High expectations imply utter happiness and bitter disappointment. May we all have both in our lives!

marți, 31 martie 2009

Alienarea urbana

Evoluam. Asta e clar. Si evoluand ne indepartam. De ceilalti si de noi insine. Ne transformam, adaptandu-ne timpurilor. Alegem sa uitam ce am fost si sa ne adaptam. Pentru ca in ultima instanta trebuie sa supravietuim, nu-i asa?

Trebuie sa gasim un mod de a supravietui rutinei paradoxale a vietii noastre "moderne". Chiar daca reusim sa facem asta cu pretul propriei alienari. Ne instrainam controlat. Ne inchidem in propria noastra colivie si ne retragem cu fiecare zi si fiecare an in pestera noastra hi-tech unde vrem sa fim singuri. DOAR NOI. Noi cu gandurile noastre, cu muzica noastra, cu peretii nostri antifonati care ne separa de enervanta pluralitate de afara.

Si pana la urma de ce ma mir atat? E deja un fapt normal, perfect corelat cu cultura egoismului si maximizarii sinelui care ne caracterizeaza timpul.

Paradoxal, intr-o societate consumerista cu jargoane sforaitoare care imbiba carti, emisiuni radio, TV, reclame, educatie, de team work si dezvoltarea abilitatilor de comunicare, fiecare isi doreste cu disperare sa fie lasat in pace, in individualitatea lui egoista.

Sa nu fie intrebat cat e ceasul, pentru ca daca are asa ceva la mana, i se pare mai important sa isi citeasca ziarul. Daca are doar ceasul de la mobil, cu atat mai putine sanse sa scotoceasca plictisit in buzunar/diplomat/poseta dupa el ca sa iti spuna tie cate minute ai intarziat la munca. E treaba ta pana la urma, nu e obligat nimeni sa te ajute. Fiecare se descurca singur aici, in sec. 21, da?

Asadar, sa ne infundam mai bine castile in urechi, sa dam muzica mai tare, si sa asteptam cuminti sa supravietuim unei alte zile mohorate de trambaleala pe metrou. Sau sa bagam un Iron Maiden la MP3 playeru' din dotarea masinii noastre focoase si sa ne punem pe asteptat. O sa treaca si stopul asta, si coada asta, si ziua asta. Si viata asta.

Nu, nu ma intereseaza ce ai de comentat, nu vreau sa iti spun la ce statie trebuie sa cobori ca sa ajungi nu stiu unde, nici daca "masina" asta o ia inainte sau face stanga. In plus, ce naiba is eu, biroul de informatii? Punct de informare turistica? Daca nu esti in stare sa te ajuti singur, nu inteleg cum te poti astepta sa te ajute altii?

Nu, eu nu am timp. Nici rabdare. Si nu ma intereseaza decat ce imi place mie. Si ce vise am eu. Si ce imi doresc eu. Pentru ca eu contez. EU, da? Si nu sunt obligat sa vorbesc cu tine.

Eu stau cuminte in MY CUBICLE, imi fac treaba, imi beau cafeaua singur, rece si mandru de compania pentru care am onoarea sa lucrez, imi fac shoppingul de seara cu castile in urechi ca sa trec si de chinul asta, ma uit la serialul meu preferat pe plasma MEA care ocupa jumatate din perete si ma culc extenuat in patul MEU rece. Ca sa o iau de la capat maine.

Nu vorbesc cu vecinii, nu ma duc la nimeni sa cer niste cafea dimineata sau o paine seara tarziu cand nu e deschis niciun magazin. Nu ii cunosc si nici nu vreau sa am de a face cu ei.

Trecem unii pe langa altii ca niste fantome, fara sa vedem sau sa auzim de cele mai multe ori. Suntem niste robotei bine antrenati prinsi intr-un cerc vicios din care, din pacate, nu prea dorim sa iesim.

Pentru ca noi, oamenii secolului vitezei, vrem sa traim fiecare pe insulita noastra de liniste. SINGURI.

11 comentarii:

Stefania spunea...

Și totuși singurătatea e doar o aparență.

Pentru că dacă ne-am dori cu adevărat să fim singuri ne-am duce în pustiu, în deșert sau în junglă...

Ne-am transformat doar în niște sfidători. Îi sfidăm pe alții și ne sfidăm pe noi înșine, chipurile, sub pretextul de a ne depăși limitele și fricile.

Râdem unii cu/de alții și ne/le spunem defectele din invidie/"iubire", ca apoi să continuăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Doar ne prefacem că suntem singuri. Doar ne jucăm de-a singurătatea....

Cati spunea...

Sper ca asa e, ca doar ne prefacem, ca nu o sa ne transformam treptat in niste robotei teleghidati de rutina societatii si de propriile noastre limitari.

Dar tare imi e ca filmele SF vor deveni mai reale cu fiecare zi...

sabina spunea...

Cred ca apropierea de ceilalti e o aparenta, nu singuratatea. Sigur, poate te apropii mai mult de cateva persoane, dar f putine in raport cu toti cati interactionezi. In esenta sunt de acord, traim in secolul alienarii de cei din jur.

pauzamea spunea...

Egoism, singurătate, nu creeeeed că ar putea face bine nimănui. Chiar aşa nu te interesează nici un pic comentariile? Ai putea să scrii doar pentru tine? Ca la pereţel? Nuooooo creed

Cati spunea...

@sabina: De acord cu sentimentul apropierii. Este autentic doar fata de a happy few...

@pauzamea: Hehe, pai tocmai, ca nu ne fac bien lucrurile astea. Si totusi asistam pasiv la ele:( Nu toti, dar multi dintre noi. Pentru ca "asa se traieste domle in societatea de azi"

Anonim spunea...

culmea alienarii: sa te plangi de alienare pe un blog public, cu milioane audienta potentiala. si in plus sa primesti un comentariu de la un absolut necunoscut, culmea (bis) anonim :) hai lol.

Cati spunea...

Hai lol! Ma bucur ca te-am distrat:)
Da n-as zice ca ma plang neaparat, constatam mai mult o stare de fapt...

Catalin spunea...

Allow me to be carcotash. Asta e secolul informatiei, secolul vitezei a trecut. :)

Cati spunea...

Ok, fie...secolul informatiei digerate in viteza....:)

InBonobo.com spunea...

era un cantec cand eram mic:

nimeni nu e singuuuur
sa stiiiii // 2X
macar o singura ziiiiii!

buya!

:)

Cati spunea...

:)) Merci, esti un tiramisu (adica u cheered me up)