi aflăm verdictul: va fi un motan cu un singur ochi până la sfârşitul vieţii sau chiar e  super norocos şi va vedea şi cu ochiul lovit.

Dacă ştiţi şi un cabinet veterinar/pensiune cu preţuri decente unde îl putem lăsa în perioada menţionată, vă rugăm daţi un semn.

Mulţumim!

Motzu-Hotzu şi Cati

Eu sunt Motzu-Hotzu

Nu ştiu cine sunt şi nici cum am ajuns acolo. Mi s-a spus că tremuram chircit lângă stâlpul de semafor de la Izvor cu un ochişor atârnând din orbită şi cu botul însângerat. Când au încercat să pună mâna pe mine, am fugit înnebunit de frică tot spre maşinile care mă loviseră, neştiind prea bine ce se întâmplă cu mine şi unde sunt.

Spre norocul meu, m-au prins, m-au dus la spital, m-au operat şi mi-au oblojit rănile. Două săptămâni am fost străin de lumea de afară, cufundat doar în durerea şi frica de care se părea că nu mai pot scăpa. Apoi, într-o bună zi, am început să mănânc şi să mă simt mai bine. Am rămas însă temător şi tresar speriat la orice zgomot puternic.

Cel mai mult şi mai mult îmi doresc acum un locşor al meu, o căsuţă pe lângă sau în care să ma aciuez. Sunt cuminte şi sfios nevoie mare, stau şi în curte, nu sunt pretenţios defel.

Deocamdată sunt în convalescenţă, dar sunt puternic şi îmi voi reveni repede, am doar doi ani şi vreau să vad cât mai multe în viaţa asta care mi-a mai rămas.

NOTĂ: Motanul are aproximativ doi ani, momentan nu este castrat, dar dacă cineva doreşte să îl adopte, ne ocupăm noi şi de castrarea blănosului, dacă va fi ţinut în apartament. Poate sta şi la curte, la oraş sau undeva la ţară, este mare şi puternic, după ce se face bine va fi extrem de util chiar şi într-o gospodărie. Ne găsiţi la ihriel@live.com sau 0724071189.

Tamara forever

Am vazut aseară în sfârşit Mamouret. O comedie simplă, francă, care m-a făcut să râd cu poftă. Şi totuşi ceva a lipsit. Poate pentru că vine după sfâşietoarea Îngropaţi-mă de după plintă, un spectacol greu, pe care sunt fericită că am reuşit să îl văd pînă la capăt şi în faţa căruia am avut sentimente contradictorii, stări de agonie şi extaz.

O comedie după o dramă incomodă care te determină să te descarci realmente la final în ropote de aplauze. Oare e ciudat ca mi-a plăcut mai puţin?


Şi uite aşa încep un post despre Mamouret şi draga mea Tamara şi din a treia frază mă întorc spre cu totul altceva. Simt că e ca şi cum aş încerca să îmi găsesc circumstanţe atenuante. Să mă scuz faţă de mine că nu sunt la fel de impresionată ca de piesa în regia lui Yuri Kordonsky. Dar este absurd, nu se pot compara, sunt două genuri total diferite, îmi spun. Şi totuşi, de ce nu mă face să mă simt atât de bine râsul de la Mamouret pe cât mă aşteptam? Poate pentru că încărcătura emoţională este disproporţionată în comparaţie. Poate pentru că nu e de fapt nimic de comparat. Şi poate îmi plac mai mult dramele?

Dar să mă întorc la scopul meu primar: Tamara Buciuceanu-Botez. Femeia care mă face să râd oricând, în majoritatea rolurilor. Dragă Isoscel, voiam doar să îmi afirm aici speranţa că ne vei bucura cu prezenţa mulţi ani de acum încolo, pentru că pentru mine eşti o sursă de inspiraţie şi dincolo de scenă.

By train

I somehow always loved to travel by train. The cosy feeling you get...Like a baby lullabied into sleep on its grandmother's knees. Or like a drowsy afternoon spent in a dusty old rocking chair on a Texas porch, your crooked straw hat leaning sluggishly on the side.

Pressing your nose against the fingerprint-riddled glass.

Oh, and the meager cars, with their battered couches, reeking of ancient dust.

There are still many rocking cars songs I dream of singing, places to conquer, and remote feels to grow. There is a lifetime of this to go through. And a world of rocking to go with it, for the flavor.

Ofuri de primavara

Nush ce să zic, poate pentru că vine primăvara în sfârşit, cu caldurica se dezgroapă şi diverse lucruri pe care le-ai ţinut sub preş. Şi vine câte unul aşa si îţi trage una în moalele capului de nu mai ştii că e cu tine. Şi tu te opreşti nelămurit, pipăi binişor cucuiul şi te întrebi ce naiba te-a lovit.

Nu ştiu voi dar eu stau cuminte deocamdată şi aştept să treacă [cucuiul]. Trece de fiecare dată aşa că nu mă stresez.

Să avem o primăvară liniştită, fără angoase şi nevroze!

Sonia's Guide to Catvival

Hails all ye kitties outhere! I have recently switched to a new abode after 13 years of blissful slothfulness in a small town, where I reigned supreme over somewhat vast apartments and two most loyal subjects.

I am now reduced to a somewhat smaller domain, which I (darn!) have to share with one most annoying human, who fails to show up at the prick of my thumbs, as my former subjects used to. I do have all commodities and feel satisfied with my recent research of the space at hand.

However, there are quite a few items I cannot find it in myself to accept. Nor do my princely paws feel they can refrain from certain habits we have been cherishing for so long. Notwithstanding, I have come up with a most useful strategy that shall guarantee me a safe and comfortable rule for the time that cometh. To present it, I shall use to some extent sketchy, yet clear language, that will guide you on the right path to catvival and beyond.

1. Keep annoying human subject happy by allowing to pet princely head and fur. However, do remember to make clear that cannot go on for ever and that certain rigorously defined petting intervals should be observed [scratch when petting interval expires to make subject take this important point in]

2. Refrain from trespassing when annoying human subject is around [Bathroom tub, human's pillow, and kitchen table are off limits when human is in, otherwise human shall prosecute any trespassing in most annoying ways].

3. Remember to carefully inspect any corner of the royal apartments and leave naughty reminders of who's in charge in the remotest, out-of-sight-out-of-mind places when annoying human is out.

[to be continued, as annoying human personality gets uncovered]

Sonia out!