De pe la noi

Deşi acum vreo 4-5 ani mergeam relativ des la munte pe trasee diverse, în timp mi-am pierdut bunele obiceiuri şi am devenit cam pasivă din acest punct de vedere.

De curând însă am regăsit plăcerea de a urca pe cărări de munte. Care mai line, care mai abrupte, în final toate îţi oferă ceea ce nu găseşti nicăieri în altă parte: o panoramă unică, linişte şi/ sau triluri de mierle, aer tare, și, dacă te țin puterile, plăcerea de a fi la propriu cu capul în nori.

Am văzut de curând un film, parte documentar, parte fairy tale: Le renard et l'enfant. Impresionată de peisajele idilice, am cautat locațiile în care se filmase; surpriză: una dintre ele era România. Ceea ce m-a convins încă o dată că munții și pădurile noastre sunt inegalabile.

Cu toţii ne grăbim spre destinații care de care mai exotice (mă includ şi pe mine aici uneori) deşi nu cunoaştem nici jumătate din meleagurile noastre natale. Bănuiesc că asta e până la urmă firea omului. Să alerge permanent după zări mai albastre, doar pentru a se intoarce, iremediabil, la punctul de plecare. Ca într-un rit arhetipal, precum mitul eternei reîntoarceri a lui Eliade.

Pentru că, nu-i aşa, ne întoarcem întotdeauna acasă. Mai devreme sau mai târziu. Mai devreme sau mai târziu, acest acasa ne convinge. Iar atunci când îl descoperim în plenitudinea lui, ne îndrăgostim fără drept de apel.

Comico-politichia

După cum mă pronunţam într-un post mai vechi, când vine vorba de [viaţa] politică, sinapsele mele refuză să funcţioneze. Aş vrea să pot spune că nu mă interesează deloc, dar aşa cum până şi un ateu convins crede în ceva, nu pot afirma că îmi e total indiferentă. Mai ales când îmi dăruieşte monologuri spumoase de genul celui de azi, din RATB.

O doamnă, în 168, în-chipurile-dialog cu o altă doamnă:

"Da' Mircea arată mai bine decât Băse. Decât Traian, zic.

[doamna no. 2 ascultă, dă din cap, da nu scoate nicio vorbă]

Şi nevastă-sa? Cum o fi, că n-a arătat-o la televizor? Da ce-o fi lucrând ea? O fi profesoară, ingineră..medic?

[pauză prelungită la doamna no. 2]

Da. Mult mai bine arată Mircea. Că deh, nu le are cu..cu paharul zic. Că Băse merge la Golden Blitz. Şi după ce merge la Golden Blitz, merge la Golden Shlitz.

[hohote de râs prin autobuz]

Eh şi băutura asta, nu face rău aşa. Da' depinde şi cât bei. Să nu exagerezi.

Băse face baie de mulţime acum. Da. BA-IE DE MUL-ŢI-ME

[pauză, doamna no. 2 moţăia sfios]

Da' cu Boc cel mic ce ne facem? BOC BOC BOC"

Moment apoteotic în care apare inefabila frază pe vremea mea

Eleganţa ariciului

Am început de curând o cărticică primită de ziua mea. Se numeşte Eleganţa ariciului. Scrisă de o franţuzoaică născută în Maroc. Recunosc că m-a captivat. Şi mă întorc la ea cu religiozitate în fiecare seară când nu ies în oraş. Departe de a fi vreo profundă cugetare asupra sinelui, cărticica te surprinde cu umorul fin, ironia şi candoarea ei. Da, cred ca are o candoare aparte. E prima carte pe care nu îmi place să o explic dacă pot spune aşa. E CEVA în ea care mă face să mă întorc după mai mult. Este eleganţa ariciului, pe care ca ţepoasă autodeclarată o recunosc şi o preţuiesc.

"Dintre persoanele pe care le frecventează familia mea, toate au urmat aceeaşi cale: o tinereţe petrecută în încercarea de a-şi rentabiliza inteligenţa, de a stoarce ca pe-o lămâie filonul studiilor şi de a-şi asigura o poziţie de elită, pentru ca apoi să se întrebe cu uimire o viaţă întreagă de ce asemenea speranţe au dus la o existenţă atât de vană. Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol. "

Muriel Barbery - L'élégance du hérisson

Fericiţi cei săraci cu duhul

Cum am eu o doleanţă mai veche care mă roade, m-am hotărât să pun problema pe tapetul virtual: de mică încercam să înţeleg cum vine treaba asta cu "fericiţi cei săraci cu duhul" şi nu prea îmi ieşea; adică...cum vine asta...să fii aşa mai simpluţ, să nu ştii foarte multe, da' totuşi să fii mulţumit.

Acum însă îmi dau seama că vorba asta ascunde ceva înţelepciune. Bine că suntem noi şcoliţi, că ştim câte în lună şi în stele, că stăm şi medităm la dilemele existenţiale şi ne punem întrebări la fiecare 5 minute....şi făcând asta, uităm să mai trăim şi să ne bucurăm de ceea ce avem.

Am văzut zilele astea un documentar despre unul dintre multele triburi din Brazilia care din punctul nostru de vedere s-ar încadra la categoria "săraci cu duhul" (ca deh, nu este oameni ţivilizaţi ca noi, nu ştie ce e aia cuptor cu microunde, tembelizor, calculator şi alte minunăţii de astea ale tehnicii şi trăiesc ca pe vremea lui Cremene). Şi zicea acolo pe post un băştinaş de ăsta că erau mai fericiţi înainte să fie contactaţi de "omul alb"care nu le-a dat decât boli de-ale noastre care aproape i-au exterminat şi i-au facut să îşi schimbe iremediabil stilul de viaţă. Şi continua un pic trist zicând în limba lui ceea ce au tradus prin "Unfortunately, we can never go back to what we were before"

Toată chestia asta m-a atins o ţâră la coarda mea perfecţionistă şi m-a făcut să mă gândesc că, poate, alergăm un pic cam mult după lucruri pe care s-ar putea să nu le avem niciodată, să ne tunăm ca să zic aşa în fiinţe din ce în ce mai mirobolante, uitând însă in the process ceea ce suntem de fapt. Da, cu toţii am fost la un moment dat "săraci cu duhul"că toţi am pornit de undeva. Întrebarea e poate ar fi mai bine din când în când să redevenim mici şi neştiutori şi să ne bucurăm de lucrurile simple? Nu v-ar plăcea uneori să vă aplecaţi spre un fir de iarbă de la înălţimea superomului în care v-aţi transformat şi să respiraţi parfum de simplitate?