Tu de ce scrii?

Mă uitam recent pe lista mea de bloguri și observam că mai toți omuleții de acolo s-au cam oprit din scris de ceva vreme. Ca și mine, scriu ocazional, rar, sau deloc. Cea mai recentă postare a cuiva este veche de o săptămână, dar nici Sabina nu mai dă prin tărâmul ei virtual prea des. Nici Andy nu mai scrie așa des, și nici A blog on evolution și nici Irina nu mai zic nimic. E liniște pe frontul meu blogoristic.
Cam pe toți oamenii ăștia îi cunoșteam acum ceva vreme. Acum însă, deși știu încă, în mare cam ce face fiecare, nu prea mai comunicăm. Fiecare are viața lui și pare-mi-se că toți ne-am schimbat puțin în răstimpul ăsta. Am crescut, asta e cert, cel puțin formal, au mai trecut câțiva ani peste noi și peste scriiturile noastre. S-au schimbat lucruri mai mici sau mai mari în viețile noastre.

Nu știu de ce, dar constatând că și alte bloguri care musteau de opinii, viață, haz, dulce sarcasm, șarm, creativitate-- într-un cuvânt, viață--zac acoperite de colb pixelat, uitate într-un colț de Internet (sau de blogosferă), mă cuprinde o mică-mare jale. Parcă am pierdut ceva și nu vorbesc despre dorința compulsivă de a scrie, de a te confesa paginii virtuale, pentru că aceea sunt convinsă că e doar ațipită în sufletele amicilor mei bloggeri. E un fel de nostalgie după vremurile alea când de-abia așteptam să ajung acasă să mă aștern pe scris, după ce simțisem o zi întreagă cum dospește în mine un gând mic, mic de tot și se face un ditamai cheful de tastat cuvințele repede-repede, pe nerăsuflate, deșertând sacul gata să dea pe-afară, când mă trezeam în miez de noapte pentru că simțeam nevoia să "spun".

Fie că viața ne-a purtat pe alte meleaguri, în alte etape ale vieții, că am început să ne cultivăm alte pasiuni și am abandonat în cele din urmă (cel puțin temporar) scrisul, toți avem ceva în comun. La un moment dat am scris. Mult, torențial, hazliu, sentimental, creativ, seducător, pe bandă rulantă, noaptea târziu, sau în miez de zi, la cafeaua de dimineață. Vă mai amintiți senzația? Plăcerea supremă pe care o simțeam așternând rânduri după rânduri? Modul în care curgeau parcă frazele sau dimpotrivă, ne chinuiam uneori la fiecare frază, simțind că n-avem cuvintele la noi în momentele acelea?

Oare de ce scriem? Sau mai bine zis, de ce am scris? De ce am fost atât de prolifici într-o anumită perioadă din viața noastră doar pentru a ne lăsa gândurile nescrise apoi dintr-odată și abandonând penița închipuită pentru alte preocupări mai interesante sau mai potrivite pentru noi în acel moment?

Dragii mei prieteni din blogroll, vă provoc să scrieți, când și cum doriți, pe tărâmurile voastre virtuale lăsate în paragină, ce v-a impulsionat să vă faceți blog și să vă dați frâu liber gândurilor. Voi de ce scrieți?

Cu drag,

Cati

Fireflies in the garden sau cum sa îți faci ziua mai frumoasă

Nu știu voi, dar eu, de când cu iarna-primăvara asta incertă mai cad din când în când în butoiașul cu melancolie și ma chinui grozav să mă iau de brăcinari și să mă extrag de acolo.

În ultima vreme, când mai am momente de astea,  parcă am văzut dintr-odată toate filmele și am ascultat toată muzica care mă aducea pe linia de plutire și am mângâiat degeaba mâțele. Și totuși, bine a zis cine a zis că viața ți-o faci singur frumoasă. Fiecare are triggerele lui, lucrurile care îl fac fericit și îl fac să simtă acea bucurie tainică numai de el știută, pe care nu simți nevoia să o împarți decât cu tine.

Căutam deunăzi niscaiva muzica de suflet și tot umblând încolo și încoace pe tărâmurile virtuale, am dat peste un cântecel tare simpatic.

Mergând din link în link, am găsit și un film din a cărui coloană sonoră făcea parte, apoi pac! o poezică scurtă de Robert Frost pe care v-o scriu aici.

Fireflies in the Garden

Here come real stars to fill the upper skies,
And here on earth come emulating flies,
That though they never equal stars in size,
(And they were never really stars at heart)
Achieve at times a very star-like start.
Only, of course, they can't sustain the part. 

Și uite așa, muzichia, poezia și promisiunea unui film interesant m-au scos din butoi și mi-au luminat ziua. Me happy!

Pe voi ce vă face fericiți?

People who can't love?

I have been wondering for a great many years whether there really are people who are unable to love (and I mean love in any form, not just romantic love). The other day I found an interesting article on Internet which dwelt precisely on this topic. Here's an excerpt I found interesting:

People who are capable of loving treat others as if they are also capable of loving, whether they are or not. Many people today lack that ability or skill. They don’t understand or appreciate love because it has never been taught to them. They don’t know what love is because they have never experienced it. Too many people fit into this category, though we would like to believe otherwise.

If they believe we are capable of loving them, they may treat us as enemies. Worse, they may abuse us. What’s to be gained there?

An adult who has never experienced real love will have difficulty understanding love offered to them, will have problems receiving it and appreciating it. And most certainly will have great trouble returning it.

But the wall can be scaled, the problem overcome. Someone who experiences love for the first time as an adult will always have difficulty returning it consistently. Like a recovering addict, the recovering loveless will try and fail repeatedly, will always be a recovering loveless. But he will try again.

If we believe that an addict deserves to be given a chance to recover, then a person who has not experienced love should be given a chance to love and to be loved, a chance we would offer any addict. As with any kind of addiction, the recovering loveless needs consistent support from someone who understands. Someone who knows that he or she will "fall off the wagon," like any addict, but will try to get back on again if given the opportunity.

You, as someone who knows love, can give that opportunity.

We already have too many people in the world who do not know and have never known love. We need those who know love to share theirs before the loveless ones multiply.

And they will. Just look at how many people believe that war is the only way to achieve peace. They don’t know any other way.

You can show them.

What do you think? Is this true?

My stand on love

As promised in a previous post, I am going to tell you how I see love, irrespective of the scientific bullshit and everybody else's opinion on it.

LOVE is to me that eerie sentiment that makes you feel on top of the world, that sensation telling you that somehow, you won't be able to take another breath if he's not there with you that very moment and makes your heart cringe when he's away. Sometimes, when you're in love, you have a physical sensation of pain and delight, all at once, you feel the blood boil in your veins and the need to reach for him, to make sure he's right there beside you. And when he sits there with you, it feels like everything around you dissolves and at some point, it's just you and him, out of time, place, and all knowledge

I don't know what it is to others but to me is the best thing in this world. If I never loved I would consider myself both heart and brain dead.