High expectations imply utter happiness and bitter disappointment. May we all have both in our lives!

duminică, 30 august 2009

De pe la noi

Deşi acum vreo 4-5 ani mergeam relativ des la munte pe trasee diverse, în timp mi-am pierdut bunele obiceiuri şi am devenit cam pasivă din acest punct de vedere.

De curând însă am regăsit plăcerea de a urca pe cărări de munte. Care mai line, care mai abrupte, în final toate îţi oferă ceea ce nu găseşti nicăieri în altă parte: o panoramă unică, linişte şi/ sau triluri de mierle, aer tare, și, dacă te țin puterile, plăcerea de a fi la propriu cu capul în nori.

Am văzut de curând un film, parte documentar, parte fairy tale: Le renard et l'enfant. Impresionată de peisajele idilice, am cautat locațiile în care se filmase; surpriză: una dintre ele era România. Ceea ce m-a convins încă o dată că munții și pădurile noastre sunt inegalabile.

Cu toţii ne grăbim spre destinații care de care mai exotice (mă includ şi pe mine aici uneori) deşi nu cunoaştem nici jumătate din meleagurile noastre natale. Bănuiesc că asta e până la urmă firea omului. Să alerge permanent după zări mai albastre, doar pentru a se intoarce, iremediabil, la punctul de plecare. Ca într-un rit arhetipal, precum mitul eternei reîntoarceri a lui Eliade.

Pentru că, nu-i aşa, ne întoarcem întotdeauna acasă. Mai devreme sau mai târziu. Mai devreme sau mai târziu, acest acasa ne convinge. Iar atunci când îl descoperim în plenitudinea lui, ne îndrăgostim fără drept de apel.

2 comentarii:

horace spunea...

Frumos post.. Felicitari! Cu totii simtim asta, mai ales ca traim in Bucuresti. Si asta ne maninca toti nervii :) Pe care inca ii mai avem ;) Ca muntii sint mai frumosi din Ardeal, e un lucru bine stiut. (chiar pot sa ti-l confirm). Poate tocmai de asta a scris si "Schimbarea la fata a Romaniei" Cioran. Se gandea la Eliade oare? :D

Cati spunea...

Multumesc pentru comentariu.

Muntii is frumosi oriunde pe la noi. Si simt asta dupa o vacanta in alti munti (plus mare).

Frumos le zic si Cioran si Eliade, desi amandoi au ales cumva zari mai albastre.

Tin minte ca prima carte a lui Cioran care mi-a picat in mana a fost fix cea despre care vorbesti. Dupa ce am citit-o, am refuzat o perioada sa ma mai ating de scriitura lui. Mi-am revenit :)