Alienarea urbana

Evoluam. Asta e clar. Si evoluand ne indepartam. De ceilalti si de noi insine. Ne transformam, adaptandu-ne timpurilor. Alegem sa uitam ce am fost si sa ne adaptam. Pentru ca in ultima instanta trebuie sa supravietuim, nu-i asa?

Trebuie sa gasim un mod de a supravietui rutinei paradoxale a vietii noastre "moderne". Chiar daca reusim sa facem asta cu pretul propriei alienari. Ne instrainam controlat. Ne inchidem in propria noastra colivie si ne retragem cu fiecare zi si fiecare an in pestera noastra hi-tech unde vrem sa fim singuri. DOAR NOI. Noi cu gandurile noastre, cu muzica noastra, cu peretii nostri antifonati care ne separa de enervanta pluralitate de afara.

Si pana la urma de ce ma mir atat? E deja un fapt normal, perfect corelat cu cultura egoismului si maximizarii sinelui care ne caracterizeaza timpul.

Paradoxal, intr-o societate consumerista cu jargoane sforaitoare care imbiba carti, emisiuni radio, TV, reclame, educatie, de team work si dezvoltarea abilitatilor de comunicare, fiecare isi doreste cu disperare sa fie lasat in pace, in individualitatea lui egoista.

Sa nu fie intrebat cat e ceasul, pentru ca daca are asa ceva la mana, i se pare mai important sa isi citeasca ziarul. Daca are doar ceasul de la mobil, cu atat mai putine sanse sa scotoceasca plictisit in buzunar/diplomat/poseta dupa el ca sa iti spuna tie cate minute ai intarziat la munca. E treaba ta pana la urma, nu e obligat nimeni sa te ajute. Fiecare se descurca singur aici, in sec. 21, da?

Asadar, sa ne infundam mai bine castile in urechi, sa dam muzica mai tare, si sa asteptam cuminti sa supravietuim unei alte zile mohorate de trambaleala pe metrou. Sau sa bagam un Iron Maiden la MP3 playeru' din dotarea masinii noastre focoase si sa ne punem pe asteptat. O sa treaca si stopul asta, si coada asta, si ziua asta. Si viata asta.

Nu, nu ma intereseaza ce ai de comentat, nu vreau sa iti spun la ce statie trebuie sa cobori ca sa ajungi nu stiu unde, nici daca "masina" asta o ia inainte sau face stanga. In plus, ce naiba is eu, biroul de informatii? Punct de informare turistica? Daca nu esti in stare sa te ajuti singur, nu inteleg cum te poti astepta sa te ajute altii?

Nu, eu nu am timp. Nici rabdare. Si nu ma intereseaza decat ce imi place mie. Si ce vise am eu. Si ce imi doresc eu. Pentru ca eu contez. EU, da? Si nu sunt obligat sa vorbesc cu tine.

Eu stau cuminte in MY CUBICLE, imi fac treaba, imi beau cafeaua singur, rece si mandru de compania pentru care am onoarea sa lucrez, imi fac shoppingul de seara cu castile in urechi ca sa trec si de chinul asta, ma uit la serialul meu preferat pe plasma MEA care ocupa jumatate din perete si ma culc extenuat in patul MEU rece. Ca sa o iau de la capat maine.

Nu vorbesc cu vecinii, nu ma duc la nimeni sa cer niste cafea dimineata sau o paine seara tarziu cand nu e deschis niciun magazin. Nu ii cunosc si nici nu vreau sa am de a face cu ei.

Trecem unii pe langa altii ca niste fantome, fara sa vedem sau sa auzim de cele mai multe ori. Suntem niste robotei bine antrenati prinsi intr-un cerc vicios din care, din pacate, nu prea dorim sa iesim.

Pentru ca noi, oamenii secolului vitezei, vrem sa traim fiecare pe insulita noastra de liniste. SINGURI.