Umbrele colorate

Vreme urâtă ieri, ar zice unii. Mohorât, ploaie rece de toamnă...Nervii de toamnă asociaţi...

Şi totuşi, plecând ieri de la muncă după o zi plină, aciuată sub umbrela mea colorată, am ales să merg la pas, fără a mă grăbi spre destinaţie, şi să ma bucur de ploaie, de oamenii pe care îi văd trecând pe lângă mine, de străduţe şi lumini.

Pe undeva, în starea asta contemplativă, deşi în mare parte grăbiţi şi zgribuliţi, oamenii mi s-au părut mai relaxaţi, mai puţin preocupaţi de ale lor şi mai deschişi. Am avut senzaţia că ascultă de acel sfat jucăuş care zice Wake up and smell the flowers, şi că se bucură de viaţă aşa cum ar trebui să facem în fiecare clipă.

Trecând pe podul Izvor, m-am oprit o clipă să admir luminile oraşului şi felul în care se oglindesc în apa Dâmboviţei. Şi atunci mi-am dat seama că, oricât de mult aş pretinde că nu suport oraşul ăsta murdar şi aglomerat, există şi motive pentru care îl iubesc. Şi din nou, l-am simţit al meu, şi am avut acel sentiment că fac parte din el cu adevărat.

Aseară, ploaia rece a redat oraşului culoarea. Dincolo de orice alt lucru, mi-a rămas în minte ca un buchet de umbrele colorate şi lumini discrete, care te fac să te simţi acasă.