Așadar, fast-forward până la cămile. După o zi de stat iar cu dosu (aplatizat săracu de-acum) în trocarici, ajungem într-un locșor prăfos rău unde ni se zice că tre sa ne dezbărăm de diverse treburi de prin rucsaci/genți/etc. și să ne luăm mai așa, strictu necesar, că deh, cât poate să care și săracu animal în afară de prea-augustele noastre persoane. Așa că (femeile mai ales, vă dați seama) ne așternem pe scos diverse de prin traiste și îndesat prin diverse cotloane din trocarici ca să ușurăm cât mai serios bagaju pentru deșert.
Zis și făcut, după care pornim (cam temători unii-adică eu) spre mastodonții ăia care stăteau și ne așteptau cuminți să ne ia în cârcă. Se suie primu omuleț, după care îl văd pe nenea conducătoru de cămile că îi face semn subsemnatei că a venit rându ei. Buun, lăsând la o parte tremuriciu inerent care s-a insinuat atunci în frageda-mi făptură, îmi dau un ghiont virtual și mă îndrept cu o față de dus la tăiere spre cămila desemnată. Mă sui io acolo și așa fără să îmi zică nimeni nimic, se scoală namila în picioare. Hait! zic, până aici mi-a fost! când văd cum începe să crească brusc distanța dintre mine și pământ. Mă apuc voinicește cu ambele mâini de mâner (ah, da, fiecare cămilă-dromader de fapt-avea un fel de șa proptită fix pe cocoașă făcută din niște pături și un fel de schelet de metal cu un mâner în față de care se ținea călăritoru).
Pornim. Nu mai știu exact cât am făcut, inițial ne ziceau ceva de o oră juma, cert e că nu am stat să mă uit la ceas ci m-am chinuit să fac puțintică echilibristică pe animal acolo încercând să fac poze cu o mână și sucindu-mă în toate felurile și pozițiile, poate-poate oi sta mai comod. Cert e că nu există. Comod pe cămilă. E un nonsens. Nu se poate. Unii zic că îi durea nobilu șezut după aia, io nu comentez, mă dureau diverse. Mă bucuram totuși că nu-s bărbat....
Long story short...undeva pe la înserat ajungem la bivuac, adicătelea nește corturi ca de armată așa, dispuse într-un fel de dreptunghi sau pătrat, nu mai știu, cu niște covoare așternute în mijloc și niște măsuțe pe ele. În corturi, tot niște covoare, și 2 pături pt fiecare om (una pe post de pernă).
Io una m-am lungit urgent pe un covor de ăla (lângă o masă, desigur, să fiu aproape de sursa de hrană când avea să vină haleala), mi-am tras mâinile sub cap și dă-i și holbează-te la cer. Nu știu ce să zic, nu pot exprima ce fel a fost, pot spune doar că noaptea aceea, parțial petrecută sub cerul liber, cu dune roșiatice de nisip în jur și zarvă de tot felul și totuși o liniște inexplicabilă pentru mine, o să rămână undeva în suflețelul meu de rac pentru totdeauna. E cumva diferit de serile petrecute în Vamă în sac de dormit sau pe munte și totuși e similar. E ceva ce mă bucur că am putut simți, o experiență pentru suflet și minte.
Așa și cum e cu frigul, m-au întrebat mulți? Păi ca să vă faceți o idee, colegii mei care au dormit afară din cort au mărturisit că au cam dârdâit, cu pături cu tot.
Eu una m-am băgat la cort pe la 1 noaptea, cred, și era acceptabil de cald. O țâră mai încolo am simțit așa că mi-e cam răcoare și am tras un polar mai grosuț pe mine. Nu peste mult timp însă a început să piște cam rău frigul și am tras pătura peste cap. De-aici încolo nu vă mai pot spune nimic, pentru că am dormit ca un prunc (trebuie așadar că nu mi-a fost frig!)
Pe la 5 însă a trebuit să ne trezim și să o luăm din loc, ca să evităm căldura de foc. Io una mi-am ținut minte cămila și m-am dus întins tot la aia cu care venisem, am mângâiat-o pe căpșor și i-am mulțumit că a fost blândă cu mica europeană, că n-a zguduit-o prea rău la coborâtul și urcatul dunelor, și-am rugat-o să fie la fel de simpatică și la întoarcere.
În concluzie, cămilele și noaptea în deșertul Merzouga, nota zece, aș mai repeta experiența oricând.
Revin cât mai curând cu impresiile despre ce am văzut in Marakkech și în Essaouira (oraș-port la Atlantic, ca și Agadir).
Să ne citim sănătoși!
Un comentariu:
acelasi stil funny de scris. ma bucur ca mi-a venit ideea sa revin pe la tine pe blog :)
Trimiteți un comentariu