Cu biclă la purtător II

Am progresaaaaat! De duminica asta pot spune că sunt biciclistă. După începuturile timide, weekendul ăsta am mers pe pedale, am luat curbe si am pornit de pe loc.

Desigur, mai am multe de învăţat, dar ce e mai important e că m-am plimbat în voie pe alei şi mi-a plăcut să văd cum dansează copacii şi oamenii pe lîngă mine, aşa cum îi vedeam eu din şa.

Pistăăăă, de-abia aştept următoarea plimbărică!!!

Chiar dacă e oarecum frig, vremea asta e numai bună de biciclit. Aşa că, pe cai (ăăăăă biciclete), fraţilor!

Umbrele colorate

Vreme urâtă ieri, ar zice unii. Mohorât, ploaie rece de toamnă...Nervii de toamnă asociaţi...

Şi totuşi, plecând ieri de la muncă după o zi plină, aciuată sub umbrela mea colorată, am ales să merg la pas, fără a mă grăbi spre destinaţie, şi să ma bucur de ploaie, de oamenii pe care îi văd trecând pe lângă mine, de străduţe şi lumini.

Pe undeva, în starea asta contemplativă, deşi în mare parte grăbiţi şi zgribuliţi, oamenii mi s-au părut mai relaxaţi, mai puţin preocupaţi de ale lor şi mai deschişi. Am avut senzaţia că ascultă de acel sfat jucăuş care zice Wake up and smell the flowers, şi că se bucură de viaţă aşa cum ar trebui să facem în fiecare clipă.

Trecând pe podul Izvor, m-am oprit o clipă să admir luminile oraşului şi felul în care se oglindesc în apa Dâmboviţei. Şi atunci mi-am dat seama că, oricât de mult aş pretinde că nu suport oraşul ăsta murdar şi aglomerat, există şi motive pentru care îl iubesc. Şi din nou, l-am simţit al meu, şi am avut acel sentiment că fac parte din el cu adevărat.

Aseară, ploaia rece a redat oraşului culoarea. Dincolo de orice alt lucru, mi-a rămas în minte ca un buchet de umbrele colorate şi lumini discrete, care te fac să te simţi acasă.

Învingătorul nesociabil

Alături de felide, m-a fascinat întotdeauna acest animal şiret şi extrem de discret. Deşi a dat naştere la un adevărat mit legat de viclenia ei, vulpea rămâne un animal destul de timid în relaţia ei cu omul.

Vânată fără milă întrucât a fost şi este încă considerată de mulţi un animal dăunător, hăituită timp de secole de gonaci pentru pura plăcere a vânătorilor şi un trofeu râvnit de mulţi, micuţa roşcată a reuşit o performanţă pe care puţine alte specii au reuşit-o - să ne facă în ciudă, supravieţuind urii noastre furibunde şi, mai mult, să prolifereze:

Dar vulpea a invins, si nu numai atat, a devenit cel mai de succes carnivor din prezent. In ciuda atator masuri de distrugere, efectivul exemplarelor de vulpe din intreaga lume a crescut! La ora actuala vulpea este de fapt cea mai numeroasa specie de carnivore din lume, specialistii fiind de parere ca acest mic mamifer cu blana de foc va fi carnivorul viitorului, la propriu…Pentru ca tot mai multi zoologi se indoiesc de sansele ca ai nostri copii sa mai gaseasca lei, lupi, tigri, ursi, leoparzi si alte animale mari in salbaticie. Datorita vanatorii si distrugerii habitatului, pradatorul de top al unei lumi postapocaliptice se pare ca va fi omniprezenta vulpe.

Poate lucrul care mă fascinează cel mai mult la acest animal este independenţa lui şi modul în care îşi sfidează permanent soarta potrivnică.

Şi poate şi faptul că este atât de rezervată şi ţine atât de mult la spaţiul ei personal. Vulpea este un animal sălbatic prin excelenţă, iar ideea domesticirii ei rămâne doar un mit. Am văzut mai demult un film, parte documentar, parte fabulă, care ilustrează tocmai această idee: vulpea este un animal născut liber, pentru care orice limitare şi impunere este de neconceput; intromisiunea omului în viaţa ei, atunci când -extrem de rar, e drept-este acceptată, ar trebui privită ca un fapt extraordinar şi apreciată ca atare, întrucât în mod clar firea vulpii nu permite prea multe intimităţi de acest gen.

Mie una vulpea mi se pare un animal solitar, nu foarte sociabil, timid şi temător, dar extrem de descurcăreţ, poate puţin profitor, care reuşeşte întotdeauna să iasă învingător în orice situaţie.

În plus, ciudăţeniile vulpii mă duc cu gândul la acea idee conform căreia, dacă iubeşti cu adevărat ceva, trebuie să îl iei ca atare, să îl accepţi fără a încerca să schimbi felul lui de a fi, pentru că în final, atunci când schimbarea va fi completă, vei fi pierdut tocmai acea particularitate care îţi era dragă.

O creatură care se simte bine în lumea ei, dar care, atunci când e pusă în situaţii-limită şi e scoasă din aria ei de confort, te surprinde cu reacţii şi metode unice de supravieţuire. În ultimă instanţă, pentru mine simbolizează pe undeva dragostea de libertate, pentru că lipsa ei este poate chinul suprem pentru acest animal micuţ şi rezervat.

Ca şi vulpea, nu toţi reuşim să ieşim cu succes de fiecare dată din lumea noastră şi preferăm colţul nostru călduţ necunoscutului. Şi în acelaşi timp, atunci când ne părăsim colţul, suntem gata să dăm ce avem mai bun pentru a face o figură frumoasă.

Dar, spre deosebire de ea, ca oameni, suntem forţaţi de împrejurări să ieşim din ce în ce mai des din colţul nostru şi să evoluăm social. Lucky foxes, I say!

Curaj şi pasiune

Am vazut ieri un film artistic despre viaţa lui Graham Bell, inventatorul telefonului. Ţin minte că de mică citeam şi răsciteam o carte despre marile invenţii şi oamenii din spatele lor.

Acum că suntem înconjuraţi şi chiar copleşiţi de tehnologie, a fi inventator nu mai are poate savoarea iniţială a secolelor trecute, dar eu consider în continuare că a-ţi dedica viaţa unui ţel de acest fel rămâne o marcă a unei existenţe ALTFEL.

Bell a început ca profesor pentru surzi, susţinând cu ardoare că dincolo de vorbitul prin semne, aceştia pot şi au dreptul să articuleze cuvinte şi să se exprime asemenea celorlalţi. A muncit neobosit alături de elevii lui, iar cu una dintre cele mai strălucite eleve ale sale s-a şi căsătorit.

Mă întreb însă, chiar dacă vremea a trecut, oare bucuria şi emoţia lui Bell atunci când şi-a dat seama că vorbele lui au trecut pe sârmă până în camera alăturată, unde asistentul lui aştepta cu sufletul la gură, nu se regăsesc azi în munca oricărui pasionat de ştiinţă?

Deşi avem vederi mai largi, sunt încă tabuuri care trebuie înlăturate, iar era cuceritorilor este încă aici. Curiozitatea umană, curajul şi pasiunea au fost întotdeauna un motor pentru progres şi deşi există controverse în ziua de azi privind experimente extreme ale ştiinţei, care împing cunoaşterea umană dincolo de anumite limite, precum clonarea, unde am fi acum fără Graham Bell, Traian Vuia, Edison, Benjamin Franklin şi alţii ca ei?

We need our visionaries more than ever, but maybe the question now, as it was then, is to be able to tell courage from infatuation and stupidity and passion from obstinacy and indoctrination. Or has it become too hard to do that?

...si trece

Impresii post-maraton: surprinzător, în ciuda vremii reci şi a ploii, deşi am fost ultima din ştafetă şi mă simţeam oarecum presată de asta (evident racul din mine se manifesta in full splendour), am alergat relativ confortabil şi am scos un timp bun (10 km si jumătate în 58 min, recuperând-mi s-a spus, pentru ca nu aveam ceas-cam 10 min din timpul total al ştafetei).

O experienţă interesantă şi încă un challenge câştigat faţă de mine însămi. Am început să le număr, anul ăsta a fost unul plin: 2 ştafete şi o cursă populară.

Rezultatele finale nu apar încă pe pagina de web a maratonului, dar pentru noi, fetele, a fost o încercare câştigată şi asta e ceea ce contează.

Later edit: mi-a parvenit diploma între timp, ştafeta noastră a ieşit pe 47 din 100 ştafete înscrise :) Good job, girls!

Much later edit: Au gresit diploma, suntem pe 57 pînă la urmă....

Vine marea zi

Încep sa fac ceva progrese cu alergatul.

După ştafeta de 7 km (each) de la Maratonul de la Tuşnad, duminica asta o să alerg la prima mea competiție pe bune, Maratonul Internaţional Bucureşti. De data asta vor fi 10 km şi, probabil, o vreme deloc prietenoasă. Dar asta e, a challenge is a challenge!

Wish me luck!

Între nepăsare, compasiune şi milă

Ca orice răcuşor care respectă, am prostul obicei de a observa toate pisicile chioare, fără coadă sau mai ştiu eu cum schingiuite, câinii şchiopi, bolnavi, etc. şi rar scap fără să trec pe lângă vreo mortăciune prin oraş. De obicei ajut pisicile în măsura în care pot pentru că de câini am o teamă patologică.

La fel, dădeam cu generozitate tuturor cerşetorilor pe care îi întâlneam, ajutam bătrânicile să treacă strada, le căram sacoşele, asta în măsura timpului de care dispuneam.

La un moment dat m-am oprit cu datul la cerşetori datorită unei întâmplări care mi-a servit oarecum de lecţie: pe la Eroilor bântuia într-o perioadă un copil (cred ca era uşor debil mintal) care ducea în lesă un căţel mic dar foarte simpatic; copilul cerşea bani+spunea el+ pentru a-i lua câinelui de mâncare; i-am dat zece mii dar la câteva secunde după aceea el a scos un teanc de bancnote pe care mi l-a fluturat victorios prin faţă; de atunci n-am mai dat niciun ban niciunui cerşetor pentru simplul fapt că îmi este foarte greu să îmi dau seama dacă omul din faţa mea e sincer sau e doar o reţetă de succes gen Filantropica.

Am observat că oamenii manifestă una dintre aceste trei atitudini faţă de cerşetori: nepăsare (nu dau nici morţi şi comenteaza negativ), compasiune (comentează pozitiv dar nu dau) sau milă (dau şi un sfat pe lângă bani, mâncare, etc.).

Azi, pe metrou, pentru prima oară după multă vreme am dat zece mii unui om fara un picior cu un mesaj simplu: "Am nevoie de ajutor". Şi pe lângă mine au dat şi alţii. Foarte mulţi. Majoritatea celor din vagon.

Şi dintr-o dată, hotărârea mea de odinioară s-a schimbat: trebuie să dai dacă simţi şi când simţi mi-am zis, indiferent de cum e primit până la urmă....

And somehow today, giving so little made my day :)

Filmele pe calculator

În ultima vreme am tot încercat să mă uit seara dupa 10 la câte un film pe calculator. Ocazie cu care am constatat 2 lucruri:

-mă hotărăsc foarte greu ce film aş vrea să văd (pe reţeta "de ăsta nu am chef că e prea serios", "ăsta e prea violent", "ăsta e o prostie", "pe ăsta l-am văzut")
-atunci când mă hotărăsc până la urmă asupra unuia, adorm la jumătatea lui

Concluzia: am ajuns să mă uit la filme mai mult la cinematograf. Ceea ce nu e foarte rău. Pentru că eu una iubesc senzaţia pe care ţi-o dă un ecran mare, efectele 3D, un sunet de înaltă fidelitate şi, eventual, entuziasmul general de la final (am fost la cel puţin un film la finalul căruia s-a aplaudat ca la teatru)

Şi totuşi mărturisesc că există o categorie de filme pe care încă nu am reuşit să le "dorm": desenele animate/animeurile

Aşadar, pe cai, băieţi şi cu animeurile înainte că atât ne mai lasă Moş Ene şi munca să mai vedem...

PS: A se lua ca atare, adică un fel de autocritică declanşată de un trigger extern drag mie (cine ştie cunoaşte)