Nu, nu e nicio greşeală! Liniştea poate suna într-un fel. Într-un fel diferit pentru fiecare. Îţi mai aminteşti cum sună liniştea ta?
Eu cred că i-am pierdut clinchetul printre claxoane, ţipete, înjurături, sirene de ambulanţă, conversaţii candide sau nu la mobil, poveşti intime spuse fără jenă cu voce tare în autobuz, muzică de orice fel posibil şi câte şi mai câte.
De 1 decembrie aş vrea să merg undeva unde pot auzi liniştea. Aşa că mă gândesc să vin la muncă, singură, într-o clădire mare şi goală. Goală de sunete. Pentru că, ştiu eu, de 1 decembrie până şi pădurile de pe la munte vor fi pline de tot felul de ecouri. Şi acum, chiar am nevoie de nişte linişte terapeutica :)
vineri, 27 noiembrie 2009
miercuri, 25 noiembrie 2009
Răbdarea timpului
Mă gândesc uneori că suntem atât de ocupaţi cu propriile noastre gânduri şi probleme că uităm sau pretindem că nu avem timp pentru a spune ceea ce simţim cu adevărat oamenilor pe care îi preţuim, stimăm, sau iubim.
Şi aici mă includ şi pe mine. Mi-e ruşine să admit că de multe ori trebuie să îi tai scurt avîntul omului care mă sună să mă întrebe de sănătate pentru că sunt la muncă şi nu am timp. De multe ori e scuzabil, da zicem, pentru că, deh, la muncă munceşti, nu stai la telefon. Dar stau şi mă gândesc că poate şi omul ăla şi-a rupt 5 min din timpul lui ca să îmi audă măcar vocea. Depinde doar de noi să ne facem timp până la urmă.
Măcar 5 minute să ne sunăm bunicile singure, părinţii care sunt departe de noi, prietenii de pe alte continente, surorile şi fraţii la fel de ocupaţi ca şi noi...
De fiecare dată când o sun, singura mea bunică rămasă în viaţă îmi spune că se bucură că îmi aude glasul pentru că e ca şi cum m-ar fi văzut. Cât de puţin trebuie să fac până la urmă ca să aduc lacrimi de bucurie pe chipul ei. Sunt gesturi atât de simple, pe care parcă le facem din ce în ce mai rar.
Îmi spunea cineva că nu înţelege ce pot vorbi cu ai mei în fiecare zi la telefon. Nu am, dar faptul că îmi aud vocea îi bucură şi asta e mare lucru.
Niciodată nu avem timp, se pare. Pentru lucrurile cu adevărat importante. În schimb, ne facem timp pentru propria noastră plăcere. Pentru a face lucrurile care ne plac. E normal pe undeva. După cum ziceam aici, suntem din ce în ce mai alienaţi, ne retragem fiecare pe insuliţa lui unde facem tot ce putem pentru a regăsi o stare de bine pe care ni se pare că am pierdut-o iremediabil.
Şi dacă pentru o clipă, măcar o dată pe săptămână ne-am extrage din confortul fericirii proprii şi i-am face fericiţi şi pe alţii, aratându-le că ne pasă şi de ei?
Mai rău e că nu mai avem răbdare. Poate şi pentru că nici timpul nu mai are răbdare cu noi.
Mă uit că parinţii noştri încă mai au răbdare după 25 de ani de muncă să ne suporte toate psihozele, depresiile, nervii de toamnă, primăvară, iarnă şi all-season, şi să ne împace, chiar dacă mai degrabă ar fi ei cei îndreptăţiţi la puţină înţelegere.
Noi? Un pachet de nervi din orive motiv imaginabil. Drept e, cum se zice, şi vremurile erau altele. Indeed. Noi suntem stresaţi. Muncim mult.
OK, so? Şi prin anii 80 se muncea şi mai mult, nu prea aveau ai noştri timp să meargă prea mult la film-teatru şi alte distracţii că în multe cazuri, la 26 de ani aveau deja un copil acasă care voia de mâncare, cu care făceau lecţiile şi o gospodărie de ţinut în spinare.
Acum, mă găndesc că eu una ajung uneori seara acasă şi deşi îs ruptă de oboseală, nici să dorm parcă nu îmi vine. Câţi dintre noi nu fixăm tâmp un perete anost din cuşculiţa noastră urbană după o zi de coşmar? Fără chef şi fără gănduri?
Where do we go from here? How do we change this?
Şi aici mă includ şi pe mine. Mi-e ruşine să admit că de multe ori trebuie să îi tai scurt avîntul omului care mă sună să mă întrebe de sănătate pentru că sunt la muncă şi nu am timp. De multe ori e scuzabil, da zicem, pentru că, deh, la muncă munceşti, nu stai la telefon. Dar stau şi mă gândesc că poate şi omul ăla şi-a rupt 5 min din timpul lui ca să îmi audă măcar vocea. Depinde doar de noi să ne facem timp până la urmă.
Măcar 5 minute să ne sunăm bunicile singure, părinţii care sunt departe de noi, prietenii de pe alte continente, surorile şi fraţii la fel de ocupaţi ca şi noi...
De fiecare dată când o sun, singura mea bunică rămasă în viaţă îmi spune că se bucură că îmi aude glasul pentru că e ca şi cum m-ar fi văzut. Cât de puţin trebuie să fac până la urmă ca să aduc lacrimi de bucurie pe chipul ei. Sunt gesturi atât de simple, pe care parcă le facem din ce în ce mai rar.
Îmi spunea cineva că nu înţelege ce pot vorbi cu ai mei în fiecare zi la telefon. Nu am, dar faptul că îmi aud vocea îi bucură şi asta e mare lucru.
Niciodată nu avem timp, se pare. Pentru lucrurile cu adevărat importante. În schimb, ne facem timp pentru propria noastră plăcere. Pentru a face lucrurile care ne plac. E normal pe undeva. După cum ziceam aici, suntem din ce în ce mai alienaţi, ne retragem fiecare pe insuliţa lui unde facem tot ce putem pentru a regăsi o stare de bine pe care ni se pare că am pierdut-o iremediabil.
Şi dacă pentru o clipă, măcar o dată pe săptămână ne-am extrage din confortul fericirii proprii şi i-am face fericiţi şi pe alţii, aratându-le că ne pasă şi de ei?
Mai rău e că nu mai avem răbdare. Poate şi pentru că nici timpul nu mai are răbdare cu noi.
Mă uit că parinţii noştri încă mai au răbdare după 25 de ani de muncă să ne suporte toate psihozele, depresiile, nervii de toamnă, primăvară, iarnă şi all-season, şi să ne împace, chiar dacă mai degrabă ar fi ei cei îndreptăţiţi la puţină înţelegere.
Noi? Un pachet de nervi din orive motiv imaginabil. Drept e, cum se zice, şi vremurile erau altele. Indeed. Noi suntem stresaţi. Muncim mult.
OK, so? Şi prin anii 80 se muncea şi mai mult, nu prea aveau ai noştri timp să meargă prea mult la film-teatru şi alte distracţii că în multe cazuri, la 26 de ani aveau deja un copil acasă care voia de mâncare, cu care făceau lecţiile şi o gospodărie de ţinut în spinare.
Acum, mă găndesc că eu una ajung uneori seara acasă şi deşi îs ruptă de oboseală, nici să dorm parcă nu îmi vine. Câţi dintre noi nu fixăm tâmp un perete anost din cuşculiţa noastră urbană după o zi de coşmar? Fără chef şi fără gănduri?
Where do we go from here? How do we change this?
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Shakespeare stuff
Mi-aduc aminte cât ne-a chinuit Dorobăţ în facultate cu Shakespeare.... ce cursuri cu multe semne de suspensie puteai lua şi ce groază generală era pentru noi cursul practic al lui.
Şi totuşi, acum am în bibliotecă un volum cu operele complete ale lui Shakespeare and I have him to thank for that:) So, I say, all the best to you professor!
Şi totuşi, acum am în bibliotecă un volum cu operele complete ale lui Shakespeare and I have him to thank for that:) So, I say, all the best to you professor!
Prospero:
Our revels now are ended. These our actors,
As I foretold you, were all spirits, and
Are melted into air, into thin air:
And like the baseless fabric of this vision,
The cloud-capp'd tow'rs, the gorgeous palaces,
The solemn temples, the great globe itself,
Yea, all which it inherit, shall dissolve,
And, like this insubstantial pageant faded,
Leave not a rack behind. We are such stuff
As dreams are made on; and our little life
Is rounded with a sleep.
vineri, 20 noiembrie 2009
A guide to badger behavior
CONS
1. Badgers like to sleep. A lot. And when they do, they loathe to be bothered by anyone or anything.
2. Badgers act, well,....like badgers. As such, thou shall not ask for smiles or good spirits when someone is in badger mode. Being a badger is a serious and complicated business and they cannot waste precious time on trivial matters such as smiles.
3. Badgers muse extensively and dislike being bothered when they do that. If, however, you dare bother them with anything, make sure it is something of utmost importance to the badger logic, otherwise you may not get any answer whatsoever.
4. Badger thoughts and emotions are their own. As such, it is useless to ask them how they feel when in badger mode. It's pretty obvious and will not hear you repeat that question over and over again.
5. It is common knowledge that badgers do tend to pick on small details. It's a habit of theirs and they are very fond of it. Do not try to dissuade them from displaying it. It is useless at any rate. They shall do it again.
6. Thou shall not speak too loud or laugh too heartily in presence of a badger. Both are offences brought to common sense and badger ears.
7. It is very hard to get inside the badgers' circle of trust and very easy to get out.
PROS
1. Badgers are very loving, lovely, and lovable. Their rare smiles can light up a room.
2. Badgers are very honest and dependable. Once they give their word, you can be sure they will keep it.
3. Though not a common practice, badgers can put themselves off badger mode when they feel such a course of action is well-deserved.
4. Badgers are some of the best friends you can find, provided you observe their badger mode schedule.
5. Badgers have an acute sense of style. As such, do trust them when they say that does not match the other pieces of your attire.
6. Badgers do take good care of their loved ones.
7. Badgers always champion good causes and tend to go against mainstream behavior in this respect.
1. Badgers like to sleep. A lot. And when they do, they loathe to be bothered by anyone or anything.
2. Badgers act, well,....like badgers. As such, thou shall not ask for smiles or good spirits when someone is in badger mode. Being a badger is a serious and complicated business and they cannot waste precious time on trivial matters such as smiles.
3. Badgers muse extensively and dislike being bothered when they do that. If, however, you dare bother them with anything, make sure it is something of utmost importance to the badger logic, otherwise you may not get any answer whatsoever.
4. Badger thoughts and emotions are their own. As such, it is useless to ask them how they feel when in badger mode. It's pretty obvious and will not hear you repeat that question over and over again.
5. It is common knowledge that badgers do tend to pick on small details. It's a habit of theirs and they are very fond of it. Do not try to dissuade them from displaying it. It is useless at any rate. They shall do it again.
6. Thou shall not speak too loud or laugh too heartily in presence of a badger. Both are offences brought to common sense and badger ears.
7. It is very hard to get inside the badgers' circle of trust and very easy to get out.
PROS
1. Badgers are very loving, lovely, and lovable. Their rare smiles can light up a room.
2. Badgers are very honest and dependable. Once they give their word, you can be sure they will keep it.
3. Though not a common practice, badgers can put themselves off badger mode when they feel such a course of action is well-deserved.
4. Badgers are some of the best friends you can find, provided you observe their badger mode schedule.
5. Badgers have an acute sense of style. As such, do trust them when they say that does not match the other pieces of your attire.
6. Badgers do take good care of their loved ones.
7. Badgers always champion good causes and tend to go against mainstream behavior in this respect.
miercuri, 18 noiembrie 2009
Unde au dispărut bicicliştii?
Clar greva asta la metrou pune bicicleta într-o lumină aparte chiar şi pentru cei care nu erau mari fani ai biciclitului. Şi totuşi, azi dimineaţă, feliată între diverşi participanţi la frenezia RATB-ilistică, degeaba am încercat să disting mai mult de 2 (două) biciclete în trafic pe ruta Militari-Eroilor.
Drept e, e cam rece şi gripa e în pârg. Dar în alte zile parcă vedeam mai mulţi biciclişti. Cred că i-a doborât porcina or something, altfel nu îmi explic, mai ales că zilele astea erau o ocazie perfectă to make a statement biciclistic. Poate că şi şoferii au fost mai nervoşi zilele astea şi mai intoleranţi decât de obicei (nu că ar fi foarte indulgenţi usually),aşa că poate fi şi ăsta un motiv, nu e nicio plăcere să ajungi ori cu nervii la pământ la muncă/unde ai treabă sau-Doamne fereşte!-cu integritatea fizică în piuneze.
Vorba lui Lestat in Queen of the Damned (că tot îmi plac mie filmele cu vampiroshi): Come out, come out, wherever you are!
Drept e, e cam rece şi gripa e în pârg. Dar în alte zile parcă vedeam mai mulţi biciclişti. Cred că i-a doborât porcina or something, altfel nu îmi explic, mai ales că zilele astea erau o ocazie perfectă to make a statement biciclistic. Poate că şi şoferii au fost mai nervoşi zilele astea şi mai intoleranţi decât de obicei (nu că ar fi foarte indulgenţi usually),aşa că poate fi şi ăsta un motiv, nu e nicio plăcere să ajungi ori cu nervii la pământ la muncă/unde ai treabă sau-Doamne fereşte!-cu integritatea fizică în piuneze.
Vorba lui Lestat in Queen of the Damned (că tot îmi plac mie filmele cu vampiroshi): Come out, come out, wherever you are!
marți, 17 noiembrie 2009
Alone on a pier
Aseară mi-au picat ochii pe o imagine (într-un film, parcă) care mie una îmi sugerează un sentiment de singurătate şi tristeţe maximă: un om rămas singur pe un ponton privind pierdut barca care e deja departe...Nu mai e nimeni acolo, doar el şi scândurile alea vechi de lângă care tocmai a plecat ceva ce şi-ar fi dorit.
Pe undeva, tabloul ăsta mi se pare mai trist decât peronul unei gări şi un om care tocmai a pierdut trenul. Imaginea cu trenul parcă are şi o nuanţă de haz, pentru că mi-l închipui pe întârziat alergând, de exemplu, cu două valijoare în mână după el, strigând "Opriţi, opriţi!"
Cumva, omul de pe ponton mi-ar crea o imagine dezolantă dacă ar încerca să prindă bărcuţa aruncându-se în apă. Şi nemărginirea aia de ape îmi evocă aşa un sentiment de deşertăciune şi neputinţă...
Desigur ca ambele imagini pot fi şi vesele în diverse contexte, dar cert e că primul sentiment evocat e cel de tristeţe. Man alone on a pier is regret, sadness, loneliness, futility. Asta e primul lucru care îmi vine în minte.
Pe undeva, tabloul ăsta mi se pare mai trist decât peronul unei gări şi un om care tocmai a pierdut trenul. Imaginea cu trenul parcă are şi o nuanţă de haz, pentru că mi-l închipui pe întârziat alergând, de exemplu, cu două valijoare în mână după el, strigând "Opriţi, opriţi!"
Cumva, omul de pe ponton mi-ar crea o imagine dezolantă dacă ar încerca să prindă bărcuţa aruncându-se în apă. Şi nemărginirea aia de ape îmi evocă aşa un sentiment de deşertăciune şi neputinţă...
Desigur ca ambele imagini pot fi şi vesele în diverse contexte, dar cert e că primul sentiment evocat e cel de tristeţe. Man alone on a pier is regret, sadness, loneliness, futility. Asta e primul lucru care îmi vine în minte.
luni, 16 noiembrie 2009
Io cu cine votez?
Domne', e groasa treaba, ce mai... Am ajuns fix precum cetăţeanu' turmentat care întreabă în continuu cu cine votează. Iniţial când l-am văzut pe Mr. Am-păr-lung-şi-atitudine-nepartidistă, am zis că în sfârşit turmentarea ia sfârşit.
După care m-am întrebat oare câţi îl vor vota. Ce şanse sunt ca cel pe care îl votez să meargă în turul 2? Drept pentru care sunt în continuare sceptică.
Caragiale dragă, ai fost şi rămâi un geniu. În plus, dacă te gândeşti cumva să tragi o fugă prin România secolului 21, îţi garantez că o să te distrezi de minune. O să vezi că NIMIC nu s-a schimbat de fapt. Te salut, maestre, şi dacă treci prin timpul nostru, te invit la o bere Silva, că măcar asta e de-a noastră, să mai depănăm amintiri din trecut, prezent şi viitor, şi să facem haz de necaz!
După care m-am întrebat oare câţi îl vor vota. Ce şanse sunt ca cel pe care îl votez să meargă în turul 2? Drept pentru care sunt în continuare sceptică.
Caragiale dragă, ai fost şi rămâi un geniu. În plus, dacă te gândeşti cumva să tragi o fugă prin România secolului 21, îţi garantez că o să te distrezi de minune. O să vezi că NIMIC nu s-a schimbat de fapt. Te salut, maestre, şi dacă treci prin timpul nostru, te invit la o bere Silva, că măcar asta e de-a noastră, să mai depănăm amintiri din trecut, prezent şi viitor, şi să facem haz de necaz!
Frunze şi verde de toamnă
Trecând azi prin Cişmigiu în drum spre muncă, nu m-am putut abţine să nu admir combinaţia plăcută de verde a arbuştilor pereni şi paleta coloristică bogată a covorului foşnitor de sub paşii trecătorilor.
E o tablou foarte odihnitor pentru ochi mi se pare mie. Dacă mai adaugi şi aerul ceva mai curat decât de obicei, parcă nici nu-ţi mai pare ziua de luni aşa de mohorâtă şi ajungi la birou cu un uşor zâmbet pe buze (Uşor zic, să nu exagerăm!)
Până nu demult ignoram cât de plăcut poate fi să ieşi în parc măcar 5 minute să mănânci un sandwich, dar acum îmi dau seama că e mare lucru să poţi face asta, chiar şi acum când e destul de rece vremea.
Cert e că după ora 3, când mai toată lumea îşi sprijină în fel şi chip falca la birou, gândindu-se la patul călduţ de acasă, o raită prin parc te mai scoate din amorţeală.
E o tablou foarte odihnitor pentru ochi mi se pare mie. Dacă mai adaugi şi aerul ceva mai curat decât de obicei, parcă nici nu-ţi mai pare ziua de luni aşa de mohorâtă şi ajungi la birou cu un uşor zâmbet pe buze (Uşor zic, să nu exagerăm!)
Până nu demult ignoram cât de plăcut poate fi să ieşi în parc măcar 5 minute să mănânci un sandwich, dar acum îmi dau seama că e mare lucru să poţi face asta, chiar şi acum când e destul de rece vremea.
Cert e că după ora 3, când mai toată lumea îşi sprijină în fel şi chip falca la birou, gândindu-se la patul călduţ de acasă, o raită prin parc te mai scoate din amorţeală.
miercuri, 11 noiembrie 2009
Poezia de seară
Răsfoind paginile virtuale ale Internetului, am dat peste un website cu poezii, printre care mi-am regăsit o favorită:
L'amour et la mort
(A M. Louis de Ronchaud)
I
Regardez-les passer, ces couples éphémères !
Dans les bras l'un de l'autre enlacés un moment,
Tous, avant de mêler à jamais leurs poussières,
Font le même serment :
Toujours ! Un mot hardi que les cieux qui vieillissent
Avec étonnement entendent prononcer,
Et qu'osent répéter des lèvres qui pâlissent
Et qui vont se glacer.
Vous qui vivez si peu, pourquoi cette promesse
Qu'un élan d'espérance arrache à votre coeur,
Vain défi qu'au néant vous jetez, dans l'ivresse
D'un instant de bonheur ?
Amants, autour de vous une voix inflexible
Crie à tout ce qui naît : "Aime et meurs ici-bas ! "
La mort est implacable et le ciel insensible ;
Vous n'échapperez pas.
Eh bien ! puisqu'il le faut, sans trouble et sans murmure,
Forts de ce même amour dont vous vous enivrez
Et perdus dans le sein de l'immense Nature,
Aimez donc, et mourez !
II
Non, non, tout n'est pas dit, vers la beauté fragile
Quand un charme invincible emporte le désir,
Sous le feu d'un baiser quand notre pauvre argile
A frémi de plaisir.
Notre serment sacré part d'une âme immortelle ;
C'est elle qui s'émeut quand frissonne le corps ;
Nous entendons sa voix et le bruit de son aile
Jusque dans nos transports.
Nous le répétons donc, ce mot qui fait d'envie
Pâlir au firmament les astres radieux,
Ce mot qui joint les coeurs et devient, dès la vie,
Leur lien pour les cieux.
Dans le ravissement d'une éternelle étreinte
Ils passent entraînés, ces couples amoureux,
Et ne s'arrêtent pas pour jeter avec crainte
Un regard autour d'eux.
Ils demeurent sereins quand tout s'écroule et tombe ;
Leur espoir est leur joie et leur appui divin ;
Ils ne trébuchent point lorsque contre une tombe
Leur pied heurte en chemin.
Toi-même, quand tes bois abritent leur délire,
Quand tu couvres de fleurs et d'ombre leurs sentiers,
Nature, toi leur mère, aurais-tu ce sourire
S'ils mouraient tout entiers ?
Sous le voile léger de la beauté mortelle
Trouver l'âme qu'on cherche et qui pour nous éclôt,
Le temps de l'entrevoir, de s'écrier : " C'est Elle ! "
Et la perdre aussitôt,
Et la perdre à jamais ! Cette seule pensée
Change en spectre à nos yeux l'image de l'amour.
Quoi ! ces voeux infinis, cette ardeur insensée
Pour un être d'un jour !
Et toi, serais-tu donc à ce point sans entrailles,
Grand Dieu qui dois d'en haut tout entendre et tout voir,
Que tant d'adieux navrants et tant de funérailles
Ne puissent t'émouvoir,
Qu'à cette tombe obscure où tu nous fais descendre
Tu dises : " Garde-les, leurs cris sont superflus.
Amèrement en vain l'on pleure sur leur cendre ;
Tu ne les rendras plus ! "
Mais non ! Dieu qu'on dit bon, tu permets qu'on espère ;
Unir pour séparer, ce n'est point ton dessein.
Tout ce qui s'est aimé, fût-ce un jour, sur la terre,
Va s'aimer dans ton sein.
III
Eternité de l'homme, illusion ! chimère !
Mensonge de l'amour et de l'orgueil humain !
Il n'a point eu d'hier, ce fantôme éphémère,
Il lui faut un demain !
Pour cet éclair de vie et pour cette étincelle
Qui brûle une minute en vos coeurs étonnés,
Vous oubliez soudain la fange maternelle
Et vos destins bornés.
Vous échapperiez donc, ô rêveurs téméraires
Seuls au Pouvoir fatal qui détruit en créant ?
Quittez un tel espoir ; tous les limons sont frères
En face du néant.
Vous dites à la Nuit qui passe dans ses voiles :
" J'aime, et j'espère voir expirer tes flambeaux. "
La Nuit ne répond rien, mais demain ses étoiles
Luiront sur vos tombeaux.
Vous croyez que l'amour dont l'âpre feu vous presse
A réservé pour vous sa flamme et ses rayons ;
La fleur que vous brisez soupire avec ivresse :
"Nous aussi nous aimons !"
Heureux, vous aspirez la grande âme invisible
Qui remplit tout, les bois, les champs de ses ardeurs ;
La Nature sourit, mais elle est insensible :
Que lui font vos bonheurs ?
Elle n'a qu'un désir, la marâtre immortelle,
C'est d'enfanter toujours, sans fin, sans trêve, encor.
Mère avide, elle a pris l'éternité pour elle,
Et vous laisse la mort.
Toute sa prévoyance est pour ce qui va naître ;
Le reste est confondu dans un suprême oubli.
Vous, vous avez aimé, vous pouvez disparaître :
Son voeu s'est accompli.
Quand un souffle d'amour traverse vos poitrines,
Sur des flots de bonheur vous tenant suspendus,
Aux pieds de la Beauté lorsque des mains divines
Vous jettent éperdus ;
Quand, pressant sur ce coeur qui va bientôt s'éteindre
Un autre objet souffrant, forme vaine ici-bas,
Il vous semble, mortels, que vous allez étreindre
L'Infini dans vos bras ;
Ces délires sacrés, ces désirs sans mesure
Déchaînés dans vos flancs comme d'ardents essaims,
Ces transports, c'est déjà l'Humanité future
Qui s'agite en vos seins.
Elle se dissoudra, cette argile légère
Qu'ont émue un instant la joie et la douleur ;
Les vents vont disperser cette noble poussière
Qui fut jadis un coeur.
Mais d'autres coeurs naîtront qui renoueront la trame
De vos espoirs brisés, de vos amours éteints,
Perpétuant vos pleurs, vos rêves, votre flamme,
Dans les âges lointains.
Tous les êtres, formant une chaîne éternelle,
Se passent, en courant, le flambeau de l'amour.
Chacun rapidement prend la torche immortelle
Et la rend à son tour.
Aveuglés par l'éclat de sa lumière errante,
Vous jurez, dans la nuit où le sort vous plongea,
De la tenir toujours : à votre main mourante
Elle échappe déjà.
Du moins vous aurez vu luire un éclair sublime ;
Il aura sillonné votre vie un moment ;
En tombant vous pourrez emporter dans l'abîme
Votre éblouissement.
Et quand il régnerait au fond du ciel paisible
Un être sans pitié qui contemplât souffrir,
Si son oeil éternel considère, impassible,
Le naître et le mourir,
Sur le bord de la tombe, et sous ce regard même,
Qu'un mouvement d'amour soit encor votre adieu !
Oui, faites voir combien l'homme est grand lorsqu'il aime,
Et pardonnez à Dieu !
marți, 10 noiembrie 2009
Civil disobedience
Nesupunerea civilă e un concept care m-a fascinat dintotdeauna şi care mi-a fost reamintit de The Great Debaters.
Bazele lui au fost teoretizate de Henry David Thoreau, printre altele, filozof, poet şi activist, într-un eseu cu acelaşi nume.
Ideea e pe cât de simplă pe atât de gustată şi în ziua de azi: oamenii au o datorie (morală) de a rezista în faţa unei legi nedrepte. Aşa să fie sau nu?
Nesupunerea civilă este refuzul de a te supune unor norme sau legi emise de un guvern sau o forţă conducătoare fără a face uz de violenţă, prin protest paşnic.
Conceptul e central în gândirea lui Gandhi şi a stat la baza filozofiei sale Satayagraha.
Problema care s-a pus este de fapt dacă într-o democraţie nesupunerea civilă este legitimă, pornindu-se de la ideea că dacă în cadrul unei societăţi democratice fiecare începe să protesteze când şi cum vrea, considerându-se deasupra legii, se ajunge la haos.
Cert e că de foarte multe ori, nesupunerea civilă este practic singura cale de a te împotrivi unei legi prost croite. Mai mult, poate că protestul non-violent a dus în timp la dezvoltarea şi întărirea conceptului de democraţie şi nu la subminarea lui.
În acelaşi timp, s-ar putea spune că într-o societate democratică funcţională, statul de drept este suveran, iar încălcarea deliberată a legilor este inacceptabilă. De acord, dar în acest caz se pune sub semnul întrebării corectitudinea legilor. Pentru ca acest ultim postulat să fie valabil trebuie să ne asigurăm înainte de toate că legile sunt ireproşabile şi că nimeni nu poate găsi nimic de imputat în această privinţă. Şi cum totul este relativ, iar majorităţile impun norma, se poate ajunge la democraţii aberante care trădează însăşi conceptul care stă la baza lor.
Personal, cred că acest concept e corect şi legitim într-o democraţie sănătoasă atâta vreme cât legile sunt făcute de oameni iar omul este supus greşelii.
Astfel, trebuie să existe dreptul de a te revolta împotriva unei legi pe care o consideri nedreaptă atâta vreme cât acest protest este non-violent şi valoarea conceptului este demonstrată istoric de naţiuni întregi care s-au eliberat de regimuri totalitare şi forţe de ocupaţie prin nesupunere civilă.
Totuşi, nesupunerea civilă va rămâne probabil, veşnic, un subiect aprins de dezbatere :)
Bazele lui au fost teoretizate de Henry David Thoreau, printre altele, filozof, poet şi activist, într-un eseu cu acelaşi nume.
Ideea e pe cât de simplă pe atât de gustată şi în ziua de azi: oamenii au o datorie (morală) de a rezista în faţa unei legi nedrepte. Aşa să fie sau nu?
Nesupunerea civilă este refuzul de a te supune unor norme sau legi emise de un guvern sau o forţă conducătoare fără a face uz de violenţă, prin protest paşnic.
Conceptul e central în gândirea lui Gandhi şi a stat la baza filozofiei sale Satayagraha.
Problema care s-a pus este de fapt dacă într-o democraţie nesupunerea civilă este legitimă, pornindu-se de la ideea că dacă în cadrul unei societăţi democratice fiecare începe să protesteze când şi cum vrea, considerându-se deasupra legii, se ajunge la haos.
Cert e că de foarte multe ori, nesupunerea civilă este practic singura cale de a te împotrivi unei legi prost croite. Mai mult, poate că protestul non-violent a dus în timp la dezvoltarea şi întărirea conceptului de democraţie şi nu la subminarea lui.
În acelaşi timp, s-ar putea spune că într-o societate democratică funcţională, statul de drept este suveran, iar încălcarea deliberată a legilor este inacceptabilă. De acord, dar în acest caz se pune sub semnul întrebării corectitudinea legilor. Pentru ca acest ultim postulat să fie valabil trebuie să ne asigurăm înainte de toate că legile sunt ireproşabile şi că nimeni nu poate găsi nimic de imputat în această privinţă. Şi cum totul este relativ, iar majorităţile impun norma, se poate ajunge la democraţii aberante care trădează însăşi conceptul care stă la baza lor.
Personal, cred că acest concept e corect şi legitim într-o democraţie sănătoasă atâta vreme cât legile sunt făcute de oameni iar omul este supus greşelii.
Astfel, trebuie să existe dreptul de a te revolta împotriva unei legi pe care o consideri nedreaptă atâta vreme cât acest protest este non-violent şi valoarea conceptului este demonstrată istoric de naţiuni întregi care s-au eliberat de regimuri totalitare şi forţe de ocupaţie prin nesupunere civilă.
Totuşi, nesupunerea civilă va rămâne probabil, veşnic, un subiect aprins de dezbatere :)
miercuri, 4 noiembrie 2009
Aricică reloaded
Mda, azi m-am trezit cu o poftă nebună de...exact, nimic. N-am chef de nimic, everything sucks. O fi şi vremea, o fi şi pentru că am dormit cam prost şi cam puţin...
Cert e că mă enervez pe mine însămi cu starea asta de 2 lei. Şi asta e grav. Încerc sa nu fiu foarte ţepoasă şi să stau în colţul meu pitită, sperând să nu mă tragă nimeni de atenţie pentru nimic în lume...Până acum, cu câteva excepţii (notabile, din păcate), mi-a ieşit!
Am ascultat toată muzica rea din playlisturile mele obişnuite. Working? NOOOOOT!
Low spirits is still there. A mai urcat un pica scala dar tot mi-au mai rămas câţiva ţepi. Sper să fie bună piesa din seara asta şi să nu mă ia prea în serios cine ştiu eu. Sunt doar un aricel rebegit, pitit în colţul lui întunecos şi călduţ. Bear with me, please!
Cert e că mă enervez pe mine însămi cu starea asta de 2 lei. Şi asta e grav. Încerc sa nu fiu foarte ţepoasă şi să stau în colţul meu pitită, sperând să nu mă tragă nimeni de atenţie pentru nimic în lume...Până acum, cu câteva excepţii (notabile, din păcate), mi-a ieşit!
Am ascultat toată muzica rea din playlisturile mele obişnuite. Working? NOOOOOT!
Low spirits is still there. A mai urcat un pica scala dar tot mi-au mai rămas câţiva ţepi. Sper să fie bună piesa din seara asta şi să nu mă ia prea în serios cine ştiu eu. Sunt doar un aricel rebegit, pitit în colţul lui întunecos şi călduţ. Bear with me, please!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)