Fericire in nefericire

La un moment dat, toti ne plangem ca suntem nefericiti. Problema e, zic eu, ca ori ne temem sa fim fericiti ori ne place sa ne nefericim singuri atunci cand totul merge perfect.

Paradoxal, cred ca teama asta de fericire chiar exista si tot paradoxal, ne stricam cele mai bune momente incercand sa stoarcem cu orice pret orice prilej, cat de neinsemnat, de nefericire. Adica, daca lucrurile merg bine si totul e roz, exista un talent ascuns pe care il au unii dintre noi de a gasi acea pricina bine ascunsa, acel lucrusor infim pe care il ridicam pe culmi de tragedie.

De ce oare ne e asa frica sa fim fericiti? Oricum e fapt cunoscut ca fericirea nu e o stare permanenta si ceea ce ramane din ea in amintire e doar o succesiune de momente sau clipe disparate.

E simplu sa fii fericit? Probabil ca nu, dar ceea ce e clar e ca ne este mult mai usor sa ne autonefericim. Nu-ti trebuie decat un gand tampit, o mica paranoia in devenire si reteta e gata.

Acum pe bune, nu vi s-a intamplat niciodata ca la sfarsitul unei zile foarte faine in care v-ati simtit foarte bine sa dati cu bata in balta doar asa dintr-un impuls inexplicabil si pentru cateva momente sa va simtiti fericit intr-un mod tamp ca v-ati stricat practic ziua? Mda, suna ciudat si idiot, dar sigur vi s-a intamplat macar o data.

Poate e prea ciudat sa avem o zi perfecta si trebuie s-o stricam cumva? Cert e ca acest impuls de a te neferici singur exista in majoritatea dintre noi si depinde de fiecare masura in care si-l poate infrana.

Vorba astora de la Fall Out Boy, the best of can us find happiness in misery

In Maramu

Buun. Acum ca a venit ceasul al 12-lea, pot spune cu mana pe inima ca anul asta mi-am indepinit doua mari vise-sa merg in Cinque Terre si sa ajung in Maramures.

Currently is in Baia Mare, unde se indeplineste visul meu no 2 ever. Or something like it. Deocamdata cam slabut cu zapada dar ninge frumos si promitator asa ca poate mai pe seara sau maine ne si dam pe partii fiecare cu ce poate.

Pana sa ajung la zapada, sa ne vedem sanatosi in noul an. Pana pe 4 ianuarie va pup cu gratie si tot dichisul.

La Multi Ani, everybody!

Keep walking

Citeam deunăzi fraza asta pe undeva pe net:

Did you know that an average person walks 4.5 times around the world in a lifetime?

Aşadar ne dăm de ceasul morţii că ne-ar plăcea să facem înconjurul lumii când de fapt mergem o viaţă în jurul ei.

Mie una îmi place grozav să merg pe jos. Şi avantajele se văd mai ales pe vremea asta de iarnă cu zăpadă multă, când îţi blestemi zilele la volan şi dacă te încumeţi, chinui săraca bicicletă care se plânge din toate încheieturile.

Cert e că mersul pe jos are avantajele lui: poţi să te opreşti când vrei, treci fără vreun stres prin blocaje, stai şi admiri ce-ţi pofteşte inimioara fără să te stresezi şi să te uiţi la ceas şi faci şi mişcare.

Practic, mersul pe jos e cel mai ieftin sport. Necesită investiţii minime: niste bocanci rezonabili iarna ca să faci faţă cu brio zăpezii şi zloatei, nişte hainuţe nu foarte groase pentru că oricum te încălzeşti dacă mergi repede şi an open mind.

So, no matter what, keep walking, I say! It's good to be a pedestrian in a hectic town!

Bucuria de a dărui

Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult de Sărbători este să dau cadouri. Întotdeauna mi-a plăcut să văd cum se luminează figura omului atunci când, scotocind febril în punguţă sau tragând voiniceşte de hartia aia care parcă nu se rupe suficient de repede, găseşte înăntru ceva ce şi-a dorit sau ceva absolut surprinzător.

Şi mă gândesc acum că ceea ce te bucură atunci când primeşti un cadou nu este doar plăcerea de a primi ci şi aceea de a observa emoţia cu care celalalt iţi urmăreşte reacţiile, nesigur de multe ori că a nimerit-o.

Cu alte cuvinte şi în a da şi în a primi stă şi bucuria de a urmări bucuria celuilalt. Pentru că în esenţă, dând, îţi satisfaci şi o plăcere egoistă cumva de a-l vedea pe celalalt bucurându-se. Ceea ce, in the end, te bucură şi te face fericit şi pe tine. De sărbători şi nu numai, dând, te bucuri de bucuria celuilalt. And so it should be.

Aşadar, la cât mai multe pachete şi pacheţele şi să ne bucurăm de ce avem şi primim cât mai mult!

Musical note to self

Just a line I'd like to drop to myself when the case (and there have been/most likely will be quite a few occasions):

Sentimental geek, shut up and go to sleep!

Iarna pe uliţă

Ieri m-am rătăcit în Cişmigiu. Voit. M-am plimbat pe alei trecând uneori pe aceleaşi fără să bag de seamă, neîndurându-mă să mă rup de bucuria care pusese stăpânire pe mine. Ningea cam viscolit e drept şi era tare frig, dar mă simţeam bine .

Mă trezeam încet după un somn greu, fără vise, indus de o oboseală accentuată. Şi îmi dădeam seama că îmi plăcea ce vedeam. Alb, alb şi iarăşi alb. Un mic pustiu pe alocuri pentru că am dat şi peste locşoare unde pasul meu a fost primul care le-a călcat în dimineaţa aia.

Azi iar am mers prin Cişmigiu deşi era deja târziu. Ceva mai multă lume, un pic mai multă grijă să nu fac tumbe prin zăpadă fără voie. Asta cel puţin iniţial, pentru că dupa vreo 5 minute am căpătat încredere şi m-am băgat fix pe unde era zăpada mai batatorită şi un pic îngheţată.

Iarna mea pe uliţă a început. Dar nu va fi completă decât de Crăciun, când merg acasă la ai mei şi la orăşelul meu de provincie pe care mai toţi îl plasează în Moldova. Fie! De data asta treacă de la mine, las teritorialitatea la o parte.

De-abia aştept să văd Dunărea cu gheaţă la mal şi pâcla nedesluşită a malului celălalt pe ceaţă! Şi faleza troienită şi toate lucrurile dragi mie acolo dintotdeauna...

De ce nu e bine să stai târziu la muncă

Buuun. Aseară am plecat de la birou la 9 juma. M-am tot enervat cu o problemă care nu ieşea şi pace.
Cert e că azi am găsit baiul şi mă întreb de ce oare am stat aiurea practic aseară până târziu că oricum nu am rezolvat nimic, m-am enervat degeaba şi am ajuns să mă culc şi la 2.

Învăţătură de minte: next time mă dau bătută dupa maxim 3 încercări şi îmi iau tălpăşiţa. O să rămân cu acel sentiment că am treburi nerezolvate dar măcar ma bucur şi eu de restul serii ca orice om normal. Aşa!

Despre melancolia viorii

Pe la 5-6 ani, parca, am făcut vioară. La vremea respectivă ajunsesem să urăsc instrumentul, pentru că, deh, copil fiind, îmi doream să merg să ma joc afară decât să stau să repet.

După ce am intrat în clasa I, am pus vioara în cutie şi am aruncat cheia. Şi cutia a rămas închisă până acum.

Dar dragostea mea pentru glasul cristalin al viorii a rămas. Mi se pare că exprimă cel mai bine trăirile umane dintre toate instrumentele unei orchestre. Te transfigurează şi te poartă acolo unde eşti numai tu şi ea. Plănge, râde, se bucură, e tristă, melancolică, euforică, furioasă, dezamagită, leneşă, vioaie, e lină şi curgătoare, rapidă şi zgomotoasă, aşa cum eşti şi tu.

Cunosc oameni care consideră vioara tristă şi melancolică. Dar mie mi se pare că e atât de versatilă încât te poate face să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Are tonalităţi atât de complexe încât ar fi o greşeală să îi pui eticheta de instrument trist sau melancolic.

Vioara e o explozie de sunete şi sentimente, un izvor nesecat de tonalităţi şi un festin pentru ureche atunci când e manevrată de nişte mâini talentate.

Cred că fiecare vioară are muzica ei unică, ţinută prizonieră înăuntru, şi aşteaptă acea mână care o va elibera.

[sursa imagine]
Violonistul şi vioara lui sunt o singură entitate, pentru că ajung să se cunoască şi să se înţeleagă, formând simbioza perfectă pentru a încânta urechile universului. Vioara este parcă o prelungire a artistului, face parte din el, din muzica lui interioară, sau, poate, asta e doar o impresie, şi omul este o prelungire a viorii, un catalizator sau un declansator, cine ştie?

Între carpe diem şi chase the dream

Mă gândesc uneori cum o fi să urmăreşti un vis toată viaţa, să ai un ţel bine definit după care să alergi cu ardoare până la sfârşit, fără să îţi pese de orice altceva.

Să fii total desprins de realitate, să nu trăieşti decât în visul tău, urmarind acea umbră permanentă care te trage înainte, să fii, de exemplu, obsedat de a atinge o tonalitate perfectă, de a scrie un roman unic, de a găsi particula primordiala, de a crea instrumentul desăvârşit, etc.

Probabil că în orice pasiune de asta există un grad mai mic sau mai mare de nebunie. Şi mă întreb, transformând intr-o interogatie o replică de-a Winonei Ryder din Girl Interrupted,"[...]And maybe the whole world is stupid, and ignorant. But I'd rather be in it. I'd rather be fucking in it, than down here with you." dacă mi-aş dori să fiu consumată de o pasiune similară all my life sau dacă vreau doar să fiu normală şi average.

În mod cert atunci când urmăreşti un ţel măreţ, pierzi multe pe drum, care poate te-ar face mai fericit overall decât absolutul şi perfecţiunea spre care te împinge acel sâmbure de nebunie al oricărei pasiuni adevărate.

Cronica unei seri de excepţie

Zi luuungă la muncă sau cel puţin aşa mi s-a părut. Nu mă gândeam însă că se va termina atât de apoteotic...

Plec victorioasă de la muncă la 7. Perfect, în sfârşit o să ajung şi eu la timp! Pe drum îmi dau seama că mi-am uitat telefonul la birou. Eh, zic, n-o fi închisă poarta tocmai acum, aşa că îi dăm bice înainte. După peregrinările obişnuite, ajung la ţintă. Stupoare! Poarta ESTE închisă iar interfonul, evident, nu merge! Aşa că după ce mă uit plină de ciudă la interfon de vreo 15 ori şi la uşă tot pe-atâtea, îmi târşâi resemnată picioarele spre staţia de tramvai.

De nervi şi oboseală, îl iau în direcţia greşită. Drept pentru care mă regăsesc îngheţând cu succes o staţie mai încolo de Hala Traian în aşteptarea lui 14. Care soseşte alene după juma' de ora! Glorios!După încă 40 min bat la propria-mi uşă şi îmi vărs năduful.

Aşadar, cum ziceam, o seară de excepţie!

Aştept zăpada!

Mda, eu cea iubitoare de soare (Sunchaser, nu?), încep să îmi doresc o vacanţă cu cât mai multă zăpadă. Chit că nu sunt vreo mare schioare sau împătimită a sporturilor de iarnă în general.

Cert e că de-abia aştept să mă dau pe pârtie la vale cu orice oi găsi...preferabil o săniuţă. Şi poate mă încumet să încerc să mă ţin măcar câteva secunde măcar pe placa aia de îi zice snowboard...dar mai văd eu la capitolu ăsta...

Mi-e dor de o vacanţă albă, de un Crăciun cu ninsoare, merge şi un viscol mic, mic de tot. De o bătaie cu zăpadă ca la carte. Poate nu de vânătăile inevitabile după ce te dai cu dosu zdravăn de derdeluş.Ca în compunerile din primară cu mantia albă care troieneşte cătunurile pitite în văi şi pe coline.

Într-un cuvânt, mi-e dor de iarna lui Coşbuc din Iarna pe uliţă şi din tablourile impresioniste.