N-am somn

Probabil ca sunt prea obosita sau ceva de genul, pentru ca dupa ce am dormitat pe drumul spre casa si am atipit pret de maxim o ora dupa aceea, de pe la 12 juma fixez tavanul si mi se invalmasesc o gramada de ganduri prin cap.

Trec printr-o perioada mai neagra in care optimismul meu e muribund si ma enerveaza vechile probleme, care evident, intre timp, s-au acutizat. Iarasi ma scoate din sarite cam orice, de la faptul ca nu vad decat aceeasi mitocanie si acelasi jeg (cu valente multiple, aplicabil atat literal cat si la nivel uman) pana la mersul pe bicla, care nu imi mai aduce vechile satisfactii.


sursa

Stiu, e ciudat, biciclista din mine se revolta in fata acestei ultime fraze. Da, draga mea, m-am saturat de aceleasi  "piste" prost si inoportun trasate pe trotuar, unde te lupti la fiecare pas cu oameni ca tine pentru spatiu (vital pana la urma), cu masinile parcate parca in ciuda ta peste tot [ca paranteza, deunazi, mergand spre Eroilor pe strada, pe langa Spitalul Universitar, am avut placerea sa vad masini parcate la doua randuri care ocupau o banda si jumatate, basca niste gipane pe avarii si niste dube la fel, de mai ramanea maxim o banda intreaga care putea fi folosita de masini-si evident nefericitii care au avut nefasta idee de a trece pe acolo pe doua roti, motorizate sau nu], de omuletii binevoitori care se dau la o parte opariti desi din bun simt nu ii claxonez ca nah, unde sa se dea omul, ca trotuarul e fix cat pista, dar care ma irita nonetheless cu atitudinea oparita, de faptul ca nimeni nu e atent cand merge pe strada dar se oftica tendentios daca indraznesti sa ii faci observatie. Bottomline, da, ajung din ce in ce mai des la munca mai degraba plina de nervi decat relaxata dupa peregrinarile mele prin oras pe doua roti.

Maybe it's just me, desi i-am mai auzit si pe altii care resimt aceeasi lehamite in crestere. Parca acum cativa ani cand mergeam mai des la munca pe bicicleta, resimteam o alta atmosfera si aveam senzatia ca "lucrurile se misca". Ei bine, acum ori s-au cam oprit ori m-am acrit eu. Se poate sa stau eu prost cu adaptarea. Dupa cum spune un confrate biciclist,

 m-am adaptat (ghidonul meu masoara acum 38.5cm, ideal in trafic), am fost atent care sunt regulile 'haosului' din trafic si acum stiu cum sa merg. 

Imi este clar ca eu una nu m-am adaptat. Am acelasi MTB de cativa ani desi parca incep sa ma satur de spatele curbat care vine la pachet cu genul asta de bicicleta. Le invidiez pe fetele care merg mandre in sa calare pe o bicicleta sic de oras. Dar asta este, oricum nu as avea unde sa tin doua biciclete. Am una si buna si pana si asta e suficient de grea cat sa imi taie pofta de carat pana la etajul coispe sau suit cu ea in metrou. Solutia: sa astept vremuri mai bune, vant de schimbare sau vreo minune cereasca, sau sa inghit in sec si sa ii dau la pedale inainte ca si pana acum. 

Rusinica...

Deși am avut parte de un vis împlinit anul ăsta la concertul Depeche Mode, am așteptat cu sufletul la gură și Rock the City 2013, sau mai bine zis, prestația live a celor de la Rammstein, căci a fost singura trupă care însemna ceva pentru mine din întregul line-up.

Buun, să începem cu începutul, zic.

1. Mi s-a părut mare măgărie să vinzi exclusiv abonamente pentru ambele zile de festival, fără a da posibilitatea omului să ALEAGĂ. Nu au existat bilete pe zile. Practic, vrei Rammstein, ia și trupa x, y, și z la pachet. Bonus de la noi. Frumos, asta dacă m-ar fi interesat vreuna. Dar nu a fost cazul!

2. Mă bucur că nu am avut strălucita idee de a veni cu 4-5 ore la devreme în căldura aia sufocanta, pentru că ORICUM nu mi-ar fi servit la NIMIC! Știu că au fost mulți care au făcut asta și îmi pare rău pentru ei. Din fericire, am avut marele noroc să îi văd pe Rammstein în condiții mult mai decente acum 3 ani, altfel sigur aș fi rămas cu un gust amar, în ciuda prestației lor excelente și de această dată.

3. Ca să trecem la miezul problemei: n-am văzut nimic. Ok, am zis, nu-i bai, îi știu pe băieți de data trecută, cam știu care e mersul, așa că mă mulțumesc să îi aud. Aiurea! Ce să auzi, frate, dacă ești la kilometri buni de scenă. Cât ar fi sunetul de bun, apăi nu răzbate și la prostime peste mări și țări, nu? N-am comentat, nu m-am gândit prea mult DE CE nu văd chiar nimic, că deh, oricum am un metru jumate și de obicei nu văd prea multe la concerte. Cu toate astea, mi-am dat seama că ceva e în neregulă după concert, când am auzit ditamai matahalele de oameni de la 1,85 în sus, care, ca plătitori de bilet la Normal Circle ce se aflau, ziceau cam tot același lucru: că nu văzuseră mai nimic. Buun, apoi, citind și je pe net, aflai care fu buba: 'mnealor, organizatorii lu' pește prăjit, s-au gândit să mai facă un bănuț, și au mărit zona de la Golden Circle. De unde, evident, rezultă, că Silver Circle ori s-a micșorat, ori s-a dat mai în spate și Normal Circle a ajuns la mama lu' Scaraoțchi în praznic.
4. E primul concert la care aproape am făcut atac de panică la coadă la CEVA (că n-am avut pretenții la băut ceva anume, era atât de cald încât eram dispusă să ma alimentez cu ce mai aveau omuleții de vândut). Să leșin nu alta, făcută conservă între voinici de 2-3 ori mai înalți ca mine, mai-mai să nu mai văd nici cerul pe alocuri.
5. Bude n-am prestat, că nu m-a tras deloc ața dupa 2 cozi la care am participat din plin, dar am auzit că era aceeași poveste fantastică coborâtă din legendele urbane concertistice.

Concluzie: După spusele unei donșoare de pe la organizatori

Delimitarea cercurilor s-a facut in mod diferit in cele doua zile datorita volumului diferit de spectatori. Prima zi a fost exceptia iar golden-ul si silver-ul au incaput amandoua in zona de golden. Nu ai ce sa faci cand vin atatia oameni. Unii vor sta mai in spate. La Wachen vede toata lumea tot? Nu. Vad cei care stau in fata. Daca delimitarile nu ar exista, 10.000 de oameni s-ar ingramadi in fata scenei si in caz de incendiu s-ar termina urat de tot. La un concert cu atatea instalatii pirotehnice, pericolul de incendiu creste considerabil.
Imi pare rau daca pentru unii spectatori a fost neplacut. Desi este adevarat ca au fost lipsuri, tot consider ca este necesar sa privim o problema din mai multe puncte de vedere inainte sa il luam in brate pe Badea si sa urlam: “Pai da, ca in Romania asa se intampla, ca ne batem joc ca asa si pe dincolo”

 Păi nu urlăm degeaba, dragă. Omul a dat bani pe bilet și vrea un concert civilizat! Ce ați făcut voi cu delimitarea e jenant și degradant. Suntem oameni, nu animale! Vinzi atâtea bilete cât să fie ok pentru toată lumea, nu ca să îți umfli buzunarele, după care te doare la bască. Băi mă lași cu incendiul? Fată dragă, dacă era un incendiu, muream naibii cu toții până ieșeam din zonă. Ție cât ți-a luat să ieși de la concert? 5 minute, probabil, că deh, ești organizator, nu jumătate de oră cât le-a luat restului muritorilor.
Am lucrat și eu ca voluntar la concerte și am fost și de cealaltă parte a baricadei și crede-mă, îmi dau seama când organizarea lasă de dorit, așa că lasă-mă să te contrazic, a voastră nu a fost proastă, a fost SUB ORICE CRITICĂ. Să ajungi în față să îți iei ceva de băut după o oră si jumătate de stat la coadă și să te ia ăl de vinde berea sufletului la mișto (nici măcar nu mi s-a întâmplat mie, dar am văzut cazuri nenumărate de acest gen) când deja ești plin de nervi și la limita răbdării, să stai la coadă la jetoane doar ca să treci la alte cozi similare dacă vrei să torni ceva pe gât, că ți s-a uscat și stomacu de arșiță sau dacă vrei să scapi de presiunea de pe vezică, eh, ce pot să spun, e CEVA, mai greu de găsit prin alte părți, BRAVO, sunteți cei mai tari!

Aaaanyway, acestea fiind spuse, vă recomand cu căldură ORICE concert Rammstein CARE NU SE ȚINE ÎN ROMÂNIA! S-auzim de bine și nenea cu organizarea, îți doresc mai multă compasiune și mai puțină foame de bani, cum ar zice hip-hoperu.

Când mori de grija altuia....

Frate, n-o să pricep în veci de ce dacă apare pe Facebook un anunț cu un animal (de orice fel ar fi el) părăsit sau abuzat se primesc musai comentarii super avizate. Not. Mi s-a întâmplat și mie. Păi sigur, că un om nu ai ajuta, etc. Băi nene, da' mă cunoști așa de bine, știi ce fac eu în timpul meu liber, pe cine ajut sau nu? Și până la urmă ce te freacă grija, că eu nu vin la tine să îți dau sfaturi gratuite sau să îți comentez preocupările, alegerile, viața, etc. Sau alte comentarii cu nu mai puneți poze cu copii mutilați, câini bătuți și alte lucruri de gen, pentru că lumea intră pe FB să socializeze și să se distreze. Așa este, dar să vă zic o veste proaspătă: pe mirobolantul Feisbuc există și magazine online și reclame și muuulte alte chestii, da? Și nu în ultimul rând, a devenit o mini-platformă de activism. Da, evident că dacă dai share la o poză cu smogul din nush ce țară nu diminuezi poluarea. Însă cu ajutorul FB eu una am aflat de o grămadă de lucruri de care habar n-aveam, lucruri care ne afectează sau ne vor afecta pe viitor, am citit opinii foarte pertinente, am ajutat cum am putut în diverse situații și da, făcând lucrurile astea simt că am crescut, că am mai învățat ceva.
Da, înțeleg, îți este greu să vezi un animal mutilat sau oameni bătuți pe la demonstrații.  E plină lumea de blestemății. Eu însă nu am pus niciodată poze atât de oribile. Un om normal suportă zic eu să vadă un animal mușcat de altul, fără un picior, o ureche. Nu pun pozele pe care le vad zilnic pe paginile asociațiilor care salvează animale prin toată lumea asta și credeți-mă că am văzut lucruri care m-au făcut să mă întreb de ce ne mai rabdă Pământul ăsta la cât suntem de nemernici. Da, normal că băgăm capul în nisip ca struțul la vederea unor astfel de apeluri, pentru că așa cum mi s-a spus în nenumărate rânduri, e doar un animal. Și pentru că e doar un animal, asta îți permite ție, ca ființă superioară, să faci ce vrei cu el. Coz u got the power, right? But have you got a right mind as well?
Ne oripilăm în mod ipocrit la oribilități și condamnăm pe cei care salvează alte vieți decât cele umane sau îi considerăm niște idioți care au prea mult timp liber.
Băi nene, da te-ai gândit vreodată că ăia care mutilează o amărâtă de mâță de plăcere o să îți dea mâine-poimâine ție una în cap pe stradă, că o să îți răpească copilul când iese de la școală și cine știe ce o să îi facă? Nu vorbesc aici de unu care trage mâța de coadă sau smulge picioarele la muște, că nu despre asta e vorba aici, ci de unu care se plimbă cu pușca la el și mai bagă câte o alice în ce animal găsește (cu stăpân, fără, nu contează). Cruzimea nejustificată nu e ok și din punctul meu de vedere, trebuie pedepsită, și aspru încă. Pentru că dacă nu pedepsești asta, probabil că mai încolo, va trebui să pedepsești niște fapte cu mult mai grave.
Citeam mai demult că Mafia italiană își alege membrii încă din copilărie, din rândul celor care chinuie animalele. Asta pentru că așa știu sigur că cei pe care îi pun la treabă nu vor avea nicio problemă să comită toate blestemățiile de care este nevoie, atunci când va fi nevoie.
Nu sunt activist, pentru că nu am nici timpul, nici curajul necesar. There, I said it, I'm a freakin' coward! Cu toate acestea, ajut când și cum pot în diverse cazuri de animale abuzate sau fără stăpân. Nu le bag nimănui pe gât, le pun la mine pe pagină, pe spațiul meu personal de pe o platformă socială. Și da, sunt deschisă la dialog și la argumente logice și de bun simț. Când însă vii și acuzi, jignești sau pur și simplu comentezi ca să te afli în treabă, pentru că n-ai altceva mai bun de făcut, comentariile tale nu au valoare pentru mine și aleg să le șterg.
Desigur, Feisbuc este și o oglindă imensă pentru maneliștii și pițipoancele de pe tot mapamondul ăsta. De aceea, depinde de tine cum folosești această platformă socială. Și încă ceva. Înainte să sari cu comentariul, uită-te puțin la tine și pune-ți capul la contribuție, că e gratis, nu te costă nimic, pune rotițele alea în mișcare, că au ruginit de când nu le-ai mai folosit, lasă prejudecățile și gândește cu capul tău. Întreabă-te dacă tu ai făcut vreun gest pentru altcineva în ultima vreme și cât de des faci asta. Și dacă consideri că eu sau alții suntem nebuni pentru că vrem să găsim casă unui câine amărât, e ok, e dreptul tău la opinie. Numai nu veni și arunca cu venin gratuit. Nu faci niciun bine nimănui. Nici măcar ție.

The Great Gatsby

Mi-a plăcut dintotdeauna cartea și am urât-o cu pasiune pe fetița asta slabă, răsfățată și enervantă care e Daisy. Țin minte că atunci când am terminat cartea am plâns sincer pentru Gatsby și am continuat să o urăsc pe Daisy până acum, când am văzut filmul. Nu știu de ce, dar acum m-am liniștit, am făcut pace cu ea și am acceptat inevitabilul. Am iertat-o văzând-o întruchipată de Mulligan, am încercat să o înțeleg. Deși  știam ce se întâmplă, tot am rămas cu ochii pe generic la final, părându-mi iarăși rău pentru săracul Gatsby. Parcă așteptam ceva, poate un final diferit față de cel al lui Fitzgerald, nu știu. Poate doream să nu se termine filmul. Cert e că m-a ținut cu ochii pe ecran și m-a prins și emoțional, exact cum a făcut-o și cartea.

Excelent joc actoricesc din partea majorității actorilor. Trebuie să recunosc că în ciuda faptului că în tinerețea lui nu l-am putut suporta pe DiCaprio, pe măsură ce a crescut, a trebuit să îi dau Cezarului ce-i al Cezarului și să îi recunosc meritele. E un actor fantastic, joacă excelent roluri destul de variate și a atins acea frumusețe matură care nu poate face decât să îl ajute în carieră. Carey Mulligan confirmă cel puțin pentru mine cărarea asta pe care a început să și-o croiască cu  An Education, iar Tobey Maguire m-a impresionat în mod plăcut.

Ascultasem dinainte coloana sonoră și știam la ce să mă aștept, e o îmbinare foarte reușită și cel putin 3 dintre piesele prezente pe OST au devenit plăcerea mea vinovată.  Ce mai tura-vura, un film bun all over. Go see it, people!

În altă ordine de idei, filmul mi-a făcut o poftă nebună să citesc ce a mai scris Fitzgerald și să pătrund în epoca generației pierdute în care a creat, a iubit și a murit.

Un vis hipnotic

Aveam atât de multe de spus despre subiectul ăsta și totuși acum, că mă găsesc în fața foii virtuale, parcă nu îmi găsesc cuvintele. Sunt încă hipnotizată.
Mă simt de parcă m-a călcat trenul, mă doare capul de mor, plus, gâtul, șalele și picioarele. Cred că îmbătrânesc. That must be it.

Aseară însă mi-am văzut visul cu ochii. Aseară m-am întâlnit cu muzica pe care o ascult de la 8 ani. Nu știam cum va fi, în mod ciudat nu aveam așteptări, știam că se întâmplă asta după 25 ani, dar recunosc că aveam emoții. Așa de multe încât inițial nu prea mi-am intrat în ritm. Parcă încă nu-mi venea să cred că ei sunt, că ei sunt acolo pe scenă.

Poate am stat eu departe de scenă (gazon B, deh! și oricum văd prost de tot la distanță), dar mie mi s-au părut neschimbați. După atâția ani de urmărit concerte ale lor pe youtube și prin alte surse, parcă eram prieteni vechi. Nu știu pentru alții cum a fost (am tot auzit comentarii negative gen...sonorizarea proastă, Dave a cântat nasol, nu mai are voce, e penibil, etc.), dar pentru mine a fost exact ce mi-am dorit. Chiar și după 25 de ani au rămas tot trupa mea favorită și nu m-au dezamăgit defel. A fost un spectacol în toată puterea cuvântului și asta e cam tot ce pot spune. Pentru prima oară de când mă știu nu pot să exprim ce am simțit aseară. Nu am cuvintele la mine. Ce știu însă acum este că inima mea a crescut, că e mare ca o pâine caldă și că am o stare de bine care va rămâne mult, mult timp cu mine. Parcă nimic nu mă poate atinge, nimic nu mă poate întrista acum. I feel, oh, so good! Thanks guys for that!

Tu de ce scrii?

Mă uitam recent pe lista mea de bloguri și observam că mai toți omuleții de acolo s-au cam oprit din scris de ceva vreme. Ca și mine, scriu ocazional, rar, sau deloc. Cea mai recentă postare a cuiva este veche de o săptămână, dar nici Sabina nu mai dă prin tărâmul ei virtual prea des. Nici Andy nu mai scrie așa des, și nici A blog on evolution și nici Irina nu mai zic nimic. E liniște pe frontul meu blogoristic.
Cam pe toți oamenii ăștia îi cunoșteam acum ceva vreme. Acum însă, deși știu încă, în mare cam ce face fiecare, nu prea mai comunicăm. Fiecare are viața lui și pare-mi-se că toți ne-am schimbat puțin în răstimpul ăsta. Am crescut, asta e cert, cel puțin formal, au mai trecut câțiva ani peste noi și peste scriiturile noastre. S-au schimbat lucruri mai mici sau mai mari în viețile noastre.

Nu știu de ce, dar constatând că și alte bloguri care musteau de opinii, viață, haz, dulce sarcasm, șarm, creativitate-- într-un cuvânt, viață--zac acoperite de colb pixelat, uitate într-un colț de Internet (sau de blogosferă), mă cuprinde o mică-mare jale. Parcă am pierdut ceva și nu vorbesc despre dorința compulsivă de a scrie, de a te confesa paginii virtuale, pentru că aceea sunt convinsă că e doar ațipită în sufletele amicilor mei bloggeri. E un fel de nostalgie după vremurile alea când de-abia așteptam să ajung acasă să mă aștern pe scris, după ce simțisem o zi întreagă cum dospește în mine un gând mic, mic de tot și se face un ditamai cheful de tastat cuvințele repede-repede, pe nerăsuflate, deșertând sacul gata să dea pe-afară, când mă trezeam în miez de noapte pentru că simțeam nevoia să "spun".

Fie că viața ne-a purtat pe alte meleaguri, în alte etape ale vieții, că am început să ne cultivăm alte pasiuni și am abandonat în cele din urmă (cel puțin temporar) scrisul, toți avem ceva în comun. La un moment dat am scris. Mult, torențial, hazliu, sentimental, creativ, seducător, pe bandă rulantă, noaptea târziu, sau în miez de zi, la cafeaua de dimineață. Vă mai amintiți senzația? Plăcerea supremă pe care o simțeam așternând rânduri după rânduri? Modul în care curgeau parcă frazele sau dimpotrivă, ne chinuiam uneori la fiecare frază, simțind că n-avem cuvintele la noi în momentele acelea?

Oare de ce scriem? Sau mai bine zis, de ce am scris? De ce am fost atât de prolifici într-o anumită perioadă din viața noastră doar pentru a ne lăsa gândurile nescrise apoi dintr-odată și abandonând penița închipuită pentru alte preocupări mai interesante sau mai potrivite pentru noi în acel moment?

Dragii mei prieteni din blogroll, vă provoc să scrieți, când și cum doriți, pe tărâmurile voastre virtuale lăsate în paragină, ce v-a impulsionat să vă faceți blog și să vă dați frâu liber gândurilor. Voi de ce scrieți?

Cu drag,

Cati

May

I think this is going to be a great month, I can feel it. One trip to the country of my heart, two concerts on the way, spring-to-summer weather, a tranquil state of mind, my recipe for a great month.

Plus some inspirational stories of ordinary people who toughen it up and just enjoy whatever comes their way:

Emmanuel on The X Factor Australia show

Joseph Whelan on The X Factor UK show

I promise from now on I will never ever complain, whatever happens to me is just rubbish I should not worry about and work myself up, chin up and go on!

Have a great summer everybody!

Happiness

Uneori stau și mă gândesc că sunt o mare nerecunoscătoare, că în loc să mă bucur de ceea ce am, visez mereu la altele și mă amărăsc singură pentru tot felul de prostii.

Și totuși...nu vreau sa renunț la visele mele, la ce mă face fericită, cântându-mi veșnic fraza asta cu trebuie să mă mulțumesc cu ce am. Nu cred că e în firea mea și oricât de mult mi-aș flutura vorbulițele astea prin față, nu fac decât să mă mint. Deși mi-aș dori pe undeva să mă mulțumesc cu ce am tot timpul și să nu îmi doresc mai mult, nu cred că voi reuși vreodată să fac asta.

Și până la urmă dacă ești mereu mulțumit cu ce ai și nimic mai mult, ești fericit? Da, sunt mulți oameni care sunt fericiți astfel. La mine însă se pare că acționează alte resorturi, unele care mă împing mereu înainte, să descopăr alte lucruri, locuri, oameni, perspective. E adevărat, poate, că asta nu îmi aduce o fericire egală, constantă, călduță și îndestulătoare, dar mă face să trec prin clipe de fericire supremă, când, plutesc pe norișorul meu, neînțeleasă poate de alții, dar cu adevărat în elementul meu. 

Și da, am și clipe de nefericire abisală, dar cine nu le are? Îmi asum faptul că îmi place să trăiesc intens orice lucru care mi se întâmplă, pentru că fiecare e o pietricică la temelia propriului meu zgârie-nori. Și în fiecare zi urc mai sus spre nori, căzând mai apoi câteva etaje bune, într-acest du-te vino inexorabil de clipe fericite și triste. Ce pot să zic, așa cum e ea, life is good :)

I want to break free...

Nu știu exact cum s-a întâmplat (ba știu exact, dar nu vreau să recunosc!), dar parca în ultima vreme m-am cufundat nepermis de mult în cotidian și rutină. Prețioasele mele aripi de libertate se odihnesc în comoditatea și oboseala existenței de zi cu zi și parcă cu fiecare clipă devin din ce în ce mai fragile și mai șterse.

De ceva vreme simt nevoia unei noutăți, a unei eliberări, a unei mici nebunii. Și asta poate fi orice. Chiar și ceva banal pentru alții, cum ar fi o escapada pe undeva, neștiut, nebănuit. Simt nevoia sa ma pierd pentru câteva zile într-un loc necunoscut, nu neapărat departe de oameni, sau mai bine zis doar departe de oamenii pe care îi cunosc. Vreau să fug undeva unde nu mă știe nimeni, să mă ascund  pentru câteva zile acolo, și apoi să mă întorc luminoasă acasă, cu forțe proaspete, pentru un calup nou de realitate.
I want a break. From me, the social me, the responsible me, the nice me, the eager-to-please-me, the reliable me, I want to shake off conventionality, rules, bills, explanations, cat hair, plans, and do exactly what I want to do, when I want to do it. For a few days only. And mind you, I will do it! Dunno when or how, but I will.

See you when I come back :)

Fireflies in the garden sau cum sa îți faci ziua mai frumoasă

Nu știu voi, dar eu, de când cu iarna-primăvara asta incertă mai cad din când în când în butoiașul cu melancolie și ma chinui grozav să mă iau de brăcinari și să mă extrag de acolo.

În ultima vreme, când mai am momente de astea,  parcă am văzut dintr-odată toate filmele și am ascultat toată muzica care mă aducea pe linia de plutire și am mângâiat degeaba mâțele. Și totuși, bine a zis cine a zis că viața ți-o faci singur frumoasă. Fiecare are triggerele lui, lucrurile care îl fac fericit și îl fac să simtă acea bucurie tainică numai de el știută, pe care nu simți nevoia să o împarți decât cu tine.

Căutam deunăzi niscaiva muzica de suflet și tot umblând încolo și încoace pe tărâmurile virtuale, am dat peste un cântecel tare simpatic.

Mergând din link în link, am găsit și un film din a cărui coloană sonoră făcea parte, apoi pac! o poezică scurtă de Robert Frost pe care v-o scriu aici.

Fireflies in the Garden

Here come real stars to fill the upper skies,
And here on earth come emulating flies,
That though they never equal stars in size,
(And they were never really stars at heart)
Achieve at times a very star-like start.
Only, of course, they can't sustain the part. 

Și uite așa, muzichia, poezia și promisiunea unui film interesant m-au scos din butoi și mi-au luminat ziua. Me happy!

Pe voi ce vă face fericiți?

Despre gropi și pichamăre

Iar scriu când simt că mi-a ajuns cuțitul la os. Și azi iar mi-a ajuns.

Orașul ăsta e un mare șantier. La fiecare colț de stradă (și nu vorbesc la figurat, mergând ieri pe Știrbei, de la Berzei până la Cișmigiu era cate o groapa proaspăt săpată, cu omuleții aferenți la fiecare colț de străduța perpendiculară pe Știrbei) mai apare câte o groapă (delimitată și marcată sau nu ca sa o vezi de la distanță) , apoi câte un mușuroi de zici că am aterizat în țara cârtițelor. Buun. Toate bune și frumoase. Numai de ar fi doar gropile. Dar fiecare groapă vine cu propriul ei concert strident și monoton: pickhammer, târnăcop, baros și alte instrumente perfect acordate spre deznădejdea urechilor subsemnatei și probabil a multora care le bagă în seamă (sincer, cum oare să nu le bagi în seamă atunci când trebuie să mergi pe stradă întrucât pe trotuar nu se poate, că deh, se lucrează).

Și mai mult, mă uit la omuleții care lucrează la gropane. Fără nicio protecție gen căști etc. Și atunci mă întreb: oare am eu o problemă cu auzul în sensul că aud prea bine? Știu că mi-am promis să ignor toate chestiile stresante din afara mea, dar uneori e tare greu. Mai ales când adormi în zgomot de pickhammer (s-a spart o conductă de apă la blocul de vis-a-vis sau Dumnezeu mai știe de ce mai sapă oamenii ăștia neobosiți), pe drum spre muncă auzi același susur delicat de drujbe și alte chestii finuțe, iar odată ajuns la birou sau pe unde ai (sau nu) treabă, eventual ai norocul să mai sape vreo "Direcție" vreo gropiță, groapă sau gropan ori vine careva să repare vreun aer condiționat fix deasupra capului tău.

Minunat! Și când, sătul de atâta concerto grosso, te retragi cu un licăr de speranță în ochi spre parc, ce să vezi frate, se tunde iarba!!!! Grrrrrrr!

PS: Ei da' și când se liniștesc toți oamenii muncitori și fiecare se retrage la umbra cu o bere, și te culci și tu pe o ureche și zici că ai scăpat, ia ghici: sună telefonul! De aceea îmi promit acum și aici, ca una din zilele astea, scot televizorul, calculatorul, frigiderul, telefonul și tot ce mai produce zgomot din priza, închid mobilul, îmi pun niște antifoane și stau pe întuneric să gust LINIȘTEAAAAAAAAA!

Ofuri de primavara

Nush ce să zic, poate pentru că vine primăvara în sfârşit, cu caldurica se dezgroapă şi diverse lucruri pe care le-ai ţinut sub preş. Şi vine câte unul aşa si îţi trage una în moalele capului de nu mai ştii că e cu tine. Şi tu te opreşti nelămurit, pipăi binişor cucuiul şi te întrebi ce naiba te-a lovit.

Nu ştiu voi dar eu stau cuminte deocamdată şi aştept să treacă [cucuiul]. Trece de fiecare dată aşa că nu mă stresez.

Să avem o primăvară liniştită, fără angoase şi nevroze!

Sonia's Guide to Catvival

Hails all ye kitties outhere! I have recently switched to a new abode after 13 years of blissful slothfulness in a small town, where I reigned supreme over somewhat vast apartments and two most loyal subjects.

I am now reduced to a somewhat smaller domain, which I (darn!) have to share with one most annoying human, who fails to show up at the prick of my thumbs, as my former subjects used to. I do have all commodities and feel satisfied with my recent research of the space at hand.

However, there are quite a few items I cannot find it in myself to accept. Nor do my princely paws feel they can refrain from certain habits we have been cherishing for so long. Notwithstanding, I have come up with a most useful strategy that shall guarantee me a safe and comfortable rule for the time that cometh. To present it, I shall use to some extent sketchy, yet clear language, that will guide you on the right path to catvival and beyond.

1. Keep annoying human subject happy by allowing to pet princely head and fur. However, do remember to make clear that cannot go on for ever and that certain rigorously defined petting intervals should be observed [scratch when petting interval expires to make subject take this important point in]

2. Refrain from trespassing when annoying human subject is around [Bathroom tub, human's pillow, and kitchen table are off limits when human is in, otherwise human shall prosecute any trespassing in most annoying ways].

3. Remember to carefully inspect any corner of the royal apartments and leave naughty reminders of who's in charge in the remotest, out-of-sight-out-of-mind places when annoying human is out.

[to be continued, as annoying human personality gets uncovered]

Sonia out!

Am zis!

Anul ăsta, de sarbători, o să îmi duc sufletul la păscut. O să mi-l scald în poveşti, o să-l adap cu multă zăpadă şi cu soare cu dinţi, apoi o să îl dezgheţ la căldură lângă blăniţa ei pufoasă. Şi o să îi dau să guste dulceţuri meşteşugite înainte să-mi ceară. Şi-o să mă prindă ca pe vremuri mama cu degetul în borcan :)

Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.

O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!

Mondays

OK, so I know this is no news for anybody, but I just have to say it. Today more than ever, for no particular reason, I do. I hate Monday.
I find it less and less appealing to wake up to go to work on Monday. Can't we just skip to Tuesday directly?At least then I'd know there's less days to wake up to go to work :))

Of late, no matter how awesome or quiet my weekend was, I find that on Monday mornings there is an extra load of sleep weighing on me and somehow I can manage to get rid of it no later than 10 AM, which results in a late arrival to work.

I am trying, really, doing my very best, but somehow, I find myself defeated by the almighty power of sleep and dire idleness every damn Monday!
With days getting shorter and light getting dimmer, sun turning a blind eye on us, I do find MONdays increasingly more annoying. It is then than I say, thank God for Garfield to spice up my slothfulness and give me a thumbs up on any guilt-free instance of it.

Sonisphere văzut de (pe) jos

Bifat si Sonisphere.
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)

Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.

Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.

E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.

Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.

Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!

It should be

It should be simple. It starts and it evolves. Naturally. Without props, pushes, and the sort. And too much compromise.

But in reality, you have to compromise. In everything. Otherwise, it just does not work. Or does it?

Why do we make everything a game and we are always lurking for the big prize or something? Why can't we just be straight and honest about things and need to make it complicated? Life is just too short for us to make it more complicated than it already is.

Why do we love?

I often ask myself how is it that this somewhat weird and funny feeling takes shape into a soul. What makes love appear and surface?

Why do we fall in love, why do we keep loving and hang in there no matter how many painstakingly hard moments this puts us through.

I guess we do this basically because it makes us feel that we belong. Being in love kinda carves out a piece of reality for you, making it your own, customized corner of the world. A place where you feel good.Even if unrequitted, love does make you feel that you belong. Gives you a purpose, a sense of being, a road to follow, a direction.
Good or bad, it organizes your chaos and sorts things out for you in a weird kinda way.

Why do you people out there love?

Despre durerea în cot

Cam de pe la începutul acestui an minunat mă simt de parcă m-a luat o tornadă în iureşul ei şi nu m-a mai lăsat.

Am ajuns ca în reclama aia despre ciclul inexorabil birou-pat. Stres, stres şi iarăşi stres.

După un weekend foarte fain la Bran, am ajuns să mă duc la muncă de parcă aş merge la pierzanie.

Şi ciclul birou-pat continuă. Pentru că lately am aflat că şi cunoscuţii mei tot prin aceleaşi ape se scaldă.

Nimic nou sub soare. Aşa trăiesc mulţi negrişori pe plantaţie din capitala asta europeană. Trag din greu la jug. Că deh, e criză şi tre să fii fericit că încă mai ai plantaţie unde să prăşeşti. Că nah, alţii nu mai au şi e nasol.

Buun, şi totuşi, altfel nu se poate trăi.

Ba da. Se cheamă stress management sau, preluând o vorbă din popor, mi-se-rupism.

Băi, e foarte bine să te doară în cot măcar din când în când. Ba chiar e foarte sănătos! Mai ales că vine şi primăvara, ceea ce te îndeamnă considerabil să aplici politica asta.

Având în vedere că am cam ajuns la fundul sacului, e cazul să iau măsuri. Trebuie să învăţ să mă doară în cot. Mai mult.

Vreau...

să fie soare şi frumos afară

să dispară mormanele astea urâte de murdărie de pe străzi

şi bălţile neprietenoase.

Vreau să alerg prin parc în voie

Şi să merg cu bicicleta.

Nu mai vreau să mă închid în hrube îmbâcsite de fum de ţigară şi mirosuri de mâncare

Vreau sa respir aer de primăvară!